Ţelul nostru este viaţa eternă, potrivit cuvintelor apostolului, care spune: „Aveţi ca roade sfinţenia, iar ca ţel viaţa veşnică”. Mijlocul este, deci, curăţia inimii, sfinţenia, fără de care nu putem ajunge la scopul ultim propus, adică la viaţa veşnică. Despre acest mijloc învăţându-ne, acelaşi fericit apostol a folosit cuvinte care exprimă un scop aprobat, zicând astfel: „Uitând de cele ce sunt în urma mea, dar străduindu-mă către cele ce sunt înainte, ţintesc către ceea ce este hărăzit, către răsplata făgăduită de Domnul”.
Când spunem: îmi urmăresc scopul apropiat, adică urmăresc ceea ce-mi este destinat, este ca şi cum am spune: uit de cele ce-mi erau hărăzite mai înainte, adică de viciile omului anterior, mă grăbesc să ajung la răsplata cununii cereşti. Trebuie să ne dăm toate ostenelile, pentru a îndeplini tot ceea ce conduce la curăţia inimii şi să ne ferim de ceea ce ne îndepărtează de această ţintă, adică de tot ceea ce este primejdios şi vătămător. Căci pentru aceasta muncim şi suferim, pentru aceasta lăsăm părinţii, patria, demnităţile, bogăţiile şi dispreţuim toate plăcerile lumii acesteia, ca să dobândim, pe veci, curăţia inimii.
Către această destinaţie se îndreaptă faptele noastre, cu gândul de a o îndeplini mai bine. Dacă aceasta nu este bine întipărită înaintea ochilor, nu numai că toate ostenelile noastre vor fi zadarnice, risipindu-ne fără rost, dar chiar ni se vor împrăştia gândurile şi preocupările în direcţii diferite şi potrivnice. Trebuia să aibă fiecare bine întipărit în minte să nu-şi abată în fiecare ceas şi moment gândurile de la scopul propus, să nu le lase să se schimbe fără întrerupere dintr-o direcţie în alta. (…)
Dar suntem datori să ştim încotro trebuie să ne fie încordate gândurile, în ce direcţie trebuie să ne îndreptăm privirea sufletului nostru. Să se bucure mintea când poate dobândi acest lucru şi să simtă durere atunci când rătăceşte în altă parte, să suspine ori de câte ori se surprinde că i-a alunecat privirea în altă parte, să considere uşurătatea şi decăderea despărţire de contemplaţia faţă de Hristos.
Ori de câte ori a deviat – cât de cât – privirea noastră, întorcându-ne iarăşi ochii minţii către El, să aşezăm din nou pe linia cea dreaptă cugetul nostru. Toate se petrec în adâncul sufletului nostru, în care diavolul şi viciile nu trebuie să-şi găsească sălaş. În noi trebuie întemeiată Împărăţia lui Dumnezeu, precum zice evanghelistul: „Împărăţia lui Dumnezeu nu va veni din afară şi nu vor zice: «iată este aici, sau iată este acolo»; amin zic vouă, că împărăţia lui Dumnezeu este în voi”. Iar în noi nu poate fi altceva decât cunoaşterea sau necunoaşterea adevărului, dragostea de vicii sau de virtuţi, prin care pregătim în inimile noastre scaun de împărăţie diavolului sau lui Hristos.
Cum este împărăţia Acestuia arată apostolul, zicând astfel: „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare sau băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. Aşadar, dacă împărăţia lui Dumnezeu este în noi şi dacă această împărăţie a lui Dumnezeu este dreptate, pace şi bucurie, înseamnă că acela care trăieşte în acestea este în împărăţia lui Dumnezeu şi, dimpotrivă, cei ce trăiesc în nedreptate, dezbinare şi tristeţea aducătoare de moarte se găsesc în împărăţia diavolului şi în iadul morţii. Prin aceste arătări se deosebeşte împărăţia lui Dumnezeu de cea a diavolului. (…)
De aceea omul, câtă vreme trăieşte în acest trup, va şti că trebuie să se socotească în slujba acelei Împărăţii, căreia i s-a dedicat ca părtaş şi slujitor în această viaţă, sigur fiind că în veşnicie va fi însoţitor al Celui pe Care L-a ales să-L aibă stăpân şi, totodată, tovarăş, potrivit învăţăturii Domnului, Care zice: „Dacă-Mi slujeşte cineva să Mă urmeze, şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu”. Precum împărăţia diavolului se capătă prin practicarea viciilor, la fel Împărăţia lui Dumnezeu se dobândeşte prin exerciţiul virtuţilor, curăţia inimii şi ştiinţa duhovnicească. (…)
Sunt mulţi, aşadar, care, trăind în acest trup, sunt morţi, în iad, unde nu pot lăuda pe Dumnezeu, şi, dimpotrivă, sunt alţii care, deşi morţi cu trupul, binecuvintează pe Dumnezeu în duh şi-L laudă, precum spun aceste cuvinte: „Binecuvântaţi pe Domnul, duhuri şi suflete ale celor drepţi” şi: „Toată suflarea să laude pe Domnul!”.
Sfântul Ioan Casian,
Fragmente din lucrarea Convorbiri duhovniceşti,
Colecţia ,,Părinţi şi Scriitori bisericeşti”, vol. LVII,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, pp. 310-314