De-a lungul timpului, mulţi cercetători au studiat relaţia dintre Biserică şi stat în prima jumătate a secolului al IV-lea, în special rolul împăratului Constantin în legiferarea şi răspândirea creştinismului. Biserica Ortodoxă îl cinsteşte ca Sfânt împărat întocmai ca Apostolii pentru întreaga sa lucrare misionară comparativă cu cea a ucenicilor Mântuitorului, iar mediile neortodoxe şi puţini cercetători profani au văzut în el doar un însemnat om politic, condus de interese personale şi de stat, care a servit Biserica doar pentru a o folosi mai apoi. Însă, majoritatea istoricilor, dintre cei mai obiectivi, au apreciat şi susţinut cu tărie că împăratul Constantin cel Mare a fost într-adevăr un om de convingere religioasă, un slujitor al lui Dumnezeu, al Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Referitor la legătura dintre împăratul Constantin cel Mare şi Biserica creştină, întâlnim două descrieri ale Sfântului împărat, aparent opuse: „împăratul creştin din afara Bisericii”1 şi „episcopul din afară.” Prima o regăsim în lucrarea părintelui Alexander Schmemann, „Triumful Ortodoxiei,” iar a doua în cartea dedicată acestui împărat de Eusebiu de Cezareea, „Viaţa lui Constantin.” De ce «în afara Bisericii»? Pentru că acest împărat, devenit membru al Bisericii abia la sfârşitul vieţii sale, prin Sfânta Taină a Botezului, a fost timp de 25 de ani într-o perioadă de pregătire, perioadă cunoscută în primele secole drept ,,catehumenat”. Începând cu anul 312, momentul viziunii Sfintei Cruci, înainte de bătălia de la Podul Şoimului (Pons Milvius, Ponte Milvio), Constantin, fiul lui Constantinus Chlorus, s-a văzut pe sine, „sprijinul, gardianul Bisericii creştine,” sau aşa cum ne arată Mineiul lunii mai, „ostaşul cel curat al Cuvântului credinţei.” Aşadar, o importanţă deosebită o constituie momentul convertirii sale. Asemenea Sfântului Apostol Pavel chemat la slujirea grea a lui Dumnezeu pe drumul Damascului, împăratul Constantin cel Mare nu şi-a luat chemarea de la oameni, ci de Sus, de la Sfânta Treime. Dacă o lumină l-a orbit pe Saul din Tars, evreul, şi aşa a fost chemat la misiunea încreştinării popoarelor pământului, Sfânta Cruce i-a deschis ochii „cei orbi”2 împăratului Constantin, fiind chemat astfel de Dumnezeul cel adevărat să continue munca Sfântului Apostol Pavel, prin răspândirea creştinismului atât în imperiul său, cât şi peste graniţele sale. În acel moment, el a primit „înţelepciunea regelui Solomon, blândeţea psalmistului David şi credinţa puternică şi dreaptă a Sfinţilor Apostoli,” devenind astfel „Împărat al împăraţilor şi Domn al tuturor celor care domnesc” (Minei). Aşa cum Sfinţii Apostoli au avut misiunea importantă să răspândească Evanghelia şi să organizeze Biserica după Pogorârea Sfântului Duh, aşa şi Sfântul Împărat Constantin, în secolul al IV-lea, într-un moment de răscruce al Bisericii, a ridicat şi întărit „Casa lui Dumnezeu” pe pământ – „Biserica Celui ce S-a răstignit pentru noi toţi” (Minei). A devenit din acel moment un „creştin” care a urmat Mântuitorului Hristos, având ca armă Sfânta Cruce pe care a slujit-o cu credinţă.
Slujba în cinstea Sfintei Cruci şi a Mântuitorului Hristos arată dorinţa sa nemăsurată de a-I sluji. Asemenea martirilor din primele secole care Îl slujeau pe Dumnezeu şi care nu au reuşit să primească harul Sfântului Duh prin întreita cufundare în apă, ci prin sângele vărsat, şi Sfântul Constantin a fost, în ultimii 25 de ani ai vieţii sale, un creştin prin dorinţă. A fost în timpul domniei lui, un catehumen, un om dedicat Bisericii creştine, un om care credea cu tărie şi urma Mântuitorului Hristos, asemeni unui creştin botezat.
De ce catehumenatul Sfântului Constantin a durat atât de mult? Sunt mai multe ipoteze. Pe de o parte, i s-a reproşat lui Constantin cel Mare faptul că nu s-a botezat decât pe patul morţii pentru a păstra titlul de „pontifex maximus”3, iar pe de altă parte, în vremea aceea exista un grup aparte de oameni, de catehumeni, care amânau botezul până târziu în viaţă sau până pe patul morţii, pentru că doreau să plece din această viaţă pământească cu cât mai puţine păcate şi să intre în Împărăţia lui Dumnezeu cât mai curaţi sufleteşte. La scurt timp după sărbătoarea Învierii Domnului din anul 337, împăratul Constantin a cerut să fie botezat de către Sfântul Ierarh Silvestru, după Botez alegând să poarte veşminte albe în locul veșmintelor imperiale, precum un neofit creștin obişnuit.
Timp de 25 de ani, Sfântul Constantin cel Mare a fost instrumentul victoriei luminii asupra întunericului, iniţiatorul sfânt al lumii creştine şi împlinitorul faptelor eroice ale mucenicilor din primele secole. Eusebiu de Cezareea ne aminteşte de faptul că însuşi împăratul s-a numit pe sine episcopul din afară „επισκοπος των εκτος”, atunci când a zis episcopilor de la primul Sinod Ecumenic: „Dumnezeu v-a chemat să fiţi episcopi pentru tot ceea ce ţine de treburile dinlăuntru ale Bisericii. Iar pentru cele dinafară, m-a rânduit pe mine episcop.” Se poate astfel presupune că împăratul se manifesta ca un episcop dinafară promulgând legile necesare pentru ca Biserica să poată trăi în libertate. Edictul de la Milan din 3134, primul Sinod Ecumenic de la Niceea din 3255 şi stabilirea noii capitale a imperiului la Constantinopol, în 330, au ilustrat victoria creştinismului împotriva credinţelor păgâne şi locul pe care trebuia să-l ocupe Biserica în imperiu. Acordând libertate, ajutor şi privilegii creştinismului, Biserica creştină a intrat într-un „secol de aur”, secol în care locaşurile de cult, cultul liturgic şi literatura patristică au înflorit. Asemenea unui episcop care se îngrijeşte ca în eparhia sa locaşurile de cult să fie cât mai frumoase, împăratul Constantin şi familia sa au sprijinit Biserica, folosind chiar din averea imperiului pentru repararea lăcaşurilor de cult şi pentru construirea altora mai mari şi mai frumoase, atât în Apus6, cât şi în Răsărit7. Apropierea de Dumnezeu a împăratului Constantin şi a mamei sale este foarte frumos exprimată de imnografii Bisericii noastre ortodoxe, găsind în slujba Mineiului, textul: „Cu fapte dumnezeieşti v-aţi zidit inima, Biserică lui Dumnezeu.” Pentru meritele deosebite pe care le-a avut în legalizarea, sprijinirea și organizarea Bisericii creștine, împăratul Constantin cel Mare a fost trecut în rândul sfinţilor, fiind numit ισαπόστολος – „cel întocmai cu Apostolii”, şi cinstit la data de 21 mai, odată cu Sfânta Elena, mama sa.
Prof. dr. Marian Ionescu
1 Reputaţia sa de primul împărat creştin a fost recunoscută de către istorici începând cu Lactanţiu şi Eusebiu de Cezareea până în timpurile noastre.
2 Eusebiu de Cezareea, în Viaţa lui Constantin, relatează, faimoasa povestire potrivit căreia Constantin ar fi văzut, în timpul asediului împotriva Romei, deasupra soarelui apunând, o cruce luminoasă cu aceste cuvinte: „Τουτω νικα” (Prin aceasta vei învinge!).
3 „Conducător al tuturor cultelor păgâne”. Împăratul Constantin nu a luat măsuri de pedepsire a păgânilor. Toate decretele sale au un caracter vădit împotriva păgânismului, însă nu se poate vorbi de o interzicere a acestuia. El a suprimat caracterul oficial păgân al întregii administraţii, păgânismul devenind un simplu cult tolerat.
Tradiţia apostolică a lui Ipolit afirma clar că „dacă cineva este guvernator militar sau conducătorul unui oraş, el îşi va înceta acea slujire lumească sau va fi respins de la botez.”
4 Prin Edictul de la Milan (313), împăratul Constantin devine protector al creştinismului. Prin acest decret, pe lângă faptul că religia creştină a devenit „religio licita”, adică religie permisă, au fost luate mai multe măsuri în favoarea Bisericii creştine: preoţii au fost scutiţi de taxe, acestora acordându-se şi subvenţii, au fost excluse din legile penale pedepsele contrare spiritului creştin (răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul roşu), multe temple păgâne au fost transformate în biserici, a uşurat eliberarea sclavilor acordându-le episcopilor şi preoţilor dreptul de a-i declara liberi în biserici.
5 În toate acţiunile pe care le-a intreprins el a urmărit unitatea Bisericii prin care vedea unitatea Imperiului. De aceea a intervenit energic pentru păstrarea unităţii de credinţă. Pentru prima dată, toţi slujitorii lui Dumnezeu s-au adunat la un loc, iar primirea lor cu bunătate, ospitalitate şi bucurie, ne confirmă faptul că Sfântul Constantin a fost iniţiatorul unei noi ere, în care Mântuitorul Hristos Se arăta victorios peste tot în lume, nu doar în interiorul graniţelor imperiului.
6 Câteva exemple: Biserica constantiniană ,,Sf. Ioan” din Lateran, primul lăcaş de cult creştin de tip basilical, început în 313; Basilica ,,Sfântul Apostol Petru” din Vatican, ridicată în 323; Biserica ,,Sf. Apostol Pavel” (,,San Paolo fuori le mura”), în afara zidurilor de atunci ale oraşului Roma; ,,Sf.Agnes” din Roma; Biserica în cinstea martirului Laurenţiu; Biserica ridicată în cinstea martirilor, preoţii Marcellinus şi Petru (aici a fost înmormântată mama împăratului).
7 În partea de Răsărit a Imperiului, la Locurile Sfinte şi la Constantinopol, împăratul Constantin şi mama sa Elena au ridicat: Biserica ,,Naşterii Mântuitorului” din Betleem, Biserica ,,Învierii” (Aνάστασις), sfinţită în 335 (biserica era legată cu grota în care s-a aflat mormântul Mântuitorului Iisus Hristos), biserica de pe malul lacului Ghenizaret (construită de către mama împăratului pe locul unde Iisus Hristos a săvârşit minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor), biserica din Antiohia, Biserica ,,Sf. Sofia”, închinată Înţelepciunii Divine, ca biserică palatină şi episcopală, Biserica ,,Sf. Irina”, Biserica ,,Sfinţii Apostoli” (terminată şi sfinţită de fiul său, Constantius, şi destinată să adăpostească moaştele celor 12 Apostoli), Biserica ,,Sfânta Cruce” din Ierusalim (aici fiind depus după descoperire, lemnul Sfintei Cruci, „semnul cel mântuitor, ce fusese ascuns în pământ” -Minei- atâta amar de vreme).