Acum, la început de An Nou, Biserica ne cheamă la înnoirea lucrării noastre pastorale, misionare şi filantropice cu entuziasm şi disponibilitate totală pentru viaţa şi mântuirea noastră, a tuturor.
În acest sens, Sfinţii Părinţi au devenit atât de disponibili înduhovnicirii înnoitoare, încât Duhul Cel Sfânt S‑a folosit de ei ca de o liră! De exemplu, Sfântul Efrem Sirul a potrivit atât de bine cuvintele pe „portativul“ inimii permanent locuite de Hristos Domnul, pacificată, reconciliată, încât ea a transmis prin cuvinte o melodie divino‑umană. De aceea, de foarte timpuriu, preluându‑se de la Templul Vechiului Testament o parte din cult, Biserica a pregătit duhovniceşte metoda convertirii celor cinci simţuri ale noastre la cunoaşterea lui Dumnezeu. Până când nu suntem disponibili integral, până când nu suntem gata pentru a răspunde chemării Duhului Sfânt, nici cuvântul, nici rugăciunea şi nici cântarea nu au rezonanţă în noi! De obicei, noi suntem spectatori, precum la un concert. Suntem spectatori atunci când nu participăm efectiv, când nimic din noi nu se armonizează cu tema concertului, cu dezvoltarea temei în forme cât mai perceptibile, pentru liniştirea spirituală a omului, care din om exterior devine, prin convertire, omul cel din lăuntru.
Am ales înadins ca să ne deschidă întâlnirea de astăzi, în zi-întâi de Anul Nou la vreme de seară, potrivit tradiţiei moştenite, aici, la Arhiepiscopie, o doxologie în locul cuvintelor coborâte din meşteşugirile omeneşti, cum se întâmplă în astfel de împrejurări.
Doxologia este esenţa Ortodoxiei. Ortodoxia se exprimă prin doxologie! De aceea, după un mic recital la vioară executat de o fetiţă de la Orfelinatul eparhial „Sf. Vasile cel Mare“, ne‑a înălţat duhovniceşte cântarea Coralei „Ortodoxia“! Mi‑au plăcut cele trei „mesaje“ doxologice, sugestive pentru deschiderea anului 2013 în direcţia temei alese de Sfântul nostru Sinod: Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Deja poporul de rând cunoaşte câte ceva din cateheza pe care toate mijloacele de informare ale Sfintei Patriarhii au realizat‑o pentru slujitori şi credincioşi, în legătură cu această temă.
Orice lucru bun se pregăteşte dinainte; deja ştim şi tema din 2014, care se referă la Taina Sfintei Euharistii şi a Sfintei Spovedanii, de la aspectele dogmatice la cele liturgice, misionare, practice şi sociologice astăzi.
Pentru anul ce l-am început, Sfântul Sinod a rânduit cinstirea Sfinţilor întocmai cu Apostolii Împăraţi Constantin şi maica sa, Elena. Tema poate părea, la prima enunţare, una conjuncturală. Nenumărate sunt opiniile privind lucrarea în Imperiu şi în Biserică, sincronic şi diacronic, a Sfântului Împărat Constantin, alături de augusta sa mamă, Elena. Ispititoare este şi tratarea superficială de către cei care îşi aduc aminte de Sfinţii şi întocmai cu Apostolii Împăraţi Constantin şi Elena, doar ca de o lecţie de la Seminar sau de la Facultatea de Teologie! Tocmai atunci când ni se par lucrurile simple, atunci sunt foarte compli-cate şi atunci când le complicăm ele sunt, de fapt, simple! Deşi toate propunerile tematice sunt actuale pentru situaţia creştinismului în lume, pe plan naţional şi local se resimte nevoia de aprofundare a rolului Împăratului pentru credinţă. Biserica, în lume este mereu asemenea corabiei pe valuri. Cârmaciul corabiei, căruia îi este frică de valuri, nu are ce căuta pe corabie! Cârmaciul care nu ştie că există un alt Conducător al corabiei, Care Se află în el însuşi şi Care nu cedează niciodată la valuri este pierdut, cu corabie cu tot! Corabia este făcută, deci, să înfrunte şi să taie valurile. Corabia nu e destinată să plutească doar pe ape line, iar valurile există pentru a încerca şi corăbierul, şi corabia.
Aşa a început lucrarea ,,Corăbierului” creştinătăţii, Domnul nostru Iisus Hristos! Aşa au continuat măriţii Lui Apostoli! Ei bine, de la Sfinţii Apostoli, corabia Bisericii a navigat prin sânge, iar cel care a scos corabia din „valurile“ de sânge este, fără îndoială, Sfântul Împărat Constantin. El avea suficiente motive să rămână într‑una din capitalele apusene, Roma, mult mai la adăpost decât cea pe care şi‑a construit‑o şi a ales‑o „chiar între valuri“, între mări şi între continente, la răscrucea drumurilor lumii, pe Bosfor, în cetatea lui Bizas, pe care a convertit‑o la cetatea lui, ,,cetatea lui Constantin”: Constantinopol.
Un mileniu de viaţă spirituală, culturală, economică şi politică a depins de cetatea Sfântului Constantin! De la 1453, din punct de vedere politic, cetatea lui aparţine altei culturi şi altei civilizaţii. Prin Biserică, însă, „cetatea lui Constantin“ de pe Bosfor rezistă în condiţii grele şi astăzi e cea mai civilizată localitate din toate zonele musulmane din lume. Fibra şi ţesătura populaţiei de acolo sunt diferite de oricare altele de gen. De aceea, în contextul eforturilor de reaşezare continentală, în timp de criză mondială prelungită, exemplul Sfântului Constantin este valabil şi astăzi. Pacea Europei şi lucrarea constructorilor ei asigură liniştea mondială, prin creştinism, civilizaţie şi cultură. Dar realităţile politice trebuie aşezate pe temelia creştină, asemenea exemplului Sfântului Constantin cel Mare. Considerăm că atât pacea, cât mai ales libertatea au putut fi apărate prin Sfântul Constantin, cu ajutorul Bisericii, datorită respectării, de către puterea lumească, a celor trei mari principii!
Primul dintre principii, cel spiritual, este dreapta-credinţă. Când priveşti spre cer, eşti mare pe Pământ! Şi Sfântul Constantin a văzut pe Cer, Crucea! A devenit primul împărat „cruciat“, nefiind încă botezat! Soldaţii, când privesc noroiul din bocanci cad înainte de a veni suliţa! Soldaţii care privesc însă în perspectivă trec peste orice obstacol şi devin învingători! Aşa şi‑a învăţat oastea Sfântul Constantin: „Spre zare, spre înălţimi!“. Aşa a învins şi a doborât patru tetrarhii, fără prea multă armată şi fără prea mult efort!
Al doilea principiu este libertatea creştină, garant al libertăţii sociale şi politice. Temelia nezdruncinată a Imperiului este Crucea, ca armă nebiruită, aşezată de Sfântul Constantin de pe cer, pe piepturi-le soldaţilor. De atunci, există o alianţă, fără a fi formulată o dogmă, între apărarea interioară, a forului sufletesc şi apărarea teritoriului prin armată; între slujitorul armatei şi slujitorul lui Dumnezeu se creează o alianţă care durează până în veşnicie. Rodul unei astfel de conlucrări este puterea Crucii, în Cer şi pe Pământ. Aşa s-a născut darul matur al Crucii, libertatea. Noi sărbătorim 1.700 de ani de când libertatea, ca exerciţiu interior pe care a anunţat‑o Hristos Apostolilor, a fost ridicată de Sfântul Constantin la rang de principiu general. Împăratul a pus accentul pe libertatea interioară, din credinţă, cu scopul prelungirii ei în societate. „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi“ (Ioan 8, 32). Nu e o libertate înscrisă doar într‑un edict, ci este libertatea autentică, pe care s‑a fondat apoi, imediat, şi cetatea Constantinopolului, prima cetate din lume cu cartiere şi biserici, cetate nouă, construită pe principiile Evangheliei, pe de o parte, dar şi pe 300 de ani de martiriu, pe de altă parte! Primele biserici, numite şi „cerurile cele de pe pământ” (cu cupolă), construite de Sfântul Constantin la Betleem şi la Ierusalim sunt „chivotele“ libertăţii. Sfântul Constantin a înţeles că libertatea este ispita cea mai mare pentru cei care au primit‑o fără responsabilitate şi fără apărarea ei în duh comunitar. De aceea, doar sub „cupola“ cerească de pe pământ – Biserica – se poate perpetua, concretiza şi apăra libertatea creştină, în binefacerea ei veşnică, şi nu în efemeritatea ei.
Noi, românii, de multe ori avem dificultăţi de a fi liberi, cu adevărat, în libertate! Vedem bine ce am reuşit în ultimii ani, uneori în dezordine, fără să ne armonizăm cu Dumnezeu, fără să înţelegem resortul spiritual al libertăţii. Şi resortul spiritual al libertăţii este responsabilitatea, o lucrare care nu mai are nevoie aici de exegeză! Ea există sau nu există, în fapte clare! Când i‑ai spus omului că este „iresponsabil“, trebuie să‑l scoţi şi de la inimă şi din suflet şi din comunitate, pentru că înseamnă că acesta foloseşte libertatea drept scut al tuturor patimilor, poftelor şi ideilor personale, care ucid adesea o mulţime de semeni.
De aceea, libertatea a fost înrădăcinată, a fost ancorată în credinţă prin exerciţiul conciliarităţii. Acesta este cel de‑al treilea principiu pe care voim a‑l evidenţia astăzi, aici. De la Sinodul Apostolic n-a mai fost utilizată conciliaritatea în exerciţiul social. Rodul ei este acela de a‑L lăsa pe Duhul Sfânt la cârma Corabiei şi de a‑L întreba pe Tatăl din Cer, dacă noi, fiii Săi facem bine când avariem Corabia şi lăsăm să pătrundă apă într‑însa, afundându‑ne cu ea, cu toţii laolaltă. Constructorul corabiei este Hristos! Vântul „care suflă unde voieşte“ este lucrarea Duhului Sfânt! Iar coechipierii şi corăbierii suntem noi! Din păcate, noi nu tragem totdeauna la rame, ci lăsăm ramele în apă, ignorăm Tradiţia, părăsim obiceiurile bune şi propulsăm corabia Bisericii artificial, în loc să vedem rolul velierului ei aşa cum se arată aici velierul Sfântului Ştefan cel Mare, plin de sfinţi şi zugrăvit aici cu un sens foarte precis! Priviţi câte persoane susţin corabia şi de ce ea pluteşte! Înţelegem de ce conciliaritatea înseamnă tot ce se vede acolo, şi Patriarhul de Constantinopol şi Patriarhul României, ierarhi străini şi ierarhi români. Din alegoria Bisericii de la Dunărea de Jos pictată aici, în Aula Magna, se înţelege uşor şi plastic tema conciliarităţii. Acesta este, în fond, exerciţiul Sfântului Constantin cel Mare care, la anul 325 i‑a găsit libertăţii creştine şi sociale ancoră puternică în Crez! Catargul sau Crucea Corabiei este Crezul! Fără chemarea episcopilor de către împărat nu era cu putinţă conciliaritatea. Libertatea rezistă numai pe principiile Evangheliei. Conciliaritatea readuce Evanghelia în centralitatea vieţii Bisericii şi de aceea toţi Sfinţii Părinţi au devenit normativi. Bazaţi pe cuvintele Scripturii şi pe învăţătura Sfinţilor Părinţi, şi voievozii români au apărat Biserica, asemenea Sfântului Constantin, Ţara – deci poporul, folosind adesea pilda celor 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea. Aceasta este, deci, „ancora“ corabiei, a Bisericii în timp, în ciuda tuturor valurilor din veacurile care au trecut peste ea.
Aceste elemente esenţiale, la care se adaugă altele, l‑au ajutat pe Sfântul Împărat să slujească printr‑o credinţă adevărată, o singură Biserică – într‑un pluralism de expresii culturale, lingvistice şi teritoriale. Acesta este geniul Ortodoxiei! El l‑a înţeles, l‑a folosit şi a extins mult Imperiul care s‑a numit Bizantin şi a afirmat în întreaga lume creştinismul. Aşadar, sfinţenia împăratului nu constă numai în exemplul lui personal, ci în lucrarea mântuitoare pentru alţii, pentru viitorul Bisericii, prin dăruirea sa totală Bisericii şi Imperiului.
Ca să reziste, Uniunea Europeană de astăzi are nevoie de Sfântul Constantin. Sfântul Constantin trebuie redescoperit prin reflecţii teologice sau prin lectura textelor greceşti care trebuie citite cu mare atenţie, aşa cum domnul academician Emilian Popescu ne dă pildă strălucită. Trebuie citite şi exegezele occidentale şi numai aşa vom înţelege cât de complicată este viaţa Sfântului Constantin, care nu se poate reduce la nişte simple conferinţe concepute la birou şi trimise subunităţilor şi preoţilor ori credincioşilor. Sunt necesare analizele atent programate ale faptelor care dăinuie până astăzi!
Trebuie, mai bine să vedem cât mai există, în noi, din timpul Sfântului Constantin, pentru că trăim deja ispitele modernităţii la tot pasul, şi în Biserică, şi în casa creştinului, şi în datinile şi tradiţiile creştineşti. Peste tot suntem confruntaţi cu o nouă cultură şi o nouă civilizaţie. Trosnesc astăzi, peste tot în lumea secularizată, raporturile simfonice de odinioară, dintre Biserică şi Stat. Regândirea acestora în termenii conciliarităţii, ai libertăţii, dar şi ai dreptei-credinţe pe care i‑a lansat Sfântul Constantin cel Mare arată Biserica, în România şi pretutindeni, aidoma Corabiei reconstituite din elemente duhovniceşti mai profunde, pentru că mărturiile istorice ale vieţii Sfântului Constantin se regăsesc până în apropierea fruntariilor ţării noastre, iar cele de ordin arheologic şi teologic mărturisesc despre legăturile Sfântului Împărat Constantin cu Marea şi Dunărea de Jos. Trebuie evidenţiate mărturiile bisericeşti, atât cele edilitare, cât şi cele sociale şi culturale. Ne place să credem că Dumnezeu, prin inspiraţia pe care i‑a dat‑o Preafericitului Părinte Patriarh Daniel va ajuta clerul bisericesc, cinul monahal şi mai ales poporul, demnitarii şi conducătorii să regândească slujirea Bisericii în spiritul conciliarităţii şi niciodată în spiritul autorităţii agresive ori al secularismului autosuficient.
Să ajute Hristos Domnul ca anul pe care l‑am închis să fie un an închis, cu multiplele lui boli, mai ales în privinţa mentalităţilor seculare tot mai agresive. Să dea Dumnezeu credinţă şi lumină în sufletele noastre, spre a înţelege acest mesaj înnoitor şi propunerile de lucrări ziditoare de viaţă comunitară, în 2013! Să dea Dumnezeu să putem să exprimăm acestea în consiliile parohiale! Să dea Dumnezeu să nu mai pierdem timpul cu inutilităţi, pentru că suntem singuri, fraţilor! Zicea răposatul Patriarh Ignatie al Antiohiei: „Sfântul Constantin nu vine să lucreze, singur, în locul nostru“. Sfântul Constantin are nevoie de „Constantini“; de fiecare preot, care trebuie să fie „Constantin“, de fiecare primar, care ar trebui să fie „Constantin“, de fiecare profesoară, care trebuie să fie ca Augusta Elena. Dacă vom şti să arătăm adevărul acesta şi valoa-rea lui pentru întreaga umanitate, atunci aceste exemple bune ne vor ajuta să le transpunem în viaţă. Lucrarea conciliară, începută în timpul Sfântului Constantin şi lucrarea lui ca „episcop“ în ceea ce priveşte aspectele sociale ale Bisericii sunt un model demn de urmat. Este important să descoperim lucrarea Sfântului Împărat Constantin în activitatea voievozilor Ţării Româneşti şi Moldovei, în exerci-ţiul binecredincioşilor donatori şi ctitori, dintre care şi oameni politici importanţi.
A descoperi principiul în-seamnă a regăsi termenii logici, istorici, sociologici pentru relaţii echilibrate dintre Biserică şi Stat, spre binele poporului pentru că Biserica trebuie permanent ajutată pentru a putea să ajute poporul. Trebuie însă să lucrăm în lumina conciliarităţii, la nivel de parohie, de protoierie, de eparhie. Un singur om nu va reuşi niciunde, niciodată. Unde sunt doi sau trei, adunaţi în conciliaritate, acolo este transparenţa! Acolo este adevărul! Acolo este lucrarea temeinică! Acolo este Biserica, unde este exerciţiul perfect şi lucid al transparenţei! Conciliaritatea şi transparenţa, dreapta credinţă şi încrederea în Dumnezeu sunt pilonii puternici care vor ajuta Biserica noastră aşa cum au ajutat‑o şi până acum să fie „mama spirituală a poporului român“.
Dumnezeu să ne ajute! Cu binecuvântarea Lui, cu ajutorul Lui să fie şi astăzi „Constantini“, să fie peste tot duhul din lucrarea Sfântului Împărat Constantin şi al mamei sale, Elena, în orice celulă a vieţii de familie, a vieţii parohiale, a vieţii educaţionale, sociale, politice, a vieţii locale, naţionale şi internaţionale, cu harul şi cu lucrarea lui Dumnezeu.
Vă doresc tuturor sănătate! Vă doresc tuturor curaj de a aborda lucid, profund, transparent şi sincer toate problemele Bisericii, aşa cum ne cere Statutul, aşa cum ne cer hotărârile Sfântului Sinod, hotărârile forurilor eparhiale, aşa cum ne cere poporul român, care‑i un popor credincios.
Să dea Dumnezeu ca roadele acestea să le simţim vii şi autentice! Pentru toţi va fi bucurie dacă vom proceda aşa! Ne vom întâlni în simfonie, ne vom întâlni în armonie, ne vom întâlni în binecuvântare, ne vom întâlni în bucurie, „care bucurie şi aici să fie / de la tinereţe, până la bătrâneţe!“, pentru toţi pe care‑i iubesc la fel, îi preţuiesc la fel şi nu‑i părtinesc pe niciunul în defavoarea altuia, atâta timp cât Dumnezeu îmi ţine dreaptă cumpăna gândirii, spre slava Lui şi spre binele Bisericii noastre. Amin!
La mulţi ani!
† Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos
* Cuvântul Înaltpreasfinţitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, rostit în Aula Magna a Centrului pastoral, cultural şi social „Sf. Cuv. Ioan Casian“, cu prilejul întrunirii tradiţionale cu preoţii, din prima zi a Anului Nou (1 ianuarie 2013).