Secolul al IV-lea a fost traversat de o criză culturală şi spirituală, pe fondul conflictului dintre civilizaţiile păgâne şi creştinism. Câştigător a ieşit creştinismul care, odată cu împăratul Constantin cel Mare (306-337), a primit deplină libertate de manifestare, iar prin Teodosie cel Mare (379-395), a fost declarat religie oficială a statului roman. Nici un suveran în istorie poate că nu merită mai mult titlul de «cel Mare» decât Constantin, deoarece în timpul domniei sale a luat două decizii care au modificat viitorul lumii civilizate. Prima a fost acordarea libertăţii religioase a creştinismului, prin Edictul de la Milan din anul 313, iar a doua a fost transferul capitalei Imperiului de la Roma la Constantinopol în anul 330. Aceste două decizii i-au conferit lui Constantin dreptul de a concura pentru titlul de omul cel mai influent în istorie. Activitatea împăratului Constantin nu s-a mărginit numai la teritoriul Imperiului Roman, ci şi la popoarele de dincolo de graniţele acestuia. Dacia Traiană a fost părăsită în timpul lui Aurelian (270-275) de către armata şi administraţia romană, dar populaţia băştinaşă a rămas pe aceste meleaguri. Vom încerca să prezentăm legăturile misionare, militare şi culturale pe care Imperiul Roman, în timpul Împăratului Constantin cel Mare, le-a avut cu teritoriul din nordul Dunării.
În ceea ce priveşte activitatea misionară aÎmpăratului Constantin cel Mare în partea de nord a Dunării, unii dintre istoricii contemporani afirmă că Împăratul Constantin poate fi considerat al doilea apostol al populaţiei din nordul Dunării, după Sfinţii Apostoli Andrei şi Filip. Prin libertatea religioasă din 313 creştinismul a putut să se răspândească liber şi, astfel, Biserica să prindă rădăcini pe meleagurile Daciei Traiane. Trebuie menţionat, de asemenea, tratatul de pace dintre romani şi goţi (dintre care o parte dintre ei se aşezaseră la Curbura Carpaţilor, în zona Buzău-Vrancea de astăzi) din 332, prin care se impunea goţilor să acorde libertate religioasă creştinilor în teritoriile pe care le ocupaseră, adică în zona Munteniei de astăzi.
Pe parcursul perioadei migraţioniste (sec. IV-VII), populaţiile care au interacţionat cu vechii locuitori ai Daciei n-au avut forţa de a impune un anumit tip de cultură sau civilizaţie, din cel puţin două motive: pe de o parte, nu puteau să deţină un fond cultural situaţiei lor nomade, iar pe de altă parte, creştinismul avea să le fie superior din orice punct de vedere, ceea ce istoria a şi dovedit. Până în secolul IV terminologia creştină de influenţă latină tinde să se definitiveze. Toate numirile de bază ale credinţei şi unele forme ale cultului demonstrează acest lucru. Din studiul terminologiei creştine latine s-a dedus că creştinismul daco-roman este de natură misionară. Misionarii creştini din sudul Dunării au activat şi în nordul Dunării. Misionarismul creştin pe pământul românesc nu s-a făcut de la Roma, cu un limbaj creştin deja stabilit, ci din regiuni sud-dunărene romanizate, unde credinţa şi-a aflat o expresie diferită. În secolele IV-V, atunci când au pătruns în Dacia primele opere literare, care utilizau termenii latini, universal răspândiţi în lumea romană, terminologia credinţei era aici atât de bine înrădăcinată încât nu a mai putut fi modificată. Biserica din nordul Dunării depindea de episcopiile din Dacia Mediteraneea, Dacia Ripensis sau Moesia Prima, deoarece episcopii, şi mai ales horepiscopii din dreapta Dunării şi-au întins jurisdicţia şi în stânga fluviului. Populaţia din această zonă sud şi nord dunăreană vorbea aceeaşi limbă, ceea ce a permis o strânsă legătură economică, culturală şi religioasă. Creştinismul în zona nord dunăreană era foarte bine dezvoltat, ceea ce a dus ca la primul Sinod ecumenic din 325 să participe episcopul Theofil din Gothia, aşa cum se numea pe atunci Dacia Traiană.
Activitatea militară din timpul lui Constantin cel Mare a avut drept scop alipirea teritoriilor nord Dunărene Imperiului Roman. Împăratul pentru o mai bună legătură cu Dacia Traiană, în anul 328, la nord de Oescus (Gigen, Bulgaria), a construit un pod de piatră în faţa cetăţii Sucidava, aproape de Celei. Podul a fost folosit de romani aproximativ patru decenii, (concluzie dedusă din ofensiva lui Valens (364-378), care a trecut Dunărea pe un pod de vase, în anul 369, pentru a-i alunga pe goţii din nordul Dunării) şi de propagandă imperială, pentru a sublinia acţiunea de restituire a ceea ce abandonase Aurelian. De altfel au fost emise şi monede comemorative cu ocazia inaugurării podului, care reprezentau un barbar îngenuncheat. Imediat după inaugurarea podului din 328, armata romană a efectuat o campanie contra taifalilor care stăpâneau partea de vest a Munteniei. Astfel a fost recuperat malul de nord al Dunării de Jos, de la Porţile de Fier până la gura Oltului, creându-se, astfel, premisele reinstalării controlului imperial în teritoriul ajuns în stăpânirea goţilor. Prin podul peste Dunăre, Constantin cel Mare a avut drept scop acela de a alipi din nou vechea provincie Dacia de Imperiul Roman, lucru firesc pentru un monarh care strămutase tronul statului său din Apus în Răsărit, pe malurile Bosforului. „Dacia” recucerită de Constantin a cuprins, aşadar, partea de sud a Olteniei şi o zonă greu de delimitat din sudul Banatului, care includea cu siguranţă Praetorium (Mehadia, Caraş Severin) şi Tibiscum (Jupa, Caraş Severin), hotarul nordic fiind cunoscut sub numele de „brazda lui Novac”. Nu se cunosc însă date despre modul concret în care aceste zone au fost trecute sub protecţia Imperiului, adică dacă au fost aici trupe militare dislocate.
Secolul al IV-lea a fost o perioadă foarte importantă pentru istoria artei bizantine. În secolul al IV-lea, cultura a urmat aproape fidel tradiţia greco-romană, dar în următoarele două secole, sub influenţa creştinismului şi a Orientului se eliberează de unele forme tradiţionale păgâne, căpătând trăsături caracteristice artei bizantine, cu anumite nuanţe specifice locale. După încetarea prigoanei împotriva creştinilor, unii dintre credincioşii din nordul Dunării nu s-au mai temut că vor fi urmăriţi pentru credinţa lor, şi au început să-şi mărturisească religiozitatea prin diferite inscripţii săpate pe piatra unor monumente pe care şi le-au durat în anumite momente ale vieţii. În afară de bisericile paleocreştine de la Slăveni şi Moigrad, din secolul IV, până acum singurele monumente de acest gen cunoscut în ţinuturile daco-romane din nordul Dunării, nu cunoaştem nici un monument paleocreştin de mari proporţii. Mărturiile creştinilor din zona dunăreană nu sunt de un înalt nivel arhitectonic sau monumental, deoarece până la Edictul de la Mediolan din 313, creştinii n-au putut să-şi manifeste liber credinţa prin acte culturale sau edificii arhitectonice, iar mai apoi invaziile migratorilor au devastat tot ceea ce era în cale lor.
Considerându-se de jure moştenitorul fostului Imperiu roman, Constantinopolul s-a interesat de regiunile din nordul Dunării, care aveau de altfel, şi o mare importanţă strategică pentru soarta provinciilor din Peninsula Balcanică şi chiar a capitalei însăşi. Străpungerea frontierei dunărene a însemnat pătrunderea în interiorul Imperiului a valului popoarelor migratoare şi periclitarea vieţii paşnice a locuitorilor. În plus, Patriarhul Constantinopolului se simţea responsabil pentru grija sufletească a locuitorilor de aici, şi de aceea a fost activ în răspândirea creştinismului în ţinuturile nord-dunărene.
De aceea, bizantinii s-au considerat adevăraţii stăpâni ai întregului spaţiu carpato-balcanic şi au încercat să salveze din faţa migratorilor ce se mai putea. Pentru populaţia autohtonă din aceste ţinuturi, singurul stăpân legal era împăratul.
Pr. dr. Roşu Mihai, Parohia ,,Sfântul Gheorghe”- Tecuci