Până nu demult, datorită firii mele curioase, credeam că îmi cunosc cât se poate de bine satul în care m-am născut şi în care locuiesc. Dumnezeu însă a dorit să-mi arate că nu e deloc aşa!
Dintr-o pură întâmplare, preotul din satul nostru a aflat că eram convinsă că îmi cunosc foarte bine satul, fapt pentru care, la una dintre întâlnirile săptămânale cu tinerii, desfăşurate la biserica din sat, mi-a spus că sunt multe lucruri despre care nu cunosc prea multe detalii. Vâzându-mă neîncrezătoare, mi-a promis că într-o bună zi îmi va dovedi adevărul spuselor sale.
Nu au trecut decât câteva zile şi am primit din partea părintelui invitaţia de a-1 însoţi a doua zi prin sat. Scopul activităţilor la care urma să asist nu mi-a fost spus, dar aveam să-1 aflu foarte curând. Nici nu bănuiam ceea ce avea să se întâmple, iar asta mă emoţiona şi mă făcea extrem de curioasă. L-am văzut pe părintele venind, însoţit de cântăreţul bisericesc al satului şi de încă un bărbat mai în vârstă, despre care ştiam că este epitropul bisericii. Fără prea multe vorbe, am pornit cu toţii la drum, lăsând pe drum urmele încălţărilor şi nori de praf.
Ne-am oprit în faţa unei case în care ştiam că nu locuieşte nimeni. Nedumerită, voiam să-i spun părintelui să nu încerce în zadar, dar nici n-am apucat să mă gândesc măcar, căci poarta, care până atunci, pentru mine fusese ferecată s-a deschis doar la o simplă atingere a părintelui. Cu paşi timizi l-am urmat pe păstorul nostru, cu inima bătându-mi în piept cu putere, eu încheind acest convoi. În curte era o casă mică, ascunsă parcă între câţiva pomi. Am intrat înăuntru şi am văzut o cameră mică, cu un singur geam, prin care razele dimineţii abia dacă îndrăzneau să păşească.
Cu glasul său blând, părintele a salutat pe cineva. Nu am văzut pe nimeni şi am înaintat puţin. Abia atunci am observat, într-un colţ al camerei, ascuns între aşternuturile patului, un chip îmbătrânit de femeie. Deşi camera era cuprinsă de o lumină difuză, am observat că ochii ei sclipeau din aşternuturi. Curând însă mi-am dat seama că nu erau ochii ei cei e străluceau, ci lacrimile care curgeau şiroaie, pe chipul fericit. Din aşternuturi, abia îndrăznind, s-au ivit două mâini mici, uscăţive şi tremurânde care-au cuprins dreapta părintelui, ducându-o apoi cu dragoste la buze, şi apoi păstrându-o lângă unul din obraji, pentru mai multe clipe. Părintele s-a aşezat, abia simţit, pe stinghia patului şi au început a se auzi, abia şoptit, cuvinte adresate bătrânei. Ochii ei, acum mari şi calzi, nu s-au dezlipit nicio clipă de chipul părintelui, sorbind cu nesaţ cuvânt după cuvânt, şi, doar arareori, buzele sale murmurau câte ceva răspunzând părintelui.
După o vreme, părintele şi-a luat geanta, pe care o lăsase la piciorul patului de când intrase, a scos de acolo un epitrahir, o cruce şi o carte de rugăciuni. Din când în când glasul cântăreţului răspundea la rugăciunile părintelui, iar noi ne-am aşezat tăcuţi în genunchi, plecându-ne capetele şi ascultând glasul blând al părintelui ce mângâia parcă, chipul neputincios al bătrânei.
La încheiarea rugăciunii, buzele femeii au sărutat, cu sete, crucea şi mâna părintelui şi, ca la un semn, fără o vorbă, epitropul bisericii a scos un pachet din geanta pe care până atunci nu o văzusem în mâna lui, şi îl întinse părintelui. Fără grabă, pachetul ajunge în mâinile tremurânde ale bătrânei şi poposeşte pe pieptul ei. Şiroaie de lacrimi porneau din ochii ei şi se ascundeau în pernă. În tot acest timp ăsta nici n-am îndrăznit să mişc. La un semn al părintelui, am ieşit în linişte, aşa cum intrasem, lăsând în urmă chipul bătrânei ce ne însoţea cu privirea, cu gândul şi cu rugăciunea.
Întorşi pe uliţă, văzându-mă nedumerită, părintele a căutat să mă lămurească. Femeia pe care o vizitasem era bolnavă la pat chiar dinainte de a mă naşte eu, iar copiii ei, plecaţi prin lume, de mulţi ani nu s-au mai întors la casa părintească. Ceea ce o ţinea în viaţă era grija unei vecine, ce o vizita de câteva ori pe zi şi speranţa revederii copiilor, de mult plecaţi; deşi, acum, eu cred că şi vizitele şi rugăciunile periodice ale părintelui nostru.
Drumul nostru nu s-a încheiat aici, ci am continuat şi am vizitat şi alte case, în care îşi duceau existenţa chinuită şi alte suflete ce se zbăteau între cer şi pământ, ale unor oameni pe care nu îi văzusem niciodată şi despre care nu ştiam mai nimic. Aşa am reuşit să înţeleg că sunt încă foarte multe lucruri despre care mai am destule de învăţat. A fost o lecţie de viaţă pe care nu o voi putea uita vreodată. Acum, localitatea în care trăiesc are o altă însemnătate. Am înţeles că locuitorii unui sat reprezintă o comunitate, în care nu e de ajuns să ne cunoaştem, ci în care trebuie să ne arătăm solidaritatea unii faţă de alţii. Aşa am putut face diferenţa dintre… sat şi parohie! Parohia înseamnă o familie mare, şi aşa am ajuns să înţeleg că şi eu fac parte din această familie.
Alexandra Ionela Morăraş, clasa a VIII-a
Parohia Moscu, Protopopiatul Tg. Bujor (Pr. Ionuţ Iordache)