Urmare a hotărârii Sfântului Sinod, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, anul comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare şi al celorlalţi Sfinţi capadocieni a fost marcat în Biserica Ortodoxă Română prin programe complexe de cinstire a acestor luceferi ai Bisericii lui Hristos. Unul dintre aceste programe a fost şi Congresul Internaţional de Teologie organizat de Patriarhia Română, în parteneriat cu Academia Română, Secretariatul de Stat pentru Culte şi Facultatea de Teologie „Patriarhul Justinian” din Bucureşti. Între invitaţii de peste hotare prezenţi la congres, s-a numărat şi domnul profesor universitar dr. Stylianos Papadopoulos de la Universitatea din Atena, cunoscut în România, mai ales, prin două lucrări de referinţă: „Viaţa Sfântului Vasile cel Mare” şi „Vulturul rănit. Viaţa Sfântului Grigorie de Nazianz”.
În baza uneivechi prietenii duhovniceşti cu Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop dr. Casian al Dunării de Jos, la invitaţia Înaltpreasfinţiei Sale, domnul profesor Stylianos Papadopoulos a fost oaspetele Arhiepiscopiei Dunării de Jos, în ziua de 5 noiembrie 2009. Prezenţa sa în Arhiepiscopia Dunării de Jos a fost dorită şi pentru a întări mesajul creştin, teologic şi practic, cu prilejul conferinţelor preoţeşti semestriale, desfăşurate pe tema „Familia preotului şi rolul ei în educarea tinerilor din parohie”, cu aplicaţii din viaţa Sfinţilor capadocieni. Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Casian, domnul profesor Papadopoulos a susţinut o disertaţie pe această temă la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, în faţa preoţilor din protopopiatele Brăila, Făurei şi Însurăţei. În aceeaşi seară, la Teatrul Muzical „Nae Leonard” din Galaţi, domnul profesor a vorbit despre viaţa şi opera Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz, în faţa studenţilor teologi, a elevilor seminarişti, a profesorilor de religie şi a elevilor din mai multe licee. Redăm aici o parte din textul primei conferinţe, în traducerea pr. prof. dr. Constantin Coman, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti.
stăzi, într-o zi mare a Bisericii noastre, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţituluidr. Casian al Dunării de Jos, eu şi soţia mea vizităm Brăila. Vreau să mărturisesc faptul că mă simt foarte bine aici, în locul acesta, pentru că noi suntem greci ortodocşi şi, aşa cum ştiţi, locul acesta a fost un spaţiu de întâlnire între greci şi români. Iar eu mă rog acum lui Dumnezeu să rămân în ortodoxie, după cum şi înaintaşii noştri au rămas drept-credincioşi, în vremuri mult mai grele. De dumneavoastră ne leagă, aşadar, nu numai credinţa, ci şi sângele strămoşilor noştri, vărsat pentru mărturisirea credinţei, în perioada stăpânirii turceşti. Rămân două lucruri pe care nimeni, niciodată, nu le poate uita: credinţa şi martiriul strămoşilor.
Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop s-a referit, cu durere, la problemele pe care le întâmpinăm în lumea noastră, ca simpli creştini ai Bisericii noastre, dar mai ales ca preoţi şi ca ierarhi – ca păstori ai Bisericii. M-a impresionat modul în care Înaltpreasfinţitul vorbeşte despre problemele familiei creştine de astăzi, felul în care ne cere să ne referim la familia Sfântului Vasile cel Mare. Motivul pentru care pornim tema de la Sfântul Vasile cel Mare este faptul că, oricât ni s-ar părea de ciudat, problemele familiei de astăzi sunt aceleaşi cu încercările familiei creştine din secolul al IV-lea, cu foarte mici diferenţe. O să încep spunând că bunicul şi bunica Sfântului Vasile cel Mare au suferit în timpul persecuţiilor împotriva creştinilor. Bunicul său s-a jertfit martiric în timpul persecuţiilor împotriva creştinilor. Bunica lui, Ma-crina, cu foarte multe greutăţi a reuşit, în cele din urmă, să susţină familia sa cu mulţi copii şi nepoţi, care se hrăneau duhovniceşte din Tainele lui Hristos.
Ca un exemplu pentru problemele pe care le întâmpina o familie creştină în acea epocă, mă voi referi la familia Sfântului Grigorie Teologul. Tatăl Sfântului Grigorie Teologul era adeptul unei erezii idolatre. Trebuie remarcat faptul că soţia lui s-a căsătorit cu el, dar noaptea se ruga mult pentru soţul ei. Rezultatul acestor rugăciuni îndelungi a fost că, în anul 355, soţul ei s-a botezat. Sfântul Grigorie a devenit mai apoi şi episcop în Nazianz. Iată cum familia cunoştea uneori, atunci, dezbinare prin credinţele diferite ale membrilor ei şi cum, în chip minunat, soţia credincioasă aducea şi pe soţ la dreapta-credinţă.
Familia Sfântului Vasile cel Mare însă era, aşa cum spune şi Înaltprea-sfinţitul Casian, un „laborator de sfinţi”. Toţi nepoţii erau îndrumaţi de bunica Macrina.Lavremeaaceea,înNeocezareea, în Nyssa sau în Nazianz nu existau şcoli teologice. Dar, pentru a vedea ce rol important joacă tradiţia sănătoasă în familie, arăt că bunica Sfântului Vasile cel Mare, Sfânta Macrina, transmitea în casă la ea, copiilor şi nepoţilor ei, învăţăturile sfinte pe care le primise ea însăşi, încă din secolul al treilea, de la Grigorie al Neocezareii. În tinereţile ei, în această cetate din Pont, Neocezareea, erau foarte puţini creştini. Acolo a învăţat credinţa cea bună bunica Sfântului Vasile cel Mare. Sfânta Macrina a transmis toată această tradiţie şi fervoare în familia sa. Aceasta înseamnă că, dacă în familie există un gol foarte mare de cunoaştere, de conservare şi de transmitere a tradiţiei, nu se pot aştepta rezultate foarte bune. Acest gol al conservării, cunoaşterii şi transmiterii tradiţiei îl umplu bunicii, părinţii, preoţii, episcopii şi învăţătorii creştini.
În jurul anilor 361-362, aşadar, bărbatul inspirat de Dumnezeu, Vasile, înţelegea cum trebuie însămânţată credinţa şi cum trebuie plantate sfintele învăţăminte în sufletele tinerilor. El le cerea tuturor tinerilor să nu se îndepărteze de mediul Bisericii spre cel „dinafară” sau să nu-i citească, nepregătiţi, pe filosofii greci şi pe poeţii greci antici. Ceea ce încerca sfântul, cu toată silinţa, era să le creeze tinerilor sentimentul de responsabilitate, aşa încât să îşi asume răspunderea de credincioşi ai Bisericii. Atât timp cât tinerii au conştiinţă ortodoxă, numai atunci sunt în măsură să trăiască în orice fel de mediu, să studieze şi să cerceteze orice, să cunoască tot ce se poate cunoaşte; abia atunci vor fi capabili să discearnă ce este greşit şi ce este folositor duhovniceşte, de ce este rău, otrăvitor.
Ca teologi, cunoaşteţi foarte bine că sunt creştini care vorbesc despre Sfânta Euharistie de o manieră foarte diferită de noi. Dacă Dumnezeiasca Euharistie nu ar însemna că noi participăm la Hristos Însuşi, că ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, atunci nu ar fi fost nicio raţiune ca Fiul lui Dumnezeu să devină Om. Dacă ar fi fost vorba numai despre o învăţătură anume, chiar despre o teologie foarte adâncă, nu ar fi fost necesar ca Dumnezeu să trimită pe Fiul şi Cuvântul Său. Ce ar fi făcut? Ce ar putea face într-o astfel de situaţie? În anii Vechiului Testament trimisese deja şi profeţi mari şi mici. Ar fi putut în continuare, să trimită 20, 50 de profeţi. Dar prin învăţătura profeţilor nu avem legătură deplină cu Hristos. Prin urmare, Întruparea lui Hristos s-a făcut ca să fie posibilă împărtăşirea noastră euharistică. Cum s-a întâmplat? Şi de ce? Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Îşi asumă firea omenească. Cele două firi ale lui Hristos se unesc. În felul în care se unesc cele două firi, firea omenească nu numai că este influenţată de cea dumnezeiască, ci este hrănită de cea dumnezeiască, este potenţată de ea. Când spunem că s-a îndumnezeit, ce înţelegem de fapt? Că firea omenească a ajuns la acea stare în care era când ne-a creat Dumnezeu. Când Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat, ce fire omenească a luat? Este firea omenească pe care a creat-o, iniţial, Dumnezeu, dar firea omenească alterată de păcat. Firea omenească pe care a luat-o Mântuitorul Hristos şi care este sfinţită şi îndumnezeită, această fire omenească îndumnezeită o avem în Sfânta Euharistie.
Toată lucrarea şi iconomia dumnezeiască aveau tocmai acest scop final, ca să ajungem la Euharistie, la împărtăşirea cu Hristos euharistic. Numai dacă avem această împărtăşire, dacă avem înăuntrul nostru firea îndumnezeită a lui Hristos, atunci avem şi relaţie desăvârşită cu Dumnezeu şi participăm la viaţa Lui, în şi prin Hristos.
Înaltpreasfinţia Voastră, prea-cucernici părinţi, aici este măreţia Ortodoxiei, marea ei luptă pentru adevăr! Pentru Euharistie s-a luptat, se luptă şi se va lupta Ortodoxia! Şi spunem acest lucru, pentru că ştim foarte bine că atâtea milioane de creştini nu trăiesc Euharistia aşa cum a lăsat-o Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu S-a întrupat, a fost batjocorit, a fost pedepsit, a suportat şi crucea şi a înviat pentru a ni Se oferi prin Sfânta Împărtăşanie.
Să dăm slavă Domnului nostru Iisus Hristos, Care la Cincizecime a trimis în Biserică de la Tatăl, pe Duhul, ca noi să avem bucuria prezenţei Lui reale în Euharistie! Iar noi ne vom hrăni duhovniceşte cu Euharistia, pentru ca să trăim în Hristos.
Sfântul Vasile cel Mare provine dintr-o familie de martiri şi mărturisitori ai credinţei. Ce importanţă are acest lucru? Înţelegem aceasta atunci când vom remarca faptul că pretutindeni în lumea creştină există numeroşi martiri. Acolo unde astăzi noi, creştinii, trăim în libertate, acolo s-a vărsat sânge pentru credinţă. De aceea în Sfânta Masă, când se sfinţeşte biserica, arhiereul aşază moaşte ale Sfinţilor Martiri!
După ce a făcut cele mai bune studii din perioada aceea, după ce a studiat în Cezareea Capadociei, mare centru educaţional, spiritual, după ce a studiat în Constantinopol, Sfântul Vasile cel Mare a hotărât să meargă şi la cel mai renumit centru universitar al timpului, Atena. Când a absolvit studiile acolo, i-au cerut să rămână profesor de filosofie în Atena. Însă, acest bărbat sfânt al Bisericii noastre avea mintea şi sufletul la ţara lui. Se înţelesese cu prietenul lui de inimă, Sfântul Grigorie Teologul, să se nevoiască sihăstreşte împreună. Nu au reuşit, în prima etapă, să meargă împreună şi Sfântul Vasile s-a nevoit singur. A mers să studieze monahismul în Egipt. Când s-a întors, s-a retras lângă râul Iris şi acolo a dus viaţă ascetică. Primele lucrări ale Sfântului Vasile cel Mare sunt adresate monahilor, iar apoi tinerilor. Pentru monahi a pus bazele pe care trebuie să se sprijine viaţa monahală.
Apoi s-a adresat tinerilor, prin lucrări anume destinate lor. În această lucrare avea de întâmpinat următoarea provocare: tinerii nu aveau o viaţă normală, numai în familie şi acasă, ci şi prin diferite legături cu ceilalţi tineri, petreceau în cetate, în locuri de pierzare. Şi era o problemă aceea cum se raportau aceşti tineri la lumea păgână. Ei erau creştini, dar modul lor de gândire era încă păgânesc. Cunoşteau elemente din diferite religii, citeau literatura vremii, citeau filosofie, vorbeau limba pe care o foloseau toţi, şi creştini, şi necreştini; era limba pe care o vorbea şi Sfântul Vasile cel Mare. Era o provocare cum să folosească limba păgânilor pentru creştini, ca nu cumva şi aceştia să devină idolatri. Ce a făcut Sfântul Vasile cel Mare? Şi în vremea aceea erau citaţi poeţii. Aceştia împrumutau oamenilor modul lor de gândire. Sfântul Vasile cel Mare ne-a învăţat că putem folosi limba, cu toate proprietăţile ei, fără ideile păgânilor. La un moment dat, Sofocle a spus: „M-am născut nu ca să urăsc, ci să iubesc!”. Acest lucru îl aprecia Sfântul Vasile cel Mare. Sofocle era păgân şi credea în zei. Lucrurile acestea trebuiau respinse. Dar Sfântul Vasile cel Mare arată tinerilor şi creştinilor cum pot trăi, cu o gândire corectă din punct de vedere moral, într-o lume necreştină.
Sfântul Vasile a avut de înfăptuit şi o operă mult mai dificilă. E vorba de confruntarea cu creştinii eretici. Aţi auzit de erezia lui Arie; când au fost demontate argumentele lui Arie, ca urmare a Sinodului I Ecumenic, rezultatul a fost că arianismul a cedat, iar creştinii au acceptat teologia Sfântului Atanasie cel Mare. Nu după mult timp, a apărut însă un alt mare eretic, Eunomie, care era şi episcop. Trebuie subliniat că toate ereziile erau în interiorul Bisericii; creştinii trăiau în Biserică, dar aveau întrebări, ca şi astăzi.
Iar într-o epocă în care teologia nu era atât de dezvoltată, în mod cert creştinii adresau mult mai multe întrebări ca acum. Aşa cum am spus, fără seminare, fără facultăţi de teologie, confuzia era foarte uşor de făcut. În felul acesta, Eunomie spunea că Iisus Hristos nu este deofiinţă cu Tatăl, aşa cum hotărâse Biserica la Primul Sinod Ecumenic. Sfântul Vasile cel Mare avea să răspundă acestui eretic, care era şi un foarte bun predicator. Astfel, în anul 364, când avea doar 34 de ani, Sfântul Vasile îşi asuma responsabilitatea de a-i răspunde lui Eunomie. A prezentat învăţătura creştină ortodoxă atât de bine şi de coerent, încât argumentele ereticului au fost respinse, iar creştinii care mai aveau unele îndoieli sau erau cuprinşi de confuzii, au început să se îndepărteze de eretic. Zece ani mai târziu, Sfântul Vasile este motivat de grija sa pentru mântuirea sufletelor credincioşilor pe care îi păstorea, să teologhisească despre Sfântul Duh. A fost nevoie, deoarece erau eretici care capacitaseră o mare parte din credincioşi şi învăţau greşit că Duhul Sfânt nu ar fi Dumnezeu; negau faptul că Duhul Sfânt este deofiinţă cu Dumnezeu-Tatăl şi cu Dumnezeu-Fiul. Dacă Sfântul Duh nu ar fi fost Dumnezeu, ci o lucrare simplă a lui Dumnezeu, nu ar fi putut să contribuie la mântuirea omului, să edifice continuu Biserica, să lucreze continuu în Tainele Bisericii, până la sfârşitul veacurilor. Sfântul Vasile cel Mare scrie o lucrare foarte importantă, care a răsturnat argumentele ereticilor. Despre aceeaşi temă a scris şi Sfântul Grigorie Teologul. Despre partea filantropică nu este nevoie să vă spun, pentru că datele referitoare la această slujire a sfântului sunt foarte răspândite. În afara oraşului Cezarea, Sfântul Vasile a construit Vasiliada, în care, pe lângă instituţiile sociale şi medicale cunoscute, erau şi şcoli în care studiau asistenţii medicali.
Sfântul Vasile cel Mare a murit în ultimele zile ale anului 378 şi în ziua de 1 ianuarie 379 a fost înmormântat printr-o impresionantă procesiune. Rămâne pentru totdeauna în conştiinţa Bisericii.