După evenimentele din decembrie 1989 românii au început să conştientizeze o realitate care până atunci era de neconceput, anume călătoria facilă dincolo de graniţe. Unii au profitat de această deschidere pentru a vizita anumite locuri, alţii pentru a-şi completa studiile, însă marea majoritate pentru a găsi un loc de muncă mai bine plătit decât cel din ţară. Unii au izbândit în demersul lor, au excelat în domeniile în care au lucrat, şi-au făcut un rost al lor departe de meleagurile natale, alţii au reprezentat doar forţă de muncă pentru respectivele state, reuşind să agonisească câte ceva, iar când situaţia economică s-a deteriorat s-au întors acasă aducând cu ei o nouă mentalitate, poate secularizată mai puţin cunoscută concetăţenilor din mijlocul cărora plecaseră.
Potrivit rezultatelor preliminare ale Recensământului de la sfârşitul anului 2011, aproximativ 1.500.000 de persoane erau plecate la muncă în străinătate. Mare sau mic, acest număr reprezintă o realitate care îmbracă diferite aspecte, în funcţie de felul cum ne raportăm la acest fapt. Dacă vom privi doar casele somptuoase care se ridică sau maşinile ce strălucesc doar o dată pe an pe uliţele cam prăfuite ale aşezărilor mioritice, vom spune că totul e în ordine; dacă vom privi însă dincolo de gardul vopsit, vom întâlni o suferinţă tainică, un strigăt mut, sugrumat, al miilor de prunci care privesc pierduţi în depărtările unde mama sau tata sau ambii părinţi trudesc pentru un trai mai bun. Aceasta este latura mai puţin frumoasă a acestui exod şi, de cele mai multe ori, Biserica a încercat să aline această suferinţă care îmbracă nenumărate forme de manifestare. În nici un caz noi, slujitorii, nu ne-am amăgit cu gândul că vom putea suplini absenţa părinţilor trupeşti de lângă fii şi fiice sau chiar de lângă părinţii bătrâni rămaşi în urmă, însă cuvântul de mângâiere al părintelui sufletesc poate aduce balsam pe sufletele însingurate.
Această plecare a confraţilor noştri spre alte meleaguri nu a ocolit nici Matca, comuna în care se află Parohia „Sf. Arhangheli”, alături de încă cinci comunităţi ortodoxe. Mătcaşii plecaţi au făcut în lume ceea ce ştiau ei mai bine să facă, şi anume să muncească. Astfel majoritatea au realizat lucruri la care, altfel, nu sperau. Singura modalitate de a interacţiona cu aceste persoane a rămas, practic, scurta perioadă când aceştia revin în ţară în concedii şi unele întâlniri în lumea virtuală a comunicării electronice. Întâlnirile organizate cu aceştia sporadic au dobândit un caracter unitar odată cu caracterul oficial al Duminicii Migranţilor – Programul Patriarhiei Române – care nu poate rămâne indiferentă la nevoile fiilor ei sufleteşti din diaspora.
Toate întâlnirile cu cei plecaţi în străinătate au scos în evidenţă unele lucruri pe care ei înşişi le socotesc paradoxale. Acolo, departe, au înţeles ce înseamnă dorul de ţară, de familie şi de Biserică. Lucruri şi trăiri care aici păreau normale, acolo devin extraordinare. Un tânăr enoriaş plecat acum în Italia, ne mărturisea că participarea la Sfânta Liturghie acolo, într-o capelă improvizată, îl aduce aievea cu sufletul în biserica de unde a plecat, lângă mama lui care nu încetează niciodată să-l pomenească în rugăciune; iar un alt tânăr, ce aici se deplasa anevoie o mie de metri până la Sfântul Altar, merge acum în fiecare duminică peste 40 de km până la biserică, distanţa fiind mai degrabă o provocare decât un obstacol. Realizăm dintr-o dată un lucru cu adevărat minunat, anume, că într-o lume în care tehnologia într-o formă sau alta creează nenumărate punţi de legătură şi comunicare, legătura tainică a sufletelor rămâne totuşi rugăciunea, speranţa şi credinţa. Dacă ne arătăm contrariaţi de unele manifestări străine de duhul neamului nostru pe care unii dintre aceşti fii ai noştri le aduc cu ei, trebuie să înţelegem că fenomenul funcţionează şi invers. Dacă ei vor pleca în acea lume cu un set de valori morale, creştineşti, ortodoxe, bine întipărite şi structurate în mentalitatea lor, vor deveni atunci nişte apostoli (trimişi) ai neamului românesc, care vor arăta străinilor adevărata faţă a ţării noastre.
Numeroasele programe ale Arhiepiscopiei Dunării de Jos şi permanenta purtare de grijă a Înaltpreasfinţitului Părinte Arhi-episcop Casian faţă de aceste oi ale turmei sunt dovada că purtarea de grijă a păstorului transcende graniţe, distanţe, diferenţe cul-turale sau etnice, poposind şi alinând sufletele care au nevoie. Luminându-se de fiecare dată când se întorc acasă, aceşti fraţi ai noştri vor duce pe tot mapamondul lumi-na cea adevărată, dăruită poporului nostru de Sfântul Apostol Andrei.
Pr. Mihăiţă Platon, Parohia Matca II