Realităţi triste ale existenţei umane, boala, suferinţa şi moartea sunt consecinţe ale păcatului, căci: ,,precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5, 12). De aceea, Biserica îndeamnă, atât pe cei suferinzi, cât şi întreaga comunitate a credincioşilor, la o atitudine de pocăinţă, de răbdare şi rugăciune. Această problemă a bolii, a păcatului şi a prezenţei bolnavilor în rândul comunităţilor de creştini face şi obiectul unor canoane bisericeşti care prescriu, în parte, atitudinea pe care Biserica, prin slujitorii şi membrii ei, o poate adopta faţă de persoanele aflate în suferinţă şi în boală.
Canonul 13 al Sinodului I Ecumenic aminteşte de împărtăşi-rea celor muribunzi. Este vorba despre o veche practică a Bisericii, în care cei aflaţi în situaţia de a muri (din cauza bolii sau a altor împrejurări), după o prealabilă apreciere a situaţiei de către episcop, primesc Sfânta Euharistie spre întărire spirituală şi pregătire pentru momentul trecerii la Domnul. Acest lucru îl surprinde şi Canonul 9 al Sf. Nichifor Mărturisitorul, care aminteşte faptul că ,,se cuvine să se dea Dumnezeiasca Împărtăşanie celui bolnav în primejdie de moarte, chiar şi după ce a gustat mâncare”. Trebuie observată condiţia esenţială a situaţiei, anume ,,primejdia de moarte”. Pentru bolnavul aflat în pragul morţii, este indicată administrarea Sfintei Euharistii chiar dacă, din neputinţa sa, acesta a gustat mâncare. Practica aceasta a împărtăşirii celor suferinzi este întâlnită şi astăzi în Biserica Ortodoxă. În spitale, în aziluri sau în locuinţele personale, creştinii aflaţi în suferinţă primesc din partea preoţilor Sfânta Euharistie, prin care Hristos pătrunde în fiinţa credincioşilor suferinzi, pentru a le da tămăduire şi sfinţi viaţa.
O altă realitate, surprinsă în textul canoanelor, priveşte administrarea Sfintei Taine a Botezului persoanelor bolnave sau aflate în primejdie de moarte. Astfel, canonul 12 al Sinodului local din Neocezareea aminteşte de botezul celor aflaţi în boală. Este vorba de ,,botezul în caz de necesitate”. Aceeaşi stare este întâlnită şi în cuprinsul canonului 47 al Sinodului din Laodiceea, unde se menţionează faptul că toţi acei catehumeni au primit ,,lumânarea şi apoi s-au sculat să înveţe credinţa şi să cunoască (faptul, n.n.) că s-au învrednicit de dar dumnezeiesc”. Canonul 45 al Sinodului din Cartagina aminteşte de prezenţa unor giranţi (naşi), în cazurile în care bolnavii nu-şi pot mărturisi credinţa şi convingerea personală. Prezenţa naşilor ca viitori părinţi spirituali ai celui botezat reprezintă un element asigurator al faptului că neofitul, atunci când se va însănătoşi, va fi credincios al Bisericii. Despre botezul celor aflaţi pe patul de moarte amintesc şi canoanele 26 şi 38 ale Sfântului Nichifor Mărturisitorul. Primul canon face referire la botezul şi călugăria pe patul de moarte şi se referă la cazurile în care, cel bolnav cere să fie botezat sau să ia schima monahală. Al doilea canon menţionează situaţia botezului pruncilor în primejdie de moarte şi permite botezarea pruncului chiar după trei sau cinci zile de la naştere, dacă acesta se află în primejdie de moarte.
Administrarea Tainei Botezului celor aflaţi în suferinţă (în cazul în care aceştia – fie copii, fie maturi – nu au primit încă Botezul creştin) devine imperativă în condiţiile prescripţiilor canonice de mai sus, cu atât mai mult cu cât cel în cauză solicită Botezul. Această practică o regăsim şi astăzi în cultul Bisericii Ortodoxe. Bolnavii şi cei aflaţi în situaţie de moarte sunt încreştinaţi şi ,,uniţi cu Hristos” şi, ulterior, chiar împărtăşiţi cu Trupul şi cu Sângele Domnului.
Alături de administrarea Sfintelor Taine a Botezului, respectiv Euharistiei, prescripţiile canonice vizează şi o serie de măsuri speciale faţă de persoanele aflate în suferinţă. În acest context, amintim de canonul 10 al Sf. Timotei al Alexandriei, care precizează faptul că cei bolnavi pot fi dezlegaţi de practica postirii: „..Se cuvine a se îngădui să ia cel bolnav şi hrană şi băutură cât poate suporta; căci este cu dreptate că mai cu seamă cel slăbit să se împărtăşească de untdelemn”. Este vorba de perioadele de post din timpul anului bisericesc (în canonul de faţă se aminteşte de Postul Păresimilor) şi de dezlegările pe care Biserica le poate face în situaţia celor suferinzi care nu se pot conforma restricţiilor alimentare. De altfel, această problemă a postului creştin, ca practică ascetică şi a prezenţei lui în lumea contemporană constituie una dintre temele unui viitor sinod panortodox.
Concluzionând cele prezentate, se poate observa faptul că Biserica Ortodoxă este alături de credincioşii săi aflaţi în suferinţă şi în boală, încurajându-i şi asistându-i religios şi social. Acest lucru este ilustrat şi de canoanele amintite mai sus. Potrivit acestora, grijă faţă de bolnav ar trebui să se manifeste mai întâi prin cercetare, apoi aducere la Hristos (Botez – acolo unde este cazul), unire cu Hristos (prin Sfânta Euharistie), încurajarea şi menajarea (alimentară a) bolnavului. Acestea sunt etapele prin care cei în suferinţă primesc puterea spirituală de a înţelege realitatea stării în care sunt, capătă convingerea asupra necesităţii rugăciunii şi tăria de-a merge mai departe, întocmai cuvintelor pauline: „suferinţa aduce răbdare şi răbdarea încercare, iar încercarea nădejde!” (Romani 5, 3-4).
Drd. Daniel Filimon