La 15 iunie s-au împlinit 123 ani de la moartea lui Eminescu. Urmând un vechi ritual, oameni de toate vârstele s-au adunat la mormântul său, din cimitirul Belu, aşa cum procedează şi la 15 ianuarie, ziua de naştere a Poetului, şi l-au pomenit.
M-au impresionat, de fiecare data când am fost de faţă, cele două registre simultane în care se petrece comemorarea: unul familial, ca pentru o rudă iubită, altul solemn, cum se cuvine figurii tutelare şi emblemei românismului, care este Eminescu.
Un mare admirator al creaţiei eminesciene, scriitorul Geo Bogza, care s-a zbătut exemplar – să obţină exemplar fără succes, din păcate – să obţină ca anul literar românesc să înceapă la 15 ianuarie, cu ziua de naştere a Poetului, îl socotea darul făcut de Dumnezeu, poporului român. Şi-a mărturisit această convingere intimă într-un emoţionant omagiu, îmbrăcat în forma insolită de basm, care-i conferă farmecul nostalgic al arhaicităţii. Mă încumet să-l rezum, cu grija de a nu-i scăpa esenţa şi de a da măcar o idee despre frumuseţea textului.
*
În vremea aceea (împrumut cu smerenie din splendida formulă introductivă a pericopelor evanghelice), când Dumnezeu și Sfântul Petru umblau pe pământ, au poposit într-o seară, la o casă de oameni gospodari, care I-au primit cu inima deschisă, I-au omenit, I-au ospătat, iar când a venit timpul de culcare, Le-au așternut într-o odaie care mirosea a busuioc și a gutui. A doua zi, dis-de-dimineață, Oaspeții au mulțumit vrednicelor gazde și au purces la drum. Cum mergeau Ei, așa, tăcuți, Sfântul Petru se oprește deodată și Îi spune lui Dumnezeu:
– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceia, că tare frumos ne-au primit!
– Ce să fac, Petre? Ai văzut că au de toate, n-au trebuință de nimic.
– Fă, Doamne, fă… să-și vadă sufletul!
– Să-și vadă sufletul, zici, Petre? repetă Dumnezeu, îngândurat.
Și după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.
*
A debutat la 16 ani, un adolescent romantic, cu ochii mari, deschiși către lume, cu fruntea înaltă, „gânditoare, ca de împărat-poet”. Şi împărat poet a fost! Când avea 19 ani, l-a cunoscut pe Caragiale. „Mezinul” (Caragiale era de 17 ani) căutase acea întâlnire, pe care, mai târziu, o va evoca cu emoţie, scriind despre Eminescu: „Era o frumuseţe!”. Cum o fi fost clipa aceea, când cei doi tineri, faţă în faţă, şi-au strâns mâinile şi s-au prezentat scurt: „Caragiale!”. „Eminescu!”? Două nume ca două coloane din anfiladele pe care stă bolta spiritualităţii romaneşti. Fastă, pentru literatura română, luna ianuarie. Tot în ianuarie s-a născut și Caragiale, la 30, în 1852. Şi a murit tot în iunie, la 22, în 1912. Două mari date comemorative, 160 de ani de la naştere şi un secol de la moarte, care pun anul 2012 sub semnul lui Caragiale.
Debutând la 16 ani, Eminescu s-a oprit, tragic, la 33 de ani, în plină maturitate creatoare. Tulburătoare potrivire: începutul calvarului eminescian a survenit la vârsta Patimilor Mântuitorului. De la 16 la 33 de ani – atât a avut la dispoziţie: 17 ani. Răstimp în care, parcă presimţindu-şi soarta, „omul total al culturii române”, cum l-a definit filosoful Petre Țuţea, a scris intens, grăbit să-și ducă lucrul la bun sfârşit, să nu-şi trădeze menirea de investitură divină. Adică: a ridicat şi a fixat poezia română la nivelul liricii europene, a creat o operă, a cărei naştere şi desăvârşire le-ar fi luat altora ani mulţi (criticul Garabet Ibrăileanu, unul dintre cei mai subtili, mai avizaţi exegeţi eminescieni, scria că, dacă Goethe ar fi trăit numai 33 de ani, n-ar fi fost Goethe), operă în care excepţionala publicistică eminesciană se impune în prim-plan, operă care este sinteza cea mai cuprinzătoare a spiritului naţional românesc. Şi încă: răstimp în care „Ceahlăul ivit în câmpie” devine emblema identităţii noastre naţionale şi culturale.
Mai toate liniamentele acestei opere uriaşe, Eminescu le-a fixat în perioada ieşeană: toamna anului 1874 – toamna anului 1877. Iaşii mai păstrau, înnobilată de prezenţa Societăţii ,,Junimea” şi a publicaţiei sale, ,,Convorbiri Literare”, atmosfera aristocratică de cetate a culturii, Veronica Micle era în preajma Luceafărului ei, la fel prietenii, Slavici şi, mai ales Creangă, povestitorul de mare har, „năşit” literar de Eminescu, căruia, deşi îl depăşea ca vârstă cu 13 ani, i se adresa, tandru-respectuos, cu apelativul „bădie Mihai”.
La Iaşi scrie şi cele mai frumoase poezii de dragoste (inclusiv extraordinara „Sara pe deal”, cu metrica ei unică în literatura română). La drept vorbind, e pleonastic să pui adjectivul „frumoase” lângă poeziile eminesciene, când le caracterizează eufonia interioară, când versurile sună intrinsec armonios, şi nu de muzica pur şi simplu acustică, ci de muzica spiritului, a armoniei universale.
Deşi a scris şi poezii explicit religioase, „Rugăciune”, de pildă, Eminescu nu este propriu-zis un poet religios în sensul didactic, de încadrare în specii ori subspecii. Însă este un poet creştin, un mare poet creştin, a cărui operă se hrăneşte din valorile creştine. Iată câteva versuri din poemul „Rugăciunea unui dac”: „El singur zeu stătut-a ‘nainte de-a fi zeii”, sau „El este-al omenirii izvor de mântuire”, sau „El este moartea morţii şi învierea vieţii”… Cine să fie El, dacă nu Făuritorul Universului, Părintele Luminilor, Creatorul Suprem? Eminescu a avut o relaţie foarte personală, profundă, cu Dumnezeu.
Aici îşi are izvorul şi magicul spectacol cosmic al poeziei eminesciene. Ultimul mare romantic al liricii universale, cum este considerat Eminescu, a intuit unitatea creaţiei divine pe pământ, globalitatea vieţii terestre vii. Prelungind şi un străvechi panteism popular, se simte frate şi parte din natura întreagă, dintre cer şi pământ, în ipostazele ei multiple: marea în singurătatea-i mişcătoare şi codrul bătut de gânduri, căderea izvoarelor şi luna trecând peste vârfuri de brazi, turmele urcând sau coborând, teii încărcaţi de floare.
Teiul! Cine a mai iubit cu atâta smerenie un simplu (simplu ?!) copac, încât să-i spună ca într-o rugă, ,,sfânt”! Singurul dor al Poetului era, o știm, să aibă universul în jurul mormântului său şi să fie troienit în eternitate sub florile de tei.
Ardent, exemplar, intransigent a fost patriotismul lui Eminescu. Relaţia lui cu ţara era una de iubire necondiţionată. Nimic din ce e românesc nu-i era străin, putem zice, adaptând cunoscutul adagiu latin.
Avea 9 ani când s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859, Mica Unire sau ,,Unirea de Bază”, cum inspirat şi deplin îndreptăţit o numeşte Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, şi a păstrat amintirea istoricului eveniment.
Avea 17 ani, când a scris poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” (,,dulce” are şi sensul de „bună”, „scumpă”). Ce putea să ştie tinerelul abia ieşit din adolescenţă, şcolit la Cernăuţi, parte de Ţară, ocupată, atunci, de austrieci, iar acum de ucraineni? E adevărat că începea să-şi cunoască poporul „în lung şi în lat”, desăvârşind, în scurta-i viaţă, această cunoaştere în spaţiu şi, totodată, pe scară istorică, în timp. Dar să ai, la 17 ani, o conştiinţă atât de clară şi fermă a unităţii naţionale şi a legitimităţii statale a României, „Ţara mea de glorii, ţara mea de dor” – şi asta la nici un deceniu de la primul pas spre unirea într-o singură Patrie – ţine de miracolul geniului şi de încrederea neclintită în destinul şi dreptatea neamului tău.
Avea 21 de ani, când, în 1871, a organizat Serbarea de la Putna, împreună cu Ioan Slavici, Ciprian Porumbescu şi alţii, Serbare a unităţii tuturor românilor, încheiată cu depunerea unei urne cu pământ din toate ţinuturile româneşti la mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. După Serbare, talentatul compozitor şi violonist, Ciprian Porumbescu, avea să scrie părintelui său, preotul ortodox Iraclie Porumbescu: „Tată, am cântat înaintea întregului popor român!”.
Avea 33 de ani, când a scris poezia-testament „Doina”. Este ameţitor gândul, că ar fi putut să apuce şi Marea Unire de la 1 Decembrie 1918: ar fi avut 68 de ani. Dacă ar fi fost să fie, şi-ar fi văzut aievea Ţara întregită, aşa cum ne-o conturează, cu precizie de cartograf, în „Doina”: „De la Nistru pân’ la Tisa”, „Din Hotin şi pân’ la mare”, „Din Boian la Vatra Dornii”, „Din Sătmar până’ n Săcele”, „Din Brașeu până’ n Abrud” (într-o variantă), „De la Turnu’ n Dorohoi”… Dacă unim cu linii, pe hartă, punctele indicate, avem România Mare, întregită de Poet cu 35 de ani înainte de 1 Decembrie 1918.
Să ne mai mirăm, că sub tutela lui alergăm în momentele noastre de cumpănă? Redeşteptarea naţională în Basarabia ocupată şi ciuntită a început sub semnul lui Ştefan cel Mare şi al lui Eminescu. Oamenii se adunau la statuia Voievodului, care ţine într-o mână crucea şi în cealaltă sabia, aşezată la intrarea în Grădina Publică din Chişinău şi, cu icoane şi cu portretele lui Eminescu în braţe, îşi manifestau conştiinţa de români.
N-am să uit niciodată o întâmplare, petrecută în 1991, cu ocazia unui simpozion pe tema Unirii din 1918, organizat la Chişinău. Începuseră discuţiile, când uşa sălii în care ne adunasem s-a deschis larg, făcând loc unui grup de oameni, vizibil obosiţi, conduşi – cum aveam să aflu – de poetul Vasile Tărâţeanu, care flutura Tricolorul. În spatele lui, o tânără purta o icoană, iar alta, ca pe o icoană, portretul lui Eminescu. Erau, veniţi cu mari greutăţi şi riscuri, bărbaţi şi femei din nordul Bucovinei cel ocupat de ucraineni, ca „să fie reprezentată ţara întreagă” la dezbaterea despre împlinirea idealului secular al României Mari.
Sfârtecarea martiricei Moldove, începută la 1775, prin ocuparea de către austrieci a părţii ei nordice, numită ulterior Bucovina, şi continuată, la 1812, cu înghiţirea în imperiul rusesc a jumătăţii ei răsăritene, dintre Prut şi Nistru, numită Basarabia, a rămas ca o rană, niciodată închisă, în sufletul lui Eminescu. Lui îi aparţine fraza tranşantă: „A rosti numele Basarabia este una cu a protesta în contra dominaţiunii ruseşti”. Iscălitura lui stă sub zeci de articole, scrise cu durere, cu mânie, cu nerv polemic la cea mai înaltă tensiune, de condamnare a atentatelor repetate la integritatea teritorială a României. Ele n-au pierdut nimic din forţa şi actualitatea lor, acum, în 2012, când se împlinesc 237 de ani de la răpirea nordului Moldovei, jumătatea septentrională a Bucovinei fiind şi azi sub ocupaţie străină şi 200 de ani de la răpirea părţii estice a mult urgisitei provincii parte ciuntită şi ea, cu nordul şi sudul ocupate. Vorba, frumoasă şi tristă, a poetului Radu Cârneci: „Ţară de peste Prut/ N-are nord, n-are sud”…
Personalitate tutelară şi em-blematică a românismului, model moral nepieritor, Eminescu face parte din viaţa noastră cea de toate zilele, la bine şi mai ales la greu. Şi aşa fi-va, în „toţi vecii”!
Iulia Scutaru