Tecuciul și împrejurimile sale reprezintă un spaţiu mic din teritoriul României, dar prin personalităţile spiritual-culturale, care s-au născut sau au trăit pe aceste meleaguri, Tecuciul s-a înscris în eternitatea spiritualităţii naţionale. Frumuseţile naturii, pitorescul aşezării, străbătute de apa lină a Bârladului şi Tecucelului, firea blândă a tecucenilor, întrepătrunderea celor d
ouă culturi, moldoveană şi munteană, au constituit elemente definitorii la stimularea reveriei spiritualităţii tecucene. De pe aceste meleaguri, în secolul al XIX-lea, şi-au luat zborul o seamă de personalităţi, care au rămas înscrise în panteonul culturii şi spiritualităţii româneşti.
Secolul al XIX-lea este marcat la Tecuci de personalitatea lui Costache Conachi. S-a născut în apropiere de Tecuci la Țigăneşti în 1778. Datorită pregătirii sale intelectuale, a ocupat diferite funcţii oficiale în Moldova, ajungând ca în 1834 să figureze pe lista pretendenţilor la scaunul Moldovei. A luat parte la redactarea Regulamentului Organic, formulând unele articole care aveau în vedere unirea Principatelor. Era considerat cel mai bun inginer hotarnic din Moldova din acele timpuri. În 1837 a fost ales epitrop al mănăstirilor moldovene închinate Sfântului Mormânt. C. Conachi pleda pentru luminarea poporului, alcătuind un proiect de reformă a învăţământului în Moldova, pe principiul: studiul trebuie să aibă un scop moral. În corespondenţa pe care o poartă cu Mitropolitul Veniamin Costachi (1803-1842), susţine idei înaintate pentru acea vreme, ca: problema cultivării limbii române în rândul oamenilor din mediul rural, precum și emanciparea tuturor românilor prin cultură. Volumele sale „Poezii” şi „Alcătuire și tălmăciri”, apărute postum, la Iaşi, în 1856, îl prezintă ca un autor dotat cu simțul limbii române, iar tânguirea sa lirică plină de solemnitate filosofică, îl face un precursor al lui Eminescu. (G. Călinescu, Istoria literaturii române). Este considerat cel mai complex și mai profund poet liric de până la Eminescu, (N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române). Poeziile sale, fiind puse pe muzică, au circulat prin intermediul lăutarilor,
în tot spaţiul românesc, contribuind la întărirea unităţii culturale naţionale. Totodată C. Conachi a pus bazele poeziei româneşti moderne. Moare la 4 februarie 1849 și este înmormântat în interiorul bisericii familiei de la Țigăneşti.
Cel care a pus, pentru prima oară, la îndemâna cititorilor opera literară a lui la C. Conachi a fost Alexandru Papadopol-Calimah. El a fost primul tecucean membru al Academiei Române (născut la Tecuci, în 1833). A fost istoric, publicist şi om politic român, ministru de externe şi ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, membru al Societăţii Academice Române din 1876. În cadrul Academiei Române a avut o bogată activitate. În anul 1886, a propus crearea unei reviste istorice a Academiei și întocmirea unui catalog al documentelor aflate în posesia Academiei. Din acelaşi an, au apărut „Memoriile Secţiunii Istorice”, iar în deceniile următoare a fost realizată inventarierea şi catalogarea documentelor Academiei. El s-a aflat printre donatorii de manuscrise şi cărţi rare către Biblioteca Academiei Române. Este cel dintâi care pune la îndemâna publicului opera literară a lui Costache Negri. A publicat studii despre limba română, printre care, în 1855, cel intitulat „Limba românească”, în care combate latinismul, luând apărarea limbii populare, alături de V. Alecsandri şi Al. Russo. Se poate spune că lucrările istorice ale lui Alex. Papadopol-Calimah manifestă autentice veleităţi artistice. A trecut la cele veşnice în 1898, și este înmormântat în cimitirul orașului natal.
Tot la Tecuci s-a născut, la 19 aprilie 1847, prozatorul Calistrat Hogaş, ca fiul protopopului Gheorghe Dimitriu, un unionist înfocat. A fre
cventat Cenaclul Vieții Românești şi a publicat lucrări cu caracter memorialistic de o remarcabilă originalitate și valoare artistică („Amintiri dintr-o călătorie” şi „În munții Neamțului”). Lucrările sale se constituie într-un veritabil imn închinat naturii măreţe şi oamenilor simpli din munții Moldovei.
Tudor Vianu îl numește pe Hogaş, un Creangă trecut prin cultură. În povestirile Cuconu Ioniță Hrisanti și Amintiri din copilărie (apărute postum), C. Hogaş reconstituie cu talent atmosfera patriarhală a târgului Tecuciului, reînviind câteva dintre chipurile de neşters din vremea copilăriei sale, precum cel al mamei sale, „harnică precum o albină și ai cărei cozonaci ajunseseră și pe masa lui Vodă Cuza”.
Ștefan Petică s-a născut în judeţul Tecuci, comuna Bucești, în anul 1877. A fost un intelectual autodidact, poliglot, cu preocupări multidisciplinare umaniste în literatură (franceză, germană, engleză, italiană, spaniolă, de unde a efectuat traduceri), filozofie, sociologie, antropologie, astronomie, istoria artei, finalizate cu comentarii literare, articole, studii, note, recenzii pertinente şi incisive.
Cultura variată şi întinsă a lui Petică i-a servit acestuia, tot aşa cum se întîmplase, două decenii mai devreme, cu Eminescu: poetul s-a dublat de un estet subtil prin cantitatea de literatură contemporană citită şi asimilată, prin variatele limbi străine în care a citit poezie. Spre deosebire de Eminescu, dar în spirit înrudit, obsesia lui Petică nu a fost filozofia, ci estetica – mai precis disputele estetice aprinse care tulburau sfîrşitul de secol, la noi şi în Europa. Urmărindu-le şi comentîndu-le atent, poetul român şi-a construit propria viziune asupra literaturii; este cel dintîi poet român adept integral al modernismului, în deplină cunoştinţă de cauză (Mihai Zamfir, România literară). Poetul dispărut la numai 27 de ani, este cel mai eminiscian privit în totalitate, în liniile directoare ale operei și ale intelectualismului său vast. Timpul petrecut la Tecuci, în vremea gimnaziului, este consemnat în proza „Tecuciul depărtat”, dedicat oraşului în care îşi aminteşte de frumoşii ani ai adolescenţei. Măcinat de ftizie, Ştefan Petică moare la 17 octombrie 1904, în satul natal.
Theodor Şerbănescu s-a năs-cut la Tecuci, la 29 decembrie 1839, într-o familie cu 18 copii. Şerbănescu a fost unul din poeţii români cei mai citiţi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În 1894 este ales membru corespondent al Academiei Române.
Membru al societăţii Junimea din 1868, s-a bucurat de aprecierea lui Titu Maiorescu. Producţiile i-au fost adunate postum în volumele „Poezii” (1902) şi „Poezii alese” (1927). El stabilizează în literatura română un gen pe care îl iniţiase Vasile Alecsandri – romanţa. Merge însă pe calea lui Costache Conachi şi Anton Pann, romanţele lui fiind o continuare a cântecului de lume, trecut prin prisma sentimentalismului lui D. Bolintineanu, căruia, de altfel, i-a dedicat o poezie. Foloseşte câteva procedee şi imagini caracteristice cântecului lăutăresc, precum interjecţiile, hiperbola, metafore tipice, încheieri împrumutate din genul epistolar. Versurile sunt totuşi curgătoare, ceea ce a dat posibilitate să fie folosite în câteva romanţe ce au cunoscut o mare popularitate la acea vreme. A urmat tradiţia veche românească în poezie, cântând amorul și iar amorul. (I. Alex. Brătescu Voineşti). Trece la cele veşnice, în 1901, la Brăila.
Acestea sunt doar câteva nume, ale unor personalităţi, care au marcat Tecuciul, pe harta spiritualităţii şi culturii româneşti din veacul al XIX-lea. Amintirea lor rămâne în conştiinţa noastră, iar ei sunt repere ale istoriei acestor meleaguri binecuvântate.
Pr. drd. Mihai Roşu