„Dumnezeu a făcut pe om şi a vrut să rămână în nestricăciune. Dar oamenii, nesocotind aceasta şi gândind şi născocind răutatea, au căzut sub osânda morţii cu care au fost ameninţaţi, şi moartea a pus stăpânire pe ei.”1 Cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare arată cauza care a adus asupra omului „boala” morţii, care începe prin răutate şi păcat. Din momentul primului păcat, perspectiva fiinţială a omului se schimbă radical, el căzând, prin voinţa lui liberă, din starea de nestricăciune şi din posibilitatea nemuririi, în condiţia inevitabilă de muritor şi de părtaş al stricăciunii materiale. Astfel, toţi oamenii care s-au născut, au primit în firea lor destinul de neocolit al morţii, indiferent de măsura în care au cultivat în viaţa lor virtutea şi credinţa în Dumnezeu şi în nemurire.
Din marea Sa iubire de oameni, Dumnezeu nu a răbdat să vadă neamul omenesc chinuit de diavol şi de moarte şi a hotărât, încă din momentul căderii omului, izbăvirea oamenilor din stricăciune. „Căci Hristos, văzând neamul omenesc pierdut şi moartea împărăţind asupra lui prin stricăciune, S-a milostivit de neamul nostru şi S-a îndurat de neputinţa noastră. Şi astfel, luând din cele ale noastre un trup, l-a predat morţii pentru toţi, aducându-l (jertfă) Tatălui. Şi face aceasta cu iubire de oameni, pentru ca, murind toţi în El (Romani 6,8), să se desfiinţeze în El legea stricăciunii oamenilor, şi să-i aducă din nou din moarte la viaţă, mistuind prin harul Învierii, moartea lor.”2
Aşadar, prin Învierea lui Hristos, perspectiva omului asupra morţii se schimbă, deoarece moartea este omorâtă şi fiecare om este readus, prin Înviere, la posibilitatea nestricăciunii şi a vieţii veşnice. După Întruparea Fiului lui Dumnezeu, după Jertfa şi Învierea Sa, moartea noastră reprezintă doar poarta prin care ieşim din această viaţă, plecând pe drumul învierii. Dacă până la Hristos, drumul acesta era o cale a pribegiei, o peregrinare în deşert, asemenea evreilor prin pustiul Sinaiului, prin Moartea şi Învierea lui Hristos, calea aceasta a morţii devine drumul către Împărăţia lui Dumnezeu, luminat asemenea stâlpului celui de foc, de razele luminoase ale Învierii lui Hristos.
De ce a lăsat Dumnezeu moartea în continuare şi după Învierea lui Hristos? Pentru ca să avem şi noi prilejul de a o învinge prin harul Învierii Sale. După moartea pe Cruce şi după Învierea lui Hristos, moartea fiind nimicită, trupul doar se desparte pentru o anumită perioadă de timp de suflet, pentru a dobândi „o mai bună înviere” (Evrei 11,35). Acum, cei ce credem, nu mai murim din cauza Legii care aducea moartea ca plată pentru neascultare, ci murim ca să murim împreună cu Hristos, „aşteptând învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.
Credinţa în Sfânta Cruce ca izvorâtoare a Învierii a devenit puterea creştinilor în faţa morţii. Faptul acesta se vădeşte mai cu seamă în atitudinea pe care creştinii din primele veacuri ale Bisericii au avut-o în faţa persecuţiei şi a morţii. Ei, nu numai că primeau moartea fără să se teamă de ea, ci, mai mult, o doreau considerând că ea, care nu mai avea nicio putere, este de preferat faţă de renunţarea la credinţa cea adevărată. „Deci dovada biruinţei morţii în Hristos e că înainte ca oamenii să creadă în El, văd moartea ca înfricoşătoare şi se tem de ea. Dar, după ce se mută la credinţa în El, dispreţuiesc aşa de mult moartea, că pornesc spre ea cu toată hotărârea şi se fac martori ai Învierii ce s-a săvârşit în Hristos împotriva ei. (…) De aceea e un lucru preaminunat că, îmbrăcând credinţa Crucii, nu se mai tem de moarte datorită lui Hristos”.3
Primul pas pe care îl facem în viaţă către Înviere, prin biruinţa morţii, este Sfântul Botez, deoarece „câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat. Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6,3-4). Prin Botez „reproducem prin turnarea peste noi a apei în locul pământului şi prin întreita scufundare în acest element, harul dobândit prin Învierea cea de a treia zi”.4
Dar biruinţa asupra morţii prin învierea împreună cu Hristos o desăvârşim atunci când ne unim cu El prin împărtăşirea din Jertfa Euharistică: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 54).
Aşadar „să suportăm cu bărbăţie cele ce ni se întâmplă, privind spre Iisus, Căpetenia mântuirii noastre, Care fiind Dumnezeu adevărat, a primit cu voia moartea pentru noi, ca pătimind, să ne bucurăm şi sădindu-ne în El prin moarte, să dospim în noi învierea vieţii netrecătoare”.5 Hristos primeşte „boala” morţii pentru noi şi ne tămăduieşte de ea prin Învierea Sa, împlinind astfel cuvântul proorocului Isaia: „Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat” (Isaia 53, 4; Matei 8, 17).
Pr. Valentin Rădoi,
parohia ,,Adormirea Maicii Domnului”- Galaţi
1 Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului, în Scrieri. Partea I, col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol 15, trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 93.
2 Ibidem, p. 99-100.
3 Ibidem, p. 122-123.
4 Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele Cuvânt Catehetic, în Scrieri. Partea a doua, col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 30, trad. pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 335.
5 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, în Scrieri. Partea a doua, col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 81, trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p. 146.