Sfântul Ioan Casian este întemeietorul monahismului organizat în Apus. El s-a născut în anul 360, în Schytia Minor, Dobrogea de astăzi. În jurul anului 400 ajunge, împreună cu prietenul său, Sfântul Gherman, la Constantinopol unde este hirotonit de către Sfântul Ioan Gură de Aur întru diacon. La 415, hirotonit între timp preot, Sfântul Ioan Casian întemeiază, la Marsilia, o mănăstire pentru monahi şi una pentru monahii.
Lucrarea sa „Despre rânduielile chinoviilor şi despre vindecarea celor opt patimi de căpetenie” în 12 cărţi este scrisă la cerea episcopului Castor din Apta Julia (Franţa). Este structurată în două părţi, prima cuprinzând 4 cărţi şi propunând un regulament de ordine interioară a mănăstirilor, iar a doua tratând, în 8 cărţi, cele 8 păcate capitale şi remediile lor. Un rezumat al tratatului său se află în primul volum al Filocaliei româneşti, în traducerea părintelui Stăniloae. Sfaturile sale se găsesc traduse integral în volumul 57 al colecţiei ,,P.S.B”.
Părintele Dumitru Stăniloae, în introducere, îi prezintă opera spunând că „descrie cu atâta pricepere mişcările pătimaşe ale sufletului, încât aproape sileşte pe cititor să-şi descopere greşelile şi să le ocolească, de unde înainte nu le vedea decât ca printr-o ceaţă” (Filocalia, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2008, vol. 1, p. 124).
Deşi manualele clasice de morală vorbesc despre 7 păcate capitale, vom urma modelul Sfântului care vorbeşte despre „Cele 8 gânduri ale răutăţii”, având în vedere că slava deşartă şi mândria sunt tratate separat.
Cele 8 gânduri ale răutăţii sunt: lăcomia pântecelui (gastrimargia), desfrâu, iubirea de argint (filarghiria), mânia, întristarea, trândăvia (acedia), slava deşartă (cenodoxia) şi mândria.
Prima carte, despre duhul lăcomiei şi despre înfrânarea pântecelui, cuprinde 41 de capitole.
Terapia corespunzătoare acestui păcat trebuie să conţină aprecieri cu privire la două coordonate: tăria sufletului şi starea trupului, care sunt diferite, în funcţie de fiecare persoană în parte.
Sunt descrise trei feluri de lăcomie a pântecelui:
– unul îl ispiteşte pe monah să nu respecte programul şi să se hrănească în intervalul dintre mesele rânduite;
– al doilea îl îndeamnă să-şi umple pântecele cu orice fel de bucate;
– al treilea îl îmboldeşte să caute mâncăruri mai scumpe, mai rare, în concluzie mai pretenţioase.
Primul face insuportabilă viaţa în mănăstire, al doilea aprinde desfrâul, al treilea aţâţă zgârcenia.
Ca remedii sunt propuse respectarea orelor de masă, cumpătarea în ceea ce priveşte hrana şi acceptarea oricărui fel de alimente, fie ele şi mai ieftine. De asemenea, pe lângă postul trupesc, trebuie să purtăm şi un post lăuntric, duhovnicesc sau speculativ, desăvârşit de roadele dragostei creştine.
Cartea a doua, despre duhul desfrânării şi al poftei trupeşti, cuprinde 23 de capitole şi ne învaţă că lupta împotriva acestui duh începe din primul moment al tinereţii şi se stinge abia după înfrângerea celorlalte păcate. Ea trebuie dată pe două fronturi: prin post şi prin zdrobirea inimii, rugăciune, citirea deasă a Scripturilor, osteneală şi lucrul mâinilor. Această patimă este asemănată cu un şarpe, gândul la ea reprezentând capul şarpelui, iar învoirea cu plăcerea trupul lui. Ea nu poate fi înfrântă fără harul lui Dumnezeu, pentru că este mai presus de puterile noastre. Putem şti că mintea a ajuns la desăvârşire abia atunci când nu mai apar imagini îmbietoare în timpul somnului, aceste imagini fiind semnul unei boli ascunse a sufletului.
Sfântul Ioan face, după modelul Sfântului Vasile cel Mare, o deosebire între abstinenţă şi castitate, abstinenţa referindu-se doar la trup, pe când castitatea implică şi curăţia inimii.
A treia carte, întinzându-se pe 3
1 de capitole, descrie duhul iubirii de argint (filarghiria). Pornind de la textul scripturistic acest păcat este considerat „rădăcina tuturor relelor” (I Tim. 6, 10). Războiul acesta este considerat străin firii omeneşti, nefiind legat de natura umană şi poate fi uşor respins în stare incipientă, dar cu greu după ce s-a instalat în inimă.
Duhul arghirofiliei este de trei feluri:
– primul îi face pe monahi să dorească şi să agonisească lucruri pe care nu le aveau în lume;
– al doilea îi face pe cei ce s-au lepădat de averi să regrete, îndemnându-i să încerce să recupereze cele afierosite Domnului;
– al treilea nu-i lasă să se despartă desăvârşit de lucrurile lumeşti, punându-le în minte frica de sărăcie şi neîncrederea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Această patimă izvorăşte dintr-o minte bolnavă, dintr-o hotărâre greşită de a renunţa la lume sau dintr-o dragoste căldicică faţă de Dumnezeu.
Duhul mâniei este creionat pe parcursul a 22 de capitole. Mânia întunecă mintea şi îi împiedică pe oameni să fie înţelepţi, drepţi, cinstiţi, potoliţi, feriţi de păcate şi de primejdii de moarte. Singura mânie folositoare este aceea împotriva propriilor noastre păcate. Mânia şi rugăciunea se exclud reciproc, pentru că rugăciunea devine, din cauza mâniei, o sfidare a harului Duhului Sfânt. Dumnezeu nu primeşte rugăciunile celui mâniat pe fratele său, înaintea împăcării cu el (Mt. 5, 23-24).
Învăţătura despre întristare, sau duhul tristeţii se desfăşoară pe întinderea a 13 capitole.
Despre tristeţe se spune că întunecă sufletul ca să nu poată avea nicio vedere duhovnicească şi-l opreşte de la toată lucrarea cea bună. Tristeţea destramă întreaga viaţă duhovnicească. Ea este folositoare numai atunci când ne stăpâneşte din căinţa pentru păcatele săvârşite. Vindecarea acestei patimi vine prin nădejdea în bunurile viitoare şi prin meditaţia duhovnicească neîntreruptă.
Acedia, trândăvia sau duhul neliniştii sunt caracterizate de-a lungul a 25 de capitole.
Acedia poate fi tâlcuită prin ,,dezgust”, ,,plictiseală”, ,,nepăsare”, ,,tânjeală” sau ,,descurajare” şi are ca efect trândăvia. Acest duh îi ispiteşte uneori pe anahoreţi, viaţa de obşte fiind opusă acestui păcat. Sfântul Ioan Casian numeşte acedia ,,dezgustul sau neliniştea inimii”, iar unii bătrâni o numesc ,,duhul de amiază”. Lupta se dă în primul rând prin muncă, lenea fiind păcatul produs de acedie.
Slava deşartă sau cenodoxia este tratată în 19 capitole. Această patimă este de multe feluri şi foarte subtilă, deoarece ia forma virtuţilor. Ea este asemănată cu o stâncă ascunsă în mare, care poate provoca naufragii neprevăzute. Ea creşte prin înfrângerea altor păcate şi provoacă visuri de mărire cu ochii deschişi. Ea poate fi învinsă prin ignorarea laudelor omeneşti şi prin intensa aspiraţie către răsplata dumnezeiască.
Mândria sau trufia este prezentată în 33 de capitole. Ea este cumplită şi mai violentă decât toate celelalte patimi, pentru că celelalte se luptă fiecare în parte cu câte o virtute, pe când trufia se luptă împotriva tuturor virtuţilor. Există două feluri de mândrie. Prima, trufia spirituală, îi atacă pe monahii îmbunătăţiţi şi îi doboară de pe culmea virtuţilor, iar cealaltă, trufia grosolană a cărnii, pe cei tineri şi începători; una se ridică împotriva lui Dumnezeu, iar cealaltă împotriva oamenilor. Tămăduirea vine prin smerenie şi prin frica de Dumnezeu.
Diferenţa dintre slava deşartă şi mândrie este că slava deşartă ne îndeamnă să ne mândrim cu o calitate pe care nu o avem, pe când mândria ne îndeamnă să ne trufim cu o calitate pe care o avem, cu alte cuvinte mândria e, oarecum, „îndreptăţită” pe când cenodoxia nu.
Lectura acestui tratat despre cele 8 păcate capitale odihneşte sufletul, îi dăruieşte bucurie şi creşte în el nădejde în iubirea lui Dumnezeu.
Este una dintre cele mai folositoare lecturi pentru timpul Marelui Post al Paştilor
Pr. Cosmin Constantin Smeu,
parohia Urleasca, judeţul Brăila