După Sfântul Maxim Mărturisitorul, omul căzut, vrând să scape de neplăcuta pătimire a trupului crede că o poate schimba printr-o plăcută pătimire, fără să ştie că plăcuta pătimire a trupului a născocit-o vieţii călcarea poruncii dumnezeieşti şi că a introdus-o omul care a ales cele vremelnice în locul celor veşnice, pe când ,,neplăcuta” pătimire a trupului a introdus-o păzirea poruncii dumnezeieşti. De aceea, continuă acelaşi sfânt părinte: „Dumnezeu făcându-Se om, a arătat-o şi a făcut-o lege prin Sine, iar plăcuta pătimire a făcut-o să fie omului cauză a înstrăinării de rai şi a bunătăţilor de acolo, iar neplăcuta pătimire, cauză a revenirii în rai şi a înălţării la ceruri şi, ceea ce e mai minunat decât toate, pricină a unirii cu Dumnezeu”1.
Prin urmare, păcatul este o stare de „plăcută pătimire”, ceea ce înseamnă viaţa de autonomie a omului faţă de Dumnezeu, el gândind şi voind să-şi trăiască în solipsism viaţa pe care, oricum, nu şi-o poate singur dărui şi pe care numai Dumnezeu i-o susţine în veci. Sufletul lui Adam este cel care experimentează pentru prima dată clipa amară a existenţei autonome (Fc. 3, 6), iar această experienţă tragică îi aduce lui şi întregii omeniri care-i urmează, o nouă stare ontologică, necunoscută şi negândită de el şi nevoită de Dumnezeu. „Hainele de piele” (Fc. 3, 7) îmbracă sufletul omului căzut, cu un trup pătimaş, aplecat spre „iraţionalitate şi instinctivitate”2 şi pornit mai mult spre cele dinafara sa, decât spre cele dinlăuntrul lui. Adică, în loc ca sufletul să se hrănească din Dumnezeu şi trupul din suflet, sufletul va trăi pe seama trupului şi trupul se va hrăni cu hrana câmpului (Fc. 3, 18)3, atitudine care va alimenta necontenit boala şi moartea în trupul omului.
Unanim, Vechiul şi Noul Testament mărturisesc adevărul legăturii indisolubile dintre păcat şi suferinţă, păcat şi boală, păcat şi infirmitate în definitiv, dintre păcat şi moarte (Fc. 3, 16, 17, 19; 4, 8; Nm. 14, 33; 32, 23; Is. 24, 4-6; Ier. 44, 18; Iez. 16, 58; Iov. 5, 7; Ps. 87, 9 /Lc. 9, 41; F. Ap, 14, 22; Rm. 7, 24; II Co. 1, 6-7; Evr. 4, 15; Iac. 5, 10-15; Iud. 1, 7; Apc. 2, 3 etc.). ,,Plata păcatului este moartea” spu-ne Sfântul Apostol Pavel (Rm. 6, 23), iar noi toţi simţim cum ,,hrana” morţii este păcatul. Dar, deşi păcatul este un act spiritual, puterea sa atinge şi afectează ireversibil viaţa trupului însufleţit. Primul efect al păcatului omul îl simte ca moştenire indelebilă care-l urmăreşte din clipa naşterii (Ps. 50, 6) şi ca destin efemer care-i va marca existenţa. În acest sens, îndată ce omul se naşte începe să moară. Fiecare zi a vieţii mai mult îl apropie de mormânt, decât îl creşte în viaţă. Sau, după părintele Dumitru Stăniloae, până la jumătatea vieţii fură mai tare viaţa din moarte, iar de la jumătate fură mai mult moartea din viaţă4.
Certitudinea morţii şi prezenţa ei în noi o simţim ca plată a păcatului prin suferinţă. Deopotrivă spirituală şi trupească, suferinţa ne vizitează în ritmuri neregulate viaţa, până ce se instalează fără intermitenţe în noi. Pe traiectoria acestei suferinţe, întreaga istorie a lumii ne apare ca un şir neîntrerupt (încă) de vaiete şi strigăte înăbuşite din pricina suferinţei (Iudit. 7, 29; Is. Nav. 6, 20; III Mac. 5, 51 /Mt. 8, 5-13, 29; 15, 22; 17, 15; Mc. 10, 47; Lc. 4, 33-34; 18, 38). Mai mult decât atât, în ochii pesimiştilor absoluţi, viaţa nu e decât o întinsă rană neînchisă, pentru care nicidecum nu se găseşte vre-un leac. Din această atitudine s-a născut destinul implacabil al anticilor5, iar din combatanţii lor s-a ivit strigătul cu nădejde, (intensificat în poporul ales) după Marele Vindecător/Izbăvitor (Fc. 3, 15; Is. 53; Lc. 2, 11; Evr. 9, 15).
Vindecarea bolilor, curmarea suferinţelor, ,,reanimarea” infir-mităţilor şi chiar învierea morţilor, după Sfânta Scriptură (Ieş. 15, 26; 23, 25; Deut. 7, 15; IV Rg. 4, 32; 13, 21; Is. 5, 27; Ps. 102, 3 /Mc. 1, 34; Lc. 4, 40; 5, 15; 6, 17; 7, 12-15, 21; 8, 54; 9, 1; In. 11, 44; F. Ap. 19, 12; 20, 9; 28, 9) creează, deopotrivă, un şoc cutremurător în inima destinului implacabil al anticilor şi o bucurie negrăită în Israelul ce aştepta cu nădejde. Vindecarea este unda de har ce penetrează definitiv istoria, creionând cu stâlpi de lumină bezna lumii plină de zei neputincioşi în faţa suferinţei omului. Totodată, ea încălzeşte la grade incandescente inimile amorţite din lacul îngheţat al deznădejdii păgâne şi pe cele înfrigurate ale celor slabi în credinţă.
Dar, adevărul deplin cu privire la vindecări şi Adevăratul Vindecător al oamenilor, lumea îl află numai odată cu venirea în trup a Fiului lui Dumnezeu. Venirea Sa în lume scade puterea bolii şi a suferinţei proporţional cu asumarea şi omorârea păcatului în trupul Său dumnezeiesc. Toată viaţa pământească a Fiului dumnezeiesc stă sub semnul clar al vindecării suferinţelor de tot felul (Mt. 4, 24). Evanghelia, în cele patru redactări ale ei, insistă în mod evident pe aceste vindecări, punctând nu atât aspectul terapeutic al lor, cât mai ales pe cel duhovnicesc, cel al restaurării ontologice a omului vindecat şi a omenirii îmbolnăvite de păcat. În acest fel, Mântuitorul Hristos nu se înscrie pe linia vracilor sau a magicienilor acestei lumi, care aduc o părută alinare a trupului, ci El vindecă definitiv trupul şi sufletul omului, dând iertare de păcate celor în suferinţă (Mt. 9, 2-5; Mc. 2, 5-9; Lc. 5, 20-23; 7, 47-48; Iac. 5, 15).
Practic, în ordinea hristică a tămăduirilor, nu există vindecare trupească fără iertarea păcatului6. Adesea, atunci când dă vindecare oamenilor, Mântuitorul Hristos subliniază acest fapt, ceea ce arată că iertarea păcatului este o vindecare din temelii a făpturii umane, chiar dacă legea morţii îşi urmează cursul ei „natural”. De altfel, Sfintele Evanghelii şi întreaga viaţă a Bisericii nu consemnează cazuri de oameni vindecaţi, care să nu fi urmat definitiv pe Hristos (Mt. 20, 34; Mc. 5, 24; Lc. 5, 28; In. 1, 39; 6, 2). Cu alte cuvinte, Hristos Însuşi sau El prin sfinţii Lui nu dă omului doar o simplă tămăduire a trupului, ci El oferă sănătatea totală, a trupului şi a sufletului, care este invers proporţională cu afectarea ei de păcat: „Ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: scoală-te şi umblă!” (Mt. 9, 5). Astfel, înţelegem din lucrarea lui Hristos, că iertarea păcatului sufletesc aduce implicit vindecarea trupului, pe când vindecarea sau ameliorarea bolii în trup, pe cale exclusiv terapeutică, nu implică în mod direct iertarea păcatului din suflet. În acest sens, unii oameni se pot vindeca spre moarte, pe când alţii suferă spre viaţă. Practic, toată atenţia Mântuitorul Hristos întrupat este să taie puterea bolii în trup şi să surpe grozăvia morţii în omenire, dar numai cu acordul omului: „Voieşti să te faci sănătos”? (In. 5, 6), „De acum să nu mai greşeşti” (In. 5, 14; 8, 11). Deci, când omul caută mai întâi iertarea păcatului, vindecarea nu întârzâie niciodată, iar boala trupului nu mai contează, pentru că greutatea ei este purtată întru nădejdea izbăvirii şi a învierii (Rm. 5, 3-5). Numai aşa putem înţelege miile de martiri ai Bisericii, care socoteau „dragostea lui Hristos, mai mare decât morţile lor cele trupeşti”, după cum afirmă Sfântul Isaac Sirul7.
Dacă lumea e un vaiet fără sfârşit şi un oftat fără izbăvire, este pentru că nu caută decât vindecarea de moment, pentru ca apoi să-şi înnece sănătatea în plăceri (Iac. 4, 1-3). Dacă spitalele sunt arhipline, iar doctorii neputincioşi este pentru că bisericile sunt goale de credincioşi cu vocaţie martirică. Şi chiar dacă ele sunt pline, adesea numărul celor prezenţi întăresc doar rândurile celor care socotesc Biserica o altă variantă de rapidă alinare, dar fără nevoia de adâncă iertare, împăcare şi vindecare. De aceea, unii ca aceştia, nici de boală nu scapă şi nici în iertare nu se odihnesc. Mai mult, aceştia devin adesea „apostolii maliţioşi” sau „predicatorii tendenţioşi” ai unui Hristos necunoscut nici de ei şi nici de istoria cerului şi a pământului.
Ceea ce încă nu cunoaşte „lumea” şi este de maximă urgenţă să afle este că păcatul poartă în germenele său suferinţa. Omul suferă nu pentru că vrea Dumnezeu, ci pentru că el păcătuieşte, iar păcatul odată săvârşit produce din el însuşi durere omului. Deci, nu Dumnezeu trebuie învinuit, ci omul neînfrânat, care culege ceea ce a semănat (I Co. 3, 8).
„Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre” (Mt. 8, 16-17; Mc. 2, 17; Lc. 4, 18, 23) nu este absent din lume, cum vor unii şi nici indiferent la durerea omului, cum tind să creadă alţii. El este doar ascuns şi nevăzut de ochii celor dezorientaţi, pentru că inimile lor bat doar în ritmul cadenţat al plăcerii, socotind păcatul „singura dulceaţă a vieţii”. În realitate, El este tainic prezent pretutindenea, la căpătâiul suferinzilor de tot felul, purtându-i pe braţele Sale şi oferindu-le zilnic Trupul şi Sângele Său, spre iertarea păcatului (Mt. 24, 26-28) şi vindecarea mântuielnică, a tuturor. În acest ritm al Învierii, Jertfa Sa este iertarea noastră, iar jertfa noastră rodeşte împărăţirea Lui în noi şi în lume. Pentru că acolo unde este Hristos, păcatul îşi pierde puterea, iar moartea pierde propria-i „nădejde de viaţă”. În creştinul care primeşte Sfânta Împărtăşanie, devenit hristofor şi hristomorf, chiar dacă „omul cel din afară se ofileşte, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi” (II Co. 4, 16) .
În consecinţă, după Sfânta Scriptură, iertarea păcatului este cauza de fond a tuturor vindecărilor, ceea ce ne duce la concluzia că fără Dumnezeu ne naştem doar spre moarte, pe când împărtăşiţi cu iertarea Lui, ,,murim spre viaţă”.
Prof. drd. Gheorghe Butuc,
Seminarul Teologic ,,Sf. Ap. Andrei”, Galaţi
1. Epistole 1, PSB 81, Eibmbor, Bucureşti, 1990, p. 15.
2. Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Ed. Deisis, Sibiu, 1994, pp. 20-35.
3. Dacă în rai firea se hrănea din spiritualitatea persoanei şi aceasta din Duhul lui Dumnezeu („pomul vieţii”), în cădere persoana vrea să trăiască pe seama firii, iar firea caută hrana în lume. Detalii la Sfântul Grigorie Palama, Despre împărtăşirea dumnezeiească 8, Filocalia VII, trad., intr., nt., pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Eibmbor, Bucureşti, 1977, pp. 382-384.
4. Cf. nota 12, Epistole 1, PSB 81, p. 16.
5. Cf. Ioannis Zizioulas, Fiinţa Eclesială, trad. Aurel Nae, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1996, pp. 25-26.
6. Înadins la forma de singular, indicând o stare păcătoasă moştenită prin naştere, cu convingerea că dincolo de o listă a păcatelor dezvoltată continuu şi cunoscută superficial de fiecare om, purtăm în noi un „adânc al păcatului”, ca o a doua natură şi în care, paradoxal intrăm numai prin Duhul Sfânt, Singurul care poate pătrunde în adâncul lui Dumnezeu şi al omului (Pild. 16, 2; I Co. 2, 10-11). Astfel, măsura înălţării spirituale a omului nu-i dată decât de măsura coborârii în sine prin Duhul Sfânt, unde practic se face cunoştinţă cu „adâncul păcatului”, concomitent cu creşterea în „adâncul iubirii dumnezeieşti”.
7. Cuvinte despre nevoinţă 36, Filocalia X, trad., intr., nt., pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Eibmbor, Bucureşti, 1981, p. 201.