Rânduiala Postului Mare, aşa cum a fost fixată în Triod, încă din primele secole, urmăreşte să pregătească sufletele credincioşilor pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului. Citind cu atenţie această profundă carte de cult, se poate constata că autorii ei au fost nu numai buni cunoscători ai Scripturii şi ai învăţăturilor Bisericii, ci şi ai sufletului omenesc, pe care au căutat să-l îndrepte pe calea pocăinţei.
Triodul călăuzeşte pe credinciosul care s-a înstrăinat, prin păcat, de Domnul, la învierea duhovnicească, prăznuită odată cu marea sărbătoare a creştinătăţii, Paştile. Întru acest scop, autorii săi, ţinând seamă de cerinţele psihologice şi religioase ale fiinţei noastre, imprimă slujbelor din această perioadă a anului bisericesc o tematică adecvată, urmărind transformarea treptată a omului lăuntric.
Domnul Hristos, fără de care nu putem săvârşi nimic bun, stă în centrul Triodului, călăuzindu-ne cu harul şi cu învăţăturile Sale. De aceea, parabolele joacă un rol atât de mare în această carte de ritual, ele schiţând sensul urcuşului duhovnicesc. Prin parabole, învăţătura Domnului este mereu împrospătată în inima credinciosului, mai ales că imnograful, pentru a motiva mai bine pe cel pornit pe calea pocăinţei, îl identifică adesea cu personajele din parabolele evanghelice.
În general, cântările şi rugăciunile Triodului se deosebesc în conţinut, fiind în ton cu regulile şi prescripţiile caracteristice perioadei, încercând prin aceasta să introducă pe creştini într-o anumită „atmosferă”, „într-o stare” care, pentru şapte săptămâni, le înrâuresc benefic viaţa. Ori, această „atmosferă” sau „stare” – care de altfel este starea de pocăinţă la care ne cheamă permanent Biserica – este creată cu ajutorul rugăciunilor şi al rânduielilor liturgice din perioada Postului1. Ele ne descoperă şi comunică duhul Postului Mare, ne fac să vedem, să simţim şi să experimentăm acea ,,tristeţe luminoasă”, care este adevăratul mesaj şi dar al Postului Mare2. Caracterul sobru şi liniştit al rugăciunilor şi cântărilor este dat nu numai de conţinutul lor, ci şi de atmosfera existentă în biserică, locaş de închinăciune, care este înveşmântată în culori închise (negrul predomină), precum şi de tonalitatea cu care sunt executate cântările. Postul Mare, fiind o şcoală a eliberării de păcat şi nevoinţă pentru mântuire, urcuş spre Sfintele Paşti, o ridicare a sufletului din păcat pentru a-L întâlni pe Hristos cel înviat3, chiar în prima Duminică, numită de Sfinţii Părinţi „vestitoare” a luptelor duhovniceşti, ne dă primul semnal al acestei lupte, prin cele trei stihiri ce se cântă îndată după Evanghelia de la Utrenie: ,,Uşile pocăinţei…”, ,,În cărările mântuirii…” şi ,,La mulţimea faptelor mele cele rele…”, care ne umplu de umilinţă şi ne răscolesc inimile4.
„Trezit” din „somnul cel greu al păcatului”, la acest „semnal”, creştinul, „cugetând la mulţimea faptelor celor rele”, se cutremură „de înfricoşătoarea zi a judecăţii”. Ca şi Adam după ce a păcătuit, se vede „gol” de fapte bune; dar nu mai vrea să greşească a doua oară, împietrindu-se, ci, aducându-şi aminte de ,,Dătătorul de viaţă”, Îl strigă şi-L imploră să nu-i închidă uşile împărăţiei, ci „uşile pocăinţei să-i deschidă”, care nu sunt altceva decât uşile cerului, deschise în inimile oamenilor5. Copleşit de mulţimea „faptelor rele” ce le-a săvârşit până în prezent, conştient de responsabilitatea ce o are pentru ele, caută calea, „cărarea mântuirii”, ceea ce înseamnă:
• întoarcerea în sine însuşi şi cugetarea la viaţa sa păcătoasă;
• cutremurul şi teama faţă de Înfricoşătoarea Judecată;
• nădejdea şi credinţa în milostivirea lui Dumnezeu.
De aceea, cugetând şi văzându-şi starea, pune început bun mântuirii sale şi se ridică şi, dis de dimineaţă, ca mironosiţele femei, se hotărăşte să intre prin uşile pocăinţei în Biserica Sfântă a lui Dumnezeu, unde nu are alt prinos să aducă lui Dumnezeu decât propriul „locaş al trupului”, pe care-l vede cu „totul spurcat”, la picioarele milostivirii lui Dumnezeu, ca prin pocăinţă să-l cureţe şi aşa să-l facă ,,templu al Duhului Sfânt”:
„Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă; că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea Sfântă, purtând locaş al trupului, cu totul spurcat. Ci, ca un îndurat, curăţeşte-l, cu mila milostivirii Tale”.
În găsirea căii spre mântuire, sufletul cere ajutorul Maicii Domnului, care este nelipsită în cântările şi slujbele bisericeşti şi care, cu rugăciunile ei, spală sufletele credincioşilor de toată necurăţia:
„În cărările mântuirii îndrep-tează-mă, Născătoare de Dumnezeu,
Căci cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul,
Şi cu lenevire mi-am cheltuit viaţa mea;
Ci, cu rugăciunile tale, Preacura-tă, spală-mă de toată necurăţia”.
Ca expresie a comuniunii, experienţa altora devine experienţa unuia şi experienţa unuia devine experienţa altora; de aceea, după cum scria Sfântul Apostol Pavel comunităţii din Corint, faptele Vechiului Testament au devenit pildă pentru noi – „Toate acestea li s-au întâmplat lor ca pilde şi au fost scrise spre povăţuirea noastră, a celor care au ajuns la sfârşitul veacurilor” (Cor. X, 11). Cea de-a treia stihiră ne aduce înainte exemplul pocăinţei lui David şi ne îndeamnă să îndrăznim spre milostivirea lui Dumnezeu, ca şi David, strigând „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta”:
„La mulţimea faptelor mele celor rele, cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoşătoarea zi a Judecăţii; Ci, îndrăznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Ţie: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta”.
În lumina cuvintelor acestei cântări ne vedem cu sufletul şi cu trupul întinate de păcate, ne cuprinde mâhnirea şi umilinţa, dar, în acelaşi timp, se iveşte şi o rază de nădejde: milostivirea cea nemăsurată a lui Dumnezeu, puternicele rugăciuni ale Maicii Domnului şi lucrarea curăţitoare şi înnoitoare a Pocăinţei, ale cărei uşi se deschid acum. Cele trei stihiri ne învaţă cum să facem pocăinţa: întorcându-ne la noi înşine şi cugetând la viaţa noastră păcătoasă, cu cutremur şi cu teamă de Înfricoşătoarea Judecată, cu nădejde şi încredere în dumnezeiasca milostivire. ,,Uşile pe care ni le deschide Hristos, la începutul Triodului, sunt de fapt uşile Învierii Sale din morţi; sunt uşile pascale; sunt uşile mântuirii; sunt uşile bucuriei”6.
Dintre toate imnele şi rugăciunile pe care le cuprinde Triodul, o rugăciune – care, ca extensie, este mică – poate fi numită, prin excelenţă, rugăciunea Postului Mare7. Ea este atribuită unuia dintre cei mai mari dascăli ai vieţii spirituale, Sfântul Efrem Sirul. Se numeşte Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul.
Legată de metanii, scurta rugăciune, atribuită prin tradiţiel Sfântului Efrem Sirul reprezintă o particularitate a slujbelor din Postul Mare până într-acolo, încât părintele Alexander Schmemann a putut-o numi „rugăciunea Postului Mare”:
„Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie (o metanie).
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi-l mie, slugii tale (o metanie).
Aşa, Doamne, Împărate, dă-mi mie să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin (o metanie)”.
Această rugăciune ocupă un loc deosebit în timpul Postului Mare, deoarece enumeră într-un mod excepţional elementele „negative” (care-l îndepărtează pe om de starea de pocăinţă) şi pe cele „pozitive”, ale pocăinţei, şi invocă puterea lui Dumnezeu de a ne elibera de unele (negative) şi de a ne împodobi cu altele (pozitive) pentru că numai astfel este posibilă întoarcerea noastră către Dumnezeu şi începerea pocăinţei8.
Rugăciunea începe cu invocarea „Doamne şi Stăpânul vieţii mele”, prin care credinciosul Îl recunoaşte pe Dumnezeu ca Domn şi Stăpân al vieţii sale; El l-a adus la existenţă, îi guvernează viaţa care nu vine din constituţia psiho-somatică a omului, ci din voinţa lui Dumnezeu. Omul, fiinţă cauzată şi limitată, dacă nu-L descoperă pe Dumnezeu şi nu-L recunoaşte ca Stăpân al său, îşi caută un alt sprijin, îşi creează propriul dumnezeu-idol, sau se consideră pe sine atotstăpânitor, se auto-idolatrizează.
După invocaţie, creştinul înşiră patru boli sufleteşti care copleşesc adesea sufletul, îl despart de Dumnezeu, ducându-l în pragul deznădejdii şi al morţii: trândăvia sau lenea, grija de cele multe, iubirea de stăpânire şi grăirea în deşert.
Sfântul Efrem începe cu trândăvia sau lenea, adeseori definită prin acedie spirituală, pentru că ea este începutul oricărei boli spirituale şi-l împinge pe om permanent în jos. Este, de fapt, „un cinism profund înrădăcinat care, în faţa oricărei provocări spirituale, se opune prin „de ce?”… şi otrăveşte energia spirituală a omului în propria-i sursă”9.
Paradoxal, lumea generează grija de multe, disperarea care îl împiedică pe om să mai vadă lumina şi îl ţine în întuneric; apoi este pomenită iubirea de stăpânire, care dă gustul puterii. Deja imaginea asupra lumii este deformată; dacă omul se substituie lui Dumnezeu, considerându-se stăpân şi domn, vede totul prin prisma egoismului său şi a propriei satisfacţii. Devine ,,centrul universului” şi începe a evalua totul în termenii nevoilor sale, ai ideilor sale, ai dorinţelor sale, ai judecăţilor sale10.
Ca finalitate a acestei stări, apare risipirea, în care omul nu mai este stăpân pe sine şi sfârşeşte în grăirea în deşert. Darul suprem oferit de Dumnezeu omului, prin intermediul căruia comunică cu Dumnezeu, îl preamăreşte, Cuvântul devine unealtă a răului, cuvânt ucigător prin grăirea în deşert.
Toate acestea sunt bolile pentru care creştinul cere vindecare şi apoi imploră mila lui Dumnezeu, spre a-l împodobi cu patru virtuţi opuse patimilor amintite; în pocăinţă întâi are loc curăţirea şi apoi urmarea virtuţii.
Prima dintre florile pocăinţei este curăţia, care îl apropie pe om de Dumnezeu şi îl face vrednic de vederea lui Dumnezeu – „Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mt. V, 8). Puritatea, curăţia, care dau integritate spirituală omului, rodesc în smerenie. Smerenia îi dă putere omului să lupte chiar împotriva diavolului; „Smerenia ta – replica diavolul lui Avva Macarie: din cauza ei nu am nici o putere asupra ta”.
Iată cât de minunată este smerenia:
• curăţă sufletul, cu înlesnire, de tot păcatul;
• este prielnică sporirii virtuţilor;
• este cămară nefurată a faptelor bune;
• este armă nebiruită împotriva mândrilor demoni11.
Smerenia este urmată de răbdare; omul „căzut” este nerăbdător pentru că, fiind orb faţă de sine, se grăbeşte să judece şi să condamne pe ceilalţi, cărora nu le mai recunoaşte darurile12, nevăzându-şi propriile scăderi.
În sfârşit, ca o cunună a tuturor virtuţilor, apare dragostea, acea dragoste ce izvorăşte din Dumnezeu şi care rămâne în veci (I Cor. XIII, 13).
Rugăciunea continuă prin a implora ajutorul lui Dumnezeu de a-l face să-şi vadă propriile păcate şi de a nu-şi osândi fratele, pentru că ultimul duşman spiritual ce apare este duhul mândriei, care poate atrage sufletul într-o pseudopietate sau pseudocredinţă. Numai recunoscându-şi propriile păcate şi nejudecând greşelile aproapelui, creştinul poate fi eliberat de acest ultim duşman.
Rugăciunea Sfântului Efrem reprezintă, aşadar, o invocare concisă şi bine structurată a ansamblului programului vieţii duhovniceşti propus de Triod. Articulându-şi cererile în perechi de termeni opuşi, ea sugerează scopul comun: isihia şi concentrarea, menite ,,să liniştească humusul compusului uman, ca harul dumnezeiesc să poată pătrunde în el şi să-1 facă să înflorească diferitele virtuţi spre lauda lui Dumnezeu”13.
Postul Mare este, mai mult decît orice alt timp bisericesc, timpul chemării şi al pregătirii creştinului pentru mântuire. Este freamătul duhovnicesc şi timpul de cercetare a conştiinţei oricărui credincios pătruns de dorul mântuirii. De altfel, toate slujbele şi rânduielile liturgice din acest post sunt străbătute de fiorul duioşiei, al plângerii, al umilinţei, al pocăinţei şi al păcatului.
Însă o înţelegere autentică a Triodului, a textului liturgic, a rânduielilor liturgice şi a sensului postului ar elimina orice tendinţă extremistă – manifestată de unii credincioşi – şi ar conduce spre o viaţă creştină autentică şi mai profundă. În acest sens, participarea la slujbele care se oficiază în perioada Postului Mare – ca de altfel la toate slujbele, ne ajută foarte mult. Atunci Postul Mare devine o adevărată şcoală a desăvârşirii, o adevărată scară a virtuţilor, care deschide uşile pocăinţei în sufletul fiecărui creştin şi pregăteşte marea întâlnire cu Domnul, la „Ospăţul Stăpânului”.
Diac. Ionuţ Furtună
1. Alexander Schmemann, Great Lent, Journey to Pascha, New York, 1990, p. 31; vezi traducerea în limba română de Andreea Stroe şi L. Constantin, Bucureşti, 1995.
2. Ibidem, p. 32.
3. Protos. Petroniu Tănase, Uşile pocăinţei, laşi, 1994, p. 5-6.
4. Ibidem, p. 11.
5. Ibidem, p. 5.
6. Dr. Casian, Episcopul Dunării de Jos, Scara căinţei. Cuvântări şi meditaţii din perioada Triodului, Ed. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2003, p.15.
7. Alexander Schmemann, op. cit., p. 34.
8. Alexander Schmemann, op. cit., p. 34.
9. Ibidem
10. Ibidem, p. 35.
11. Protos. Petroniu Tănase, op. cit, p. 14.
12. Gheron losif, Mărturii din viaţa monahală, în rom. de Pr. dr. C. Coman, Bucureşti, 1995, p. 34.
13. Ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Mistagogia timpului liturgic, ediţia a II a, trad. diac. dr. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2003, p. 143.