Sănătatea fizică aminteşte de starea paradisiacă, normală a naturii umane, şi poate fi socotită, din acest motiv, un bine în sine, arată Sf. Maxim Mărturisitorul. Însă, ea slujeşte omului numai dacă este pusă în slujba binelui, prin împlinirea poruncilor divine. În plan spiritual, aceasta este o „stare de mijloc”, întrucât, potrivit Sfântului Ioan Casian, depinde foarte mult de dispoziţia celui care o foloseşte în bine sau în rău, ca instrument de sporire duhovnicească sau ca prilej de a păcătui. Opusul sănătăţii, însă, este boala, sub toate aspectele ei, care îndeamnă pe om să caute mereu răspunsuri la întrebări, precum:care este originea şi scopul ei?, cum trebuie primită ea?, etc. De aceea Sfinţii Părinţi, în operele lor, au oferit cu prisosinţă răspunsurile cele mai complete la aceste frământări, ce au fost sintetizate în lucrări de excepţie, precum „Teologia bolii”a prestigiosului teolog contemporan francez Jean Claude Larchet. Acesta concentrează răspunsuri profund argumentate, legate de tema de faţă, în duhul teologiei scripturistice şi patristice răsăritene, prilej de reflecţie totodată pentru noi toţi, mai ales că Sf. Sinod al Bisericii noastre, la iniţiativa PF Părinte Patriarh Daniel, a dedicat acest an „Sfântului Maslu şi îngrijirii bolnavilor, în Patriarhia Romană”.
Autorul identifică izvoarele bolii, înţelesurile spirituale ale sale, precum şi căile duhovniceşti de vindecare, fără a exclude aportul- totuşi limitat-al medicinei profane. Boala, notează autorul, provine, pe de o parte ca moştenire pe linie biologică a naturii umane decăzute, în urma păcatului neascultării protopărinţilor, iar pe de altă parte, din faptele rele pe care fiecare le săvârşeşte, multiplicând astfel efectele păcatului iniţial şi provocând dezordine cu ecou în întreaga creaţie şi, totodată, din lucr
area mijlocită sau nemijlocită a „puterilor întunericului” care luptă să ocupe „locul gol” ivit în om, prin depărtarea harului (Iov 2, 6-7). Aşadar, toate slăbiciunile, între care şi boala, sunt consecinţe ale coresponsabilităţii tuturor ca descendenţi ai aceleaşi „rădăcini” umane decăzute că „din pricina păcatului neascultării îl asaltează bolile pe om” (Sf. Irineu). Natura umană bolnavă şi întrega creaţie îşi recapătă, însă, pe deplin, vindecarea prin Întruparea, „la plinirea vremii”, a Mântuitorului Hristos, Care enipostaziază întreaga natură umană, „că precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoşi cei mulţi, tot aşa prin ascultarea Unuia se vor face drepţi cei mulţi” (Rom. 5,19). Aceasta devine activă când persoanele umane prin voinţa liberă, prin care au şi păcătuit, se încorporează de bunăvoie în El, prin harul Sfântului Duh prezent în Sfintele Taine ale Bisericii, primind astfel „arvuna Duhului”. Cu toate acestea, omul rămâne supus condiţiilor fizice actuale, întrucât, în pofida solidarităţii în primirea „bunătăţilor făgăduite nu există decât un singur trup, care-şi aşteaptă răscumpărarea” (Origen), nestricăciunea şi ne-murirea devenind reale „când se vor arăta cer nou şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (II Petru 3,13).
În sens spiritual, încercarea bolii capătă sensuri mult mai profunde, de aceea trebuie „să-i cercetăm înţelesul, pentru a afla calea de a ne folosi de ea duhovniceşte”, ne îndeamnă Sfântul Maxim Mărturisitorul. Mulţi Părinţi văd în ea o „pedagogie divină”, curăţitoare de păcate, deoarece: „Cine a suferit cu trupul, a isprăvit cu păcatul” (I Petru 4, 1), fiind totodată prilej de întărire în credinţă, izvor de smerenie, răbdare, pocăinţă şi de folos duhovnicesc, căci „puterea lui Dumnezeu în slăbiciune se arată!” (II Cor. 12, 9).
Boala, învaţă Sf. Grigorie Palama, aduce „aplecarea sufletului spre rugăciune”, prin care omul se u
neşte cu Dumnezeu, se deschide harului pe care El neîncetat Îl revarsă, primind tot ajutorul, toată tăria şi tot binele de care are nevoie. Însă rugăciunea nu trebuie să fie numai de cerere, ci mai cu seamă de mulţumire şi de laudă aduse lui Dumnezeu: „daţi mulţumită pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi!” (I Tes. 5, 18), căci: „dacă sufletul primeşte cu mulţumire supărările bolilor, va cunoaşte că nu este departe de hotarele neprihănirii” (Sf. Diadoh al Foticeii).
Calea firească de a sluji pe Dumnezeu rămâne însă sănătatea, lucru vizibil, atât în vindecările săvârşite de Mântuitorul Hristos, cât şi în mijloacele duhovniceşti de vindecare pe care Sfânta Biserică le posedă precum: rugăciunea personală, cea pentru aproapele şi cea a sfinţilor, ungerea cu untdelemn sfinţit, apa sfinţită, precum şi semnul biruinţei lui Hristos, Sfânta Cruce. Deşi boala şi suferinţa se constituie într-o înaltă formă de asceză spre un autentic drum spiritual, ele pot fi şi piedici deoarece „pe cât sunt bolile de folositoare pentru cei începători, pe atât de vătămătoare sunt ele celor ce-au sporit în ostenelile virtuţilor […], căci îi întrerup de la îndeletnicirea cu cele dumnezeieşti” (Sf. Nichita Stithatul).
Sănătatea, învaţă prof. patrolog Larchet rămâne de departe, ,,darul cel mai preferat” căci prin energiile sale sporeşte nevoinţele creştinului în împlinirea poruncilor spre slava nemărginită a lui Dumnezeu şi spre mântuirea sufletului său.
Pr. Nicolae Dănilă
Parohia Serdaru-Şendreni, Protoieria Galaţi
,,Rabdă şi tu puţin în vreme de necaz, ca viteazul Iov. Să nu fii doborât de furtună şi nici să lepezi ceva din averea de virtuţi, pe care o porţi. Păstrează în suflet, ca pe o comoară de mare preţ, mulţumirea ce o datorezi lui Dumnezeu şi vei primi şi tu daruri îndoite de desfătări pentru mulţumirea ce o arăţi. Adu-ţi aminte de cuvântul apostolului: «Mulţumiţi pentru toate!». Eşti sărac? Este altul, negreşit, mai sărac decât tine. Ai hrană numai pentru zece zile? Altul are numai pentru o singură zi. Ca un om bun şi mulţumitor, împarte prisosul tău cu cel lipsit. Nu pregeta să dai din puţinul tău. Nu pune folosul tău mai presus de primejdia obştească. Chiar dacă ai avea pentru hrana ta numai o singură pâine şi de-ar veni la uşa ta cineva să-ţi ceară de mâncare, scoate din cămară acea singura pâine şi, luând-o în mâini, caută la cer şi spune aceste cuvinte pline de milă, dar şi de mulţumire: «Am, Doamne, o singură pâine, pe care o vezi, şi primejdia îmi stă în faţă; dar pun porunca Ta mai presus de mine; şi, din puţinul ce-l am, dau fratelui înfometat. Dă şi Tu robului care e în primejdie! Ştiu bunătatea Ta, am încredere şi în puterea Ta! Tu nu amâni multă vreme harurile Tale, ci împarţi când vrei darurile!». Dacă vei spune şi vei face aşa, pâinea pe care o dai în strâmtorarea ta, ajunge sămânţă pentru ogoarele tale, dă rod îmbelşugat, este arvună pentru hrană şi pricinuitoare de milă dumnezeiască. Dacă vei da din puţinul tău, vei avea şi tu, prin harul lui Dumnezeu, izvor în urciorul cu untdelemn şi neîmpuţinată copaia cu făină. Pentru că harul îmbelşugat al lui Dumnezeu se întoarce îndoit celor credincioşi şi se asemănă cu fântânile care nu seacă niciodată, cu toate că se scoate mereu apă din ele.”
Fragment din Omilia a VIII-a a Sfântului Vasile cel Mare,
despre foamete şi secetă