De-a lungul vieţii, fiecare om trece prin experienţa suferinţei. Şi, deşi este percepută ca nefirească, suferinţa ţine totuşi de evidenţa lumii în care trăim.
În mod instinctual, omul are repulsie faţă de durere, faţă de neputinţă, faţă de orice i-ar putea limita libera manifestare a fiinţei sale sau i-ar cauza vreun disconfort psiho-somatic. În esenţă, omul respinge tot ceea ce îi dezvăluie fragilitatea propriei sale existenţe biologice. Ori, tocmai acest lucru este forţat să conştientizeze omul bolnav.
Mai mult, suferinţa umană nu are doar un caracter strict biologic, ci implică o puternică latură subiectivă (fiecare persoană resimte suferinţa cu o intensitate diferită). Prin urmare, afecţiunile medicale nu au răsunet doar la nivel somatic, ci afectează întreaga fiinţă umană – trup şi suflet. Boala fizică poate îngrădi sufletul în manifestările sale (de exemplu coma), însă nu trebuie deloc neglijat şi aspectul invers: boala sufletească afectează sănătatea trupească. Este cunoscut astăzi faptul că orice suferinţă psihică are ecou la nivel somatic, perturbând buna desfăşurare a proceselor fiziologice ale organismului (de ex. stress-ul).
Se impune în mod firesc ca în demersul curativ, mijloacele de tratament să vizeze omul în această unitate dihotomică – trup şi suflet. Iar această realitate reclamă necesitatea conlucrării dintre preot şi medic, la patul bolnavului.
Şi, întrucât omul creat de Dumnezeu este o realitate tainică, fiind imposibil de exprimat în cuvinte misterul unirii dintre suflet şi trup, tot astfel este cu neputinţă a se trasa o linie de demarcaţie clară între activitatea preotului şi a medicului, în actul vindecării.
Pe de o parte, ştiinţa medicală nu se adresează omului doar ca entitate biologică, ci ea este semnul dragostei faţă de umanitate. Medi-cul nu tratează un simplu organism, ci în primul rând o persoană. Tocmai de aceea se afirmă că ,,nu există boli, ci bolnavi”.
Reuşita oricărui act medical începe cu dialogul sincer dintre medic şi pacient (anamneză medicală). Sinceritatea presupune încredere, deschidere personală, crearea unei legături afective reciproce. Medicul are mereu în vedere crearea unui climat psiho-emoţional favorabil vindecării şi acesta presupune liniştirea şi încurajarea pacientului, crearea unui tonus optimist, inducerea încrederii atât în sine, cât şi în echipa medicală. Mai mult, actul medical presupune o permanentă informare a pacientului în ceea ce priveşte evoluţia stării sale de sănătate şi solicită totodată cooperare din partea acestuia.
Medicul ştie că un pacient optimist, care este agasat de cât mai puţini factori de stress psiho-emoţional, are cele mai multe şanse de vindecare, iar procesul în sine are o durată mult mai scurtă. Prin urmare, medicul este conştient că primul pas în vindecare începe la nivel psihologic.
În acest sens, cercetări recente au demonstrat importanţa vieţii spirituale în actul vindecării sau măcar al ameliorării multor afecţiuni, actualmente considerate incurabile.
Tocmai de aceea activitatea preotului în spital vine în sprijinul actului medical în sine, întrucât el are capacitatea şi mijloacele necesare restabilirii liniştii sufleteşti a bolnavului care, în esenţă, constă în împăcarea şi restaurarea comuniunii omului cu Dumnezeu şi cu semenii săi. Iar efectele acestei lucrări duhovniceşti nu se limitează doar la suflet, ci se revarsă asupra întregii fiinţe umane. Preotul ştie că harul Sfântului Duh se revarsă şi lucrează deopotrivă în suflet şi în trup, neexistând separaţie între aceste două realităţi ce alcătuiesc persoana umană. De altfel, rugăciunile pentru bolnavi invocă ajutorul lui Dumnezeu în restabilirea sănătăţii integrale a omului. Iar Taina Sfântului Maslu, care se adresează cu precădere omului bolnav, are în vedere atât sănătatea sufletească prin iertarea păcatelor (păcatele fiind semnul dezechilibrului sufletesc), cât şi dobândirea sănătăţii fizice (ungerea cu untdelemn sfinţit reprezintă lucrarea harului Sfântului Duh, în trupul bolnav). Sfânta Taină a Spovedaniei are ca efect vindecarea sufletului prin iertarea păcatelor, iar Taina Împărtăşaniei îl uneşte pe om în mod real, prin Sfântul Trup şi Sânge, cu Domnul Hristos, Care este „Doctorul sufletelor şi al trupurilor”. Fundamentul acestor lucrări este chiar Persoana Mântuitorului Hristos, întrucât vindecările săvârşite de către El erau însoţite sau precedate de vindecarea sufletească, prin iertarea păcatelor sau prin mărturisirea credinţei.
Prin urmare, lucrarea preotului în spital nu se rezumă doar la restabilirea liniştii sufleteşti a bolnavului, ci are în vedere restaurarea întregii firi umane bolnave. Şi chiar atunci când bolnavul suferă de o afecţiune incurabilă, preotul are datoria de a-1 conştientiza că în acest caz boala capătă valenţele ascezei creştine, întrucât domoleşte pornirile trupeşti şi gândurile care provoacă patimi brutale.
Trebuie subliniat că, deşi boala nu este de dorit, nici sănătatea nu trebuie urmărită cu orice preţ, întrucât nu aceasta este scopul vieţii creştine. Dacă sănătatea trebuie folosită pentru a spori comuniunea noastră cu Dumnezeu şi semenii, bolile sunt şi ele trepte ale urcuşului spiritual, chiar dacă uneori provoacă suferinţe ce forţează limitele umanului. În aceste cazuri ele pot fi considerate o reiterare a suferinţelor îndurate de Mântuitorul, pe cruce!
Nu cred că este o exagerare a afirma că spitalul este ,,golgota” firii umane. Depinde de noi dacă ne asemănăm tâlharului din stânga, blamând pe Dumnezeu în faţa suferinţei şi a morţii, sau celui din dreapta, descoperind pe Dumnezeu în suferinţă, pătimind pentru noi, alături de noi.
Pr. dr. Ionuţ Manolescu,
Capela ,,Sfântul Ierarh Spiridon”, Brăila