Creştinismul rămâne, până la sfârşitul veacurilor, modelul celei mai curate vieţuiri pe pământ, atunci când este o reală urmare a lui Hristos, fiindcă este, deodată, invitaţie la parteneriat de iubire cu Dumnezeu, dar şi certitudine a biruinţei asupra morţii şi a oricărei forme de manifestare a răului pe pământ. În acest sens, Sf. Ioan Gură de Aur rămâne cel mai minunat exemplu. Căci el, cu toate că nu a avut parte de o viaţă liniştită, a lăsat posterităţii o moştenire deosebită, atât prin scrierile şi faptele sale, cât mai ales prin modul asumării arhieriei lui Hristos. El şi-a potrivit, întru totul, vorba cu fapta, luptându-se să le modeleze viaţa celor păstoriţi, îndemnându-i să trăiască după virtuţile creştine. Iar pentru a defini creştinismul, ori ce înseamnă viaţa şi virtuţile creştine, a căutat şi a găsit cel mai bun argument în viaţa şi virtuţile Mântuitorului. Cu foarte mici excepţii1, întreaga operă a Sf. Ioan Gură de Aur face trimitere la Mântuitorul Hristos2. Mai mult, comentând Epistola către Evrei, Sf. Ioan Gură de Aur arată că Dumnezeu, prin trimiterea Fiului Său pe pământ, a dorit să dea lumii un atlet generos şi mai presus de toate. De aceea, cu timp şi fără timp, în orice împrejurare, la orice slujbă divină, Sf. Ioan Gură de Aur hrănea sufletele credincioşilor cu mângâietoare, clare şi simple cuvinte de învăţătură. A fost un fin observator al frământărilor sufletului uman, dar şi un neîntrecut doctor al tuturor rănilor şi scăderilor duhovniceşti. Nu poţi să nu te minunezi, când citeşti cuvinte simple, dar pline de înţelepciune şi mai actuale decât oricând, precum cele din Omilia a II-a la Epistolele către Tit, Timotei şi Filimon, prin care dorea să-i înveţe pe credincioşi să nu judece pe nimeni şi cu atât mai puţin pe preoţi: „Spune-mi, te rog: dacă tu, având vreo rană, te duci la spital şi, în loc să pui pe rană doctoriile ce ţi s-au dat, spre a o vindeca, te-ai uitat cu amănunţime la doctor spre a vedea dacă are şi el vreo rană sau nu, oare ai avea vreun folos? Şi chiar de ai avea, tu te îngrijeşti de aceasta? Dacă el o are, atunci tu nu te mai vindeci, ci zici: Trebuie a se vindece el ca doctor mai întâi pe sine, dar fiindcă nu s-a vindecat, las şi eu rana mea nevindecată ?
Şi pentru că astăzi trăim în vremea relativizării tuturor valorilor, sau a orizontalizării lor, tot din aceeaşi omilie, reţinem şi următoarele cuvinte, legate de Sfânta Jertfă Euharistică: Voiesc chiar a vă spune ceva paradoxal, însă voi să nu vă minunaţi, nici să vă tulburaţi. Şi ce voiesc a spune? Proaducerea sau Jertfa aceeaşi este, chiar de ar face-o Pavel sau Petru, sau oricine altul, aceeaşi este, zic, cu cea pe care Hristos a dat-o ucenicilor Săi şi pe care acum o săvârşesc preoţii. Cu nimic nu este mai prejos aceasta decât aceea. De ce, oare? Pentru că şi pe aceasta nu o sfinţesc oamenii, ci Acela care a sfinţit-o şi pe aceea. Căci precum cuvintele pe care Hristos Dumnezeu le-a grăit aceleaşi sunt, pe care şi preotul le grăieşte acum, tot aşa şi Jertfa aceeaşi este…de aceea…dacă noi auzim pururi, dar nu îndeplinim niciodată, nu avem nici un folos din cele vorbite. Să luăm bine aminte, să fim cu mare băgare de seamă la cele vorbite, să le scriem, aşa-zicând, în cugetul nostru, să le avem lipite de conştiinţă şi necontenit să înălţăm slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh…”.
Tâlcuind imnul iubirii, din I Corinteni XIII, Sf. Ioan scrie cuvinte de o rară sensibilitate sufletească. Te umpli de bucurie când citeşti cuvinte ca acestea: „Ai văzut cum dragostea încetul cu încetul face înger pe cel hrănit şi crescut cu dânsa ? Când tu eşti fără întărâtare sau fără mânie în sufletul tău, când eşti curat de zavistie şi liber de orice patimă tiranicească, apoi cugetă singur, că te-ai izbăvit, în fine, de natura omenească şi că te-ai făcut egal cu îngerii prin aceasta…când este îndelungă-răbdare, când este milostivire, apoi chiar dacă ar veni asupra ei lucruri grele, de nesuferit, sau batjocuri, sau rane, sau moarte, sau orişice, dragostea pe toate le suferă”. Dar, pentru vremea noastră, când competiţia în iubire, la care suntem invitaţi prin Mântuitorul Hristos, este înlocuită de competiţia trufiei, Sf. Ioan Gură de Aur ne invită să redescoperim unitatea firii umane şi să urâm păcatul omului căzut, dar să-l iubim pe păcătos. În acest sens, el scrie: „Ai văzut că Apostolul nu a poruncit de a urî pe om, ci lucrul cel rău şi netrebnic ? Căci lucrul diavolului este de a ne dezbina între noi şi, de aceea, mult şi-a bătut capul de a nimici dragostea dintre oameni, ca astfel să taie orice cale de îndreptare şi pe acela să-l ţină în rătăcire, iar pe tine să te ţină în dezgust faţă de el şi astfel să se îngrădească din toate părţile orice drum spre mântuire a aceluia. Când doctorul urăşte pe cel bolnav şi fuge de el, iar cel bolnav dispreţuieşte pe doctor, apoi atunci când se va ridica din pat cel bolnav, dacă nici acesta nu cheamă la sine pe acela şi nici acela nu se duce la acesta? De ce, spune-mi, îl dispreţuieşti pe el? Că este necucernic? Apoi tocmai de aceasta trebuie să te apropii şi să-l vindeci, ca astfel să ridici pe cel ce se găseşte bolnav. Dar dacă are o boală ce nu se poate vindeca, tu cu toate acestea fă din parte-ţi ceea ce ţi s-a poruncit să faci, fiindcă şi Iuda era bolnav de o boală nevindecabilă şi totuşi Dumnezeu nu a încetat de a-l îngriji…” .
Dar Sf. Ioan Gură de Aur rămâne exemplul savantului sme-rit, al îndrăgostitului de persoana umană, al ambasadorului săracilor, al învinsului de răutatea umană, dar stăpânit de bunătatea divină! Şi pilda vieţuirii lui este cu atât mai actuală, cu cât nu s-a luptat cu oamenii, ci cu patimile lor, patimi întâlnite şi astăzi, în frământata şi răvăşita noastră lume, dar, din nefericire, confundate şi combătute împreună cu înşişi împătimiţii. Smerenie şi blândeţe, zel apostolic şi persuasiune, cuvânt roditor şi vindecător sufletelor celor păstoriţi sunt doar câteva cuvinte, departe de a surprinde complexitatea personalităţii marelui părinte antiohian.
Pr. conf. dr. Ionel Ene,
Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie, Galaţi