..Mititel și-nfășețel,
În scutec de bumbăcel.
Lăudați și cântați
Și vă bucurați.
Vântul bate, nu-L răzbate,
Neaua ninge, nu-L atinge…
Lăudați și cântați
Și vă bucurați…
Mai ales la auzirea acestor versuri, sufletul oricărui copil vibrează și nu se poate să nu se producă o profundă empatie între om și Dumnezeu-Omul, în aceste binecuvântate zile premergătoare Praznicului Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos.
Amintirile mă copleșesc ascultându-le și mă fac să parcurg drumul înapoi, spre sublima vârstă a copilăriei mele… Ele, aceste amintiri, sunt cu atât mai vii și pregnante, cu cât „timpul crește-n urma mea, mă-ntunec…”, cum spune Eminescu.
Ne-ntunecăm lăuntric – chiar și cei tineri! – pe măsură ce exteriorul, lumea înconjurătoare ne agresează și ne îneacă în sursele ei de lumină artificială, înșelătoare, provocatoare.
Și totuși, în vremea aceea… Da, în vremea trăirii pe viu a evangheliei copilăriei – în sensul de vestea cea bună a fiecărei zile în care cunoașterea lumii și mai ales a Creatorului ei ne lumina cărarea spre devenirea ca persoană și pesonalitate umană totodată, așteptarea Crăciunului conferea fiecărei zile o motivație în plus. Vârsta de 5 – 6 ani îmi aduce în memorie un moment anume. Tatăl meu – preot ortodox – nu acceptase, pentru început, ideea și obiceiul împodobirii bradului de Cră-ciun, spunând – știind – că nu reprezintă un simbol creștin ortodox și românesc. Se știe că, la români, bradul are simbolistica lui, în cadrul obiceiurilor practicate la nuntă și la înmormântare. (Chiar astăzi, la TV Trinitas, un cercetător în domeniul folclorului și tradițiilor românești de Crăciun sublinia acest lucru, cu trimitere expresă la colinde!).
Așa se face că, pe atunci, Moș Crăciun mă căuta și îmi strecura darurile pe fereastră, fără să poată fi văzut de mine. La insistențele mamei – fiică de preot și ea – motivându-și pledoaria cu faptul că dacă vom vizita familiile celorlalți preoți – romano-catolic și protestant – din mica localitate minieră Aninoasa hunedoreană, ai căror copii îl primeau pe Moș Crăciun lângă bradul împodobit, eu mă voi simți dureros frustrată, tata a cedat. Drept pentru care, când aveam, cred, 6 ani, spre seară, după ce primisem colindătorii – copii din parohia tatălui meu – am auzit un sunet suav de clopoțel din camera unde se primeau musafirii. Luându-mă de mână, mama a intrat cu mine în acea cameră. Lumina era stinsă, dar încăperea – care pe atunci mi se părea foarte mare! – era luminată blând și tainic. Sfioasă, am înaintat temătoare și privirea mi s-au oprit pe bradul înalt până la tavan, încărcat cu podoabe – de hârtie colorată, dar mie mi se păreau mirifice! – cu bomboane învelite tot în hârtie și mai ales cu lumânărele naturale, prinse în suporturi speciale și aninate de crengile bradului. Ochii parcă nu se deschideau destul și glasul dispăruse cu totul… O exclamare care se voia chiot de bucurie nu exteriorizase decât un scârțâit atonal. Tata a lăcrimat discret – dar mie nu mi-a scăpat această slăbiciune a lui – neobișnuită fiind cu astfel de sentimentalisme din partea sa. Îl consideram – și așa l-am considerat până târziu! – un om sobru, poate chiar închis, incapabil de tandrețe paternă manifestă. Fiul de țăran, din Țara Făgărașului, auzise pe bătrâni spunând că nevasta și copiii nu se mângâie decât când dorm… Doamne, și cât era de bun și cât de mult mă iubea!…
De-atunci am avut mereu brad de Crăciun și, cu toate că venea tot tainic, credeam cu tărie că există Moș Crăciun!
Dar… ca și în privința multor lucruri din viață și mai ales în cele ce se referă chiar la Adevărul credinței noastre, la Dumnezeu, la Sfinți, tentația ispitirii, a dezghiocării tainelor ne este în fire, nouă, oamenilor. Și nu de puține ori, descoperirea unor lucruri, a unor fenomene, înainte de vreme, prin iscodire și pândă curioasă, în loc să provoace bucuria succesului investigației, produce contrariul – o amară risipire a vrajei, a ceea ce, tăinuit fiind, provoca fiorul surprizei inocente și curate.
Așa s-a întâmplat și în ce mă privește cu ,,taina” lui Moș Crăciun! Căci, suspectând-o pe mama că are un motiv anume să plece în oraș în zilele premergătoare Ajunului Crăciunului și să nu mă ia și pe mine, mi-am propus să dezleg misterul. Mai ales că auzisem și la școală, de la alți copii, că știu ei că nu există nici un Moș Crăciun, că de fapt misteriosul Moș sunt părinții…
Așadar, am pândit, am spionat, am căutat în dulap! Și am găsit, într-adevăr, cadourile la care mă așteptam, pentru că îmi exprimasem opțiunile în scrisoarea către Moș Crăciun…
N-am spus nimic părinților, dar… Mi-am asumat cea mai grea consecință: de a nu mă putea bucura deplin de acele daruri, pentru că nu mai erau cu nimic surprinzătoare pentru mine…! Iată ce am câștigat cu iscodirea: uciderea tainei, uciderea bucuriei curate, copilărești. De fapt, trezirea prematură din visarea copilăriei!…
Acum, când evoc aceste amintiri, mă condamn și îmi aduc în memorie unul din cele mai frumoase basme românești, intitulat Porcul fermecat, în care se vorbește tocmai despre nerăbdarea de a aștepta momentul tainic hotărât pentru dezlegarea unui mister, a unei vrăji. Pentru că nu a avut răbdare să aștepte sorocul dezlegării tainei care-l legase pe bărbatul ei – Făt-Frumos – transformându-l ziua în porc, fata de-mpărat a avut de întâmpinat multe necazuri și de umblat ,,nouă mări și nouă țări” pentru a-l afla.
Ce vom mai zice, însă, astăzi de Moș-Crăciunii multiplicați la infinit în supermarketuri și mall-uri, de Crăciunițele cu fuste super-mini, care-i secondează în schowrile uneori chiar picante, din magazine sau din parcurile cu locuri de joacă pentru copii – și… tătici…?! Cât despre taină și febrila așteptare a suprizelor, nu mai poate fi vorba.
Auzind și văzând la televizor pe Moș Crăciun și coana Crăciunița vorbind la celularul de ultimă generație cu copii din toată țara, care își comunică doleanțele pentru seara de Crăciun, mă întorc cu nostalgie sporită la un suav tablou, în care o fetiță de 4-5 ani, seara, în pătuțul ei, împreunându-și mânuțele, adăuga lista doleanțelor destinate lui Moș Crăciun la textul rugăciunii către Îngerelul Păzitor, făcându-l pe acesta familiarul și complicele ei mesager…
Plicticos, demodat și în nici un caz cool, nu-i așa…?
Și, totuși, să nu ne umbrim bucuria sfântă a înomenirii Cuvântului, în seara în care se cuvine să cântăm:
Hristos Se naște:
Slăviți-L!
Hristos din ceruri:
Întâmpinați-L!
Hristos pe pământ:
Înălțați-vă!…
Lidia Popița Stoicescu