„Am ajuns într-o situaţie foarte grea. Vederea nu mă mai serveşte. Cu greu pot citi materialele scrise cu litere mari. Când intru în bibliotecă mă simt ca un înfometat la o masă cu cele mai mari bunătăţi, căruia i se pune o botniţă, să nu poată mânca. Am multe cărţi pe care nu am reuşit să le citesc, iar numărul mare de fişe ce le-am făcut nu-mi mai sunt folositoare, deoarece slăbirea vederii nu-mi permite să le descifrez.
Gândesc controversat. Sunt momente în care, analizându-mi viaţa, în calitate de dascăl, mă consider satisfăcut. Sunt, însă, şi alte momente, în care sunt total dezamăgit de mine, deoarece idealul unităţii naţionale, care a fost şi idealul meu, nu a fost realizat şi, în această situaţie, consider că viaţa mea a fost un eşec. Alta ar fi fost situaţia dacă generaţiile de azi s-ar fi putut ridica la nivelul generaţiilor dintre 1914-1918, ce au făcut România Mare. În aceste condiţii nu pot spune decât atât: Să mă judece viitorul!
În istorie, ca şi în viaţa de fiecare zi, esenţial este să exprimi adevărul total, aşa cum a fost, deoarece se ştie că adevărul spus doar pe jumătate este mai periculos decât o minciună”.
Poate dacă aceste rânduri ne-ar fi căzut sub privire înainte ca profesorul Mihai Cojocaru să treacă la cele veşnice, impactul lor asupra noastră ar fi fost unul doar firesc, însoţit de confirmarea adevărului implicat.
S-a întâmplat, însă, ca o cărticică firavă ca număr de pagini, dar grea de conţinut şi cu un titlu tulburător, să ni se ofere chiar în preajma catafalcului de pe care profesorul avea să plece dintre noi. „Refugiat în patria mea” contrariază prin paradox şi impresionează prin tristeţea realităţii mărturisite. Este, de fapt, un testament-mărturisire, a cărui vibraţie ne cheamă de dincolo de mormânt.
Informaţia autobiografică – des-tăinuită cu simplitate, candoare şi nostalgie evocatoare – ne dezvăluie o persoană pe care ar fi trebuit s-o cunoaştem, s-o descifrăm, s-o înţelegem şi s-o iubim cât a trăit.
Profesorul Mihai Cojocaru trecea pe lângă noi – cei care l-am cunoscut mai târziu, mai recent – cu un zâmbet întipărit pe chip, de sub care răzbătea o tristeţe ascunsă cu discreţie. Dacă în paginile acestei smerite cărţi ni se relevă traiectoria vieţii sale, factologia în sine poate să pară unora doar romanescă. Generaţiilor tinere probabil acest destin nu le spune nimic sau aproape nimic. Poate chiar provoacă zâmbete ironice, desigur din neînţelegere, prin necunoaştere.
S-a născut la 2 februarie 1929, într-un sat de dincolo de Prut – Trebisăuţi, pe malul râului Drăghiştea – binecuvântat cu tradiţia bogată a tuturor satelor româneşti, aceea de a cultiva – odată cu grâul şi vinul euharistice – bucuria sărbătorilor creştine, a obiceiurilor care dau strălucire de basm momentelor esenţiale din viaţa oamenilor: botez, cununie şi… desigur Marea Trecere. Sat românesc în care cei ce se nasc, trăiesc şi mor sunt guvernaţi pe plan spiritual de preceptele creştine ale Ortodoxiei, iar pe plan etic de regulile nescrise decât în suflet şi minte ale bunei-cuviinţe.
O familie de truditori ai brazdei – Petre şi Eugenia – dăruită cu 12 copii, a fost creuzetul cald şi sfânt în care a crescut şi s-a format – chiar dacă doar pentru primii ani ai copilăriei şi adolescenţei – profesorul Mihai Cojocaru.
Nimic spectaculos în traiectoria sa existenţială şi totuşi un eveniment major avea să-i marcheze evoluţia morală, civică: ruperea teritoriului dintre Nistru şi Prut de Ţara-mamă, eveniment care a generat fenomenul dureros al refugiului. Astfel, tânărul Mihai Cojocaru s-a văzut nevoit să vieţuiască dincoace de Prut şi să privească nostalgic peste malurile lui, la cei rămaşi „dincolo”.
A dus cu el, toată viaţa, asemeni unui Şincai emblematic, în desaga sufletului, ca pe o carte de căpătâi, idealul întoarcerii Basarabiei în fruntariile României Mari.
O sintagmă, poate uşor hiperbolizantă, dar conţinând de fapt adevărul istoric de necontestat al fruntariilor fireşti şi firesc statornicite de veacuri pentru ţara noastră.
Cu această zestre sufletească, tânărul studios Mihai Cojocaru nu putea să se construiască pe sine decât ca pe un apostol al acestui ideal.
Elev la Seminarul din Chişinău, apoi din Galaţi, „refugiatul” Mihai Cojocaru avea să cunoască privaţiunile înstrăinării şi sărăciei, despre care povesteşte, însă, fără patimă, doar cu amărăciune: „Pentru mine era foarte greu. Nu aveam îmbrăcăminte co-respunzătoare. Palton nu am avut timp de cinci ani. Nu ieşeam în oraş şi nu mergeam nici la biserică, decât atunci când un coleg era bolnav şi consimţea să-mi împrumute paltonul său…” .
Student eminent al Facultăţii de Istorie, a devenit – am îndrăzni să spunem – mai mult decât un pasionat cercetător şi profesor al acestei discipline, un împătimit propovăduitor şi luptător pentru atingerea acelui deziderat al unităţii naţionale şi mai ales teritoriale a poporului român.
Dar harisma esenţială a regretatului Mihai Cojocaru cred că a fost aceea de dascăl.
Cu har narativ, descrie un episod legat de relaţia studentului Mihai Cojocaru cu eminentul profesor Dionisie Pippidi, care preda Istoria Greciei şi a Romei antice. Poate pentru firea discretă şi smerită a studentului, profesorul a făcut un pronostic deloc încurajator pentru acesta: „…profesorul m-a avertizat să nu intru în învăţământ, că voi fi o catastrofă, ci să merg la muzeu sau la arhive”…! Dar mai târziu, la o lecţie practică susţinută de studentul Mihai Cojocaru, în prezenţa profesorului Oţetea şi chiar a severului Dionisie Pippidi, acesta din urmă i-a spus: „În cazul dumitale eu m-am înşelat şi-mi pare bine că este aşa!”. Observăm, în treacăt, probitatea profesională şi nobleţea de caracter, cu care noi, cei de astăzi nu mai suntem obişnuiţi…
Mărturisirile sale din cartea „Refugiat în patria mea” ni-l zugrăvesc ca dascăl de vocaţie chiar din declaraţiile unor elevi. A fost profesor de istorie la Liceele gălăţene Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri. Iată ce scriau – într-o dedicaţie pe o carte, oferită profesorului la sfârşitul anului şcolar – elevii Liceului Vasile Alecsandri: „La sfârşitul acestui an şcolar, vă dorim să fiţi mereu tânăr, mereu inimos în ceea ce faceţi, mereu gata să daţi celor din jur o lecţie de istorie şi de viaţă. Datorită dumneavoastră noi am înţeles că istoria poate fi nu numai o înşiruire monotonă de date şi evenimente, ci că poate deveni o artă… Dacă n-am fost prea cuminţi, poate ne veţi ierta, însă noi v-am îndrăgit foarte mult”. Semnează colectivul clasei a X-a C.
I-a iertat, desigur, pentru că profesorul Mihai Cojocaru era un suflet plin de marile virtuţi, între care iertarea, blândeţea, înţelegerea, iubirea. I-a iertat şi acum, pentru a fi fost absenţi – unii motivaţi, alţii nu… – la ultima lui oră, de rămas bun, în ziua în care era prohodit şi condus pe ultimul drum…
Noi, cei de faţă la acest moment, am fi putut să le adresăm, în numele lui, aceste cuvinte-testament şi îndreptar: „…Statuile şi rămăşiţele pământeşti ale marilor noştri înaintaşi pot reprezenta ceva numai dacă marile idei, spiritul acestor personalităţi ne vor inspira şi însufleţi”.
Poate ne-ar fi contrazis doar în ideea că nu se socotea şi pe sine printre numele marilor personalităţi invocate. Modestia structurală care-l caracteriza nu ne-ar fi încuviinţat includerea sa între aceste paradigme…
Ultimele săptămâni din viaţa profesorului au fost sfâşietor de triste. Dumnezeu, însă, l-a protejat să nu simtă pe deplin intensitatea acestei tristeţi… Nu printr-o diminuare a lucidităţii, ci prin sporirea acelei superioare calităţi de a se ridica deasupra mizeriilor unei vieţi şi mai ales a comportamentului celor din jur, mai mult sau mai puţin apropiaţi… Internat într-o unitate destinată persoanelor în vârstă, rămase singure, fără puterea de a se descurca – poate şi cu anumite probleme de sănătate – profesorul Mihai Cojocaru şi-a trăit ultimele zile într-o sublimă retragere în sine şi în propriul trecut, cu amintirile şi prezenţele acestuia, evocate cu nostalgică duioşie. În special părinţii păreau să fie prin preajmă, invocându-i mereu, ca pe nişte interlocutori reali ai sufletului, ajutându-l să nu se simtă singur şi părăsit. Pentru firile „pozitiviste” şi excesiv raţionale, acest comportament va fi fost trecut în categoria alunecării mentale. Cine să mai înţeleagă astăzi că un om de sensibilitatea şi trăirea profundă, de cultura, credincioşia şi smerenia autentică ale profesorului Mihai Cojocaru îşi poate afla forţa de rezistenţă psihică şi morală la marasmul unor situaţii tocmai în tot ceea ce l-a clădit, l-a definit şi l-a hrănit în viaţă. Ceea ce n-a dispărut nici în acele clipe de însingurare totală – în compania unor semeni la fel de necăjiţi, dar cu care nu mai putea stabili punţi de comunicare – a fost zâmbetul senin de pe chipul profesorului.
Din minunatul cuvânt duhovnicesc, rostit la slujba de prohodire de către Înaltpreasfinţitul Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos – despre a cărui nobilă ocrotire, preţuire şi dragoste părintească vorbeşte cu profundă gratitudine, în ultima sa carte, profesorul Mihai Cojocaru – mi s-au întipărit în suflet şi în minte aceste gânduri: „În loc de rămas bun, am evocat – în gând – pentru profesor două strofe din poemul poetului basarabean Dimitrie Iov, menite să-i exprime într-o dureroasă metaforă idealul cu care a plecat, precum şi speranţa care nu l-a părăsit niciodată:
Urâtă hartă are ţara mea!
Cum au sluţit-o grelele urgii…
Privirea tot de lacrimi plină mi-i
De câte ori mă uit la ea.
…………………………..
Dar mâine vor doini la stâni ciobanii,
Carpaţii când nu vor mai fi hotar,
Căci ziua va sosi s-o facem iar
Cum ne-au lasat-o Dacii şi Romanii…”…
Dumnezeu să ierte şi să aşeze cu drepţii sufletul robului Său – Mihai Cojocaru – „în loc luminat, în loc de odihnă, de unde a fugit durerea şi întristarea…”, adică în acea Patrie Cerească, în care profesorul nu se va mai simţi „refugiat”, ci un îndreptăţit „cetăţean al Raiului”…
Lidia Popiţa Stoicescu