Nu sub un stejar, ci sub fagi, nu la Mamvri, ci la Buciumeni, în judeţul Galaţi, nu Avraam şi Sarra, ci obştea mănăstirii de aici sunt, în fiecare an, gazde primitoare, cu prilejul hramului, la sărbătoarea teofaniei Preasfintei Treimi.
Praznicul Sfintei Treimi ocroteşte sub harul Duhului Sfânt această lavră de peste 600 de ani, dar după zbuciumate şi vitrege vremuri de pustiire a duhului monahal, ea înfloreşte miraculos, sub grija părintească a chiriarhului Eparhiei Dunării de Jos, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Casian şi prin jertfelnica râvnă a obştii de monahii, în frunte cu maica stareţă, stavrofora Macrina Humă.
*
Aceeaşi şi mereu alta, sărbătoarea hramului de la această sfântă mănăstire adaugă în fiecare an câte un inel de spor duhovnicesc – asemeni vârstelor copacilor – pe trunchiul sufletelor celor ce se ostenesc şi aleargă să îngenuncheze la poalele altarului din pădure, la ceas de Sfântă şi Dumnezeiască Liturghie.
Acolo, ridicând ochii spre cer, oricine se poate minuna de mereu mai desăvârşita formă a unei „catedrale”, preînchipuită de fagii mereu mai înalţi, mai bogaţi în frunziş, dar lăsând între vârfurile lor, conştienţi parcă de sacra destinaţie a locului, un rotund de cer liber, pentru icoana – nevăzută dar prezentă – a Mântuitorului Pantocrator.
Jos, unul lângă altul, aproape aliniate, trunchiurile delimitează spaţiul în forma perfectă a unei nave de biserică. De fiecare dată, în timpul slujbei, „zidurile” vegetale ale bisericii de aici sunt împodobite cu icoanele vii ale slujitorilor în veşminte de lumină, formând un brâu de har.
Foişorul din pădure – altar sfinţit – s-a umplut şi în acest an de cântări dumnezeieşti, de rugăciuni, de miresme de tămâie şi mai ales de prezenţa harică a peste 80 de preoţi şi diaconi, liturghisind împreună cu Ierarhul. O Liturghie ca în cer, un cer coborât pe pământ, un pământ însetoşat de Dumnezeu, Dumnezeu oglindindu-Se în mii de chipuri omeneşti, aflându-Şi Chipul în ele şi toate acestea sub bolţile verzi ale codrilor Buciumenilor.
Privelişte cu adevărat cerească!
*
Mitropolitul de vie memorie Antonie Plămădeală definea tradiţia ca fiind un ieri care devine mereu astăzi…
Din anul 1994, sărbătoarea hramului mănăstirii Buciumeni – Praznicul Sfintei Treimi – se îmbogăţeşte prin prezenţa, alături de pelerinii obişnuiţi, a circa o mie de elevi din liceele, colegiile şi şcolile de pe întreg cuprinsul Eparhiei Dunării de Jos, selecţionaţi dintre cei mai merituoşi la disciplina Religie.
Poate nu puţini vor fi aceia care se întreabă dacă această repetiţie a faptelor, această aproape invariabilă desfăşurare a evenimentului religios de aici nu riscă să ducă la o oarecare uzură, tocire a intensităţii trăirii. Poate pentru unii chiar se întâmplă aşa. Dar iată că prezenţa tot mai numeroasă, în fiecare an, a credincioşilor contrazice, în chiar fondul ei, îngrijorarea de mai sus. Şi te întrebi, cu legitimă şi nevinovată dorinţă de a înţelege fenomenul: care este mobilul, ce îi motivează? Un răspuns, esenţial: credinţa şi evlavia!
Jertfelnică prin definiţie şi vocaţie, mănăstirea, obştea Buciumenilor, măicuţele, sub îndrumarea maicii stareţe, stavrofora Macrina Humă, pun în operă – cu consecvenţă – această jertfelnicie, împlinind deopotrivă pe cele ale Martei, dar nefăcând rabat nici la partea cea bună a Mariei. Cum? Într-un mod al cărui secret multora ne scapă, prin deficitul de înţelegere. El e, de fapt, simplu şi clar exprimat în sintagma latină: ora et labora. Rugăciune şi muncă.
*
Îmi sunt vii şi acum în memo-rie cuvintele Înaltpreasfinţitului Arhiepiscop Casian, rostite cu câţiva ani în urmă, la acest ceas de sărbătoare sfântă, încercând să explice – cât mai pe înţeles – pelerinilor prezenţi Taina Sfintei Treimi.
Înaltpreasfinţia Sa vorbea atunci, într-o frumoasă metaforă, de trei cercuri concentrice, al căror unic centru este Altarul.
Toţi cei de aici – spunea – alcătuiţi o rotondă, o catedrală cosmică, o biserică vie.
Biserica înseamnă adunarea a trei cercuri concentrice, reprezentate în cer de cele trei Persoane ale Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Cum noi, oamenii, nu le putem vedea acolo, în cer, încercăm să ni le închipuim cu ochii minţii, aici, pe pământ. Pentru aceasta, Sfinţii Părinţi ne-au pus înainte câteva paradigme, câteva exemple. Între ele, iată, de pildă, copacul.
Noi, acum, suntem în pădure şi deci putem încerca să înţelegem legătura care există între rădăcina, trunchiul şi coroana copacului. Fără rădăcină, trunchiul şi coroana nu pot să existe; fără trunchi, coroana şi rădăcina sunt despărţite; dacă dispare coroana, trunchiul şi rădăcina nu mai sunt un copac întreg. Aşadar, iată cum două sunt dependente de una, una e dependentă de două, cele trei sunt dependente una de alta şi doar împreună alcătuiesc cu adevărat copacul.
Apoi, cele trei cercuri concentrice au fost explicitate prin categoriile participanţilor la Sfânta Liturghie:
…primul inel – a spus Înaltpreasfinţia Sa – este cel al familiei. El simbolizează, în mic, Biserica. Dumneavoastră, bunicii, bunicile, taţii şi mamele alcătuiţi această Biserică.
Şi aplicând la spaţiul concret – sfânta mănăstire – a continuat:
Dumneavoastră aţi dat naştere celor care s-au dăruit pe ei înşişi lui Hristos – monahii şi monahiile. Deci, familia monahală. Familia celor ce au făcut din viaţa lor o viaţă pentru alţii, din rugăciunea lor, o rugăciune permanentă pentru lume, din munca lor neîntreruptă au iscat această frumuseţe a locului… Fetele şi feciorii dumneavoastră, care s-au logodit cu Hristos şi cu Maica Domnului în Biserică, nu se opresc niciodată din rugăciune, nici din muncă şi iată roadele!
S-a adresat apoi tinerilor, adolescenţilor prezenţi, spunând:
E rândul vostru acum, dragi tineri, să alcătuiţi cel de-al treilea inel, familia viitorului.
*
Anul acesta – în mod firesc – cuvântul de învăţătură trebuia dus mai departe, cu argumentaţia importanţei Praznicului, nu la modul general, pentru Biserica însăşi, ci aplicat la cei prezenţi şi la momentul Buciumeni ca atare. Niciodată nu e prea mult în a-i învăţa pe oameni în Cine, în ce, de ce şi cum să creadă, atunci când este vorba de Dreapta Credinţă – de ORTODOXIA noastră! Ne plictisim să auzim aceleaşi Sfinte Evanghelii? Ne cuprinde somnolenţa, lenevirea minţii să-l mai ascultăm pe preot dezghiocând miezul adânc al Scripturilor, făcând să răsune în sfintele lăcaşuri cuvintele rostite cu veacuri în urmă de toate gurile de aur ale Sfinţilor Părinţi? Suntem prea osteniţi, mânaţi mereu de biciul imperativ al verbului a avea! Şi aţipim când ni se spune cu blândeţe, dar şi cu deplină responsabilitate duhovnicească, din faţa Sfintelor Altare, că cel mai important este un alt imperativ: acela al verbului a fi! – completat îndată cu atenţionarea: cum să fii?! Nu poţi fi pur şi simplu, ci este mântuitor pentru tine, „om uitător ireversibil”( cum spune poetul Ion Barbu) doar dacă te străduieşti să fii întru Hristos Domnul, făcând voia Lui, iubind ca El şi tinzând să semeni cu El…
Dar iată că mulţimile adunate anul acesta la Buciumeni – ca şi în anii trecuţi – nu s-au plictisit. Nici vârstnicii, nici tinerii, cei din urmă dând mai adesea semne de oboseală, poate şi de plictiseală. Au ascultat cu însetare de suflet cuvântul Înaltpreasfinţitului Pă-rinte Casian, luînd la pachet – în concentraţie homeopatică sau ca pe o anafură sfinţită – miezul învăţăturii transmise.
Înaltul Ierarh a spus, între altele:
În acest loc închinat de Fiul prin Sfântul Duh să fie altar Sfintei Treimi, ne depăşim astăzi, toţi, limitele de vârstă omenească şi redescoperim, prin dragoste frăţească, prin credinţă, prin evlavie şi prin participarea la Sfânta Liturghie, pe omul cel fără de vârstă. Acesta este creştinul!
Noi nu avem un apelativ creştinesc special pentru vârstnici, nu avem un echivalent al cuvântului creştin pentru tineri, nu există un alt cuvânt pentru a exprima apartenenţa la Biserică, decât unul singur: acela de creştin! Iar creştinii, pentru a rămâne creştini, trebuie să rămână împreună. Fraţii, deci creştinii, împreună, reprezintă o realitate mereu nouă, care – paradoxal! – a început acum 2000 de ani!… când se aflau adunaţi la Ierusalim, cu prilejul sărbătorii Cincizecimii, iudei şi prozeliţi, parţi, mezi, cretani, sciţi – aşadar din toate neamurile de sub soare, „ca la trei mii” de bărbaţi şi femei! (…) Iar mulţimea prezentă a auzit vuietul Duhului Sfânt. Şi deîndată au ieşit în mijlocul lor Apostolii. Şi fiecare Apostol grăia într-o altă limbă, după limbile şi popoarele care erau prezente acolo. Toate neamurile au fost atunci sfinţite, iar limbile lor au fost sfinţite şi binecuvântate prin Cuvântul Mântuitorului propovăduit atunci, pe loc, de Sfinţii Apostoli.
Iar sfinţirea limbilor în care vorbesc popoarele s-a făcut pentru a putea să-i vorbească toţi lui Dumnezeu.
Un preot-poet, basarabean – Alexe Mateevici – în perioada Primului Război Mondial, a scris o odă limbii române, intitulată „Limba noastră”. Plecând desigur de la realitatea scripturistică a sfinţirii limbilor, la Pogorârea Duhului Sfânt, a scris: Limba noastră-i limbă sfântă!/Limba vechilor cazanii… Ce sunt cazaniile? Culegeri de cuvinte duhovniceşti, adresate de slujitori poporului! Sfinţii Apostoli au fost trimişi de Hristos Domnul prin Sfântul Duh, cu porunca:
„Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh… Şi… Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului!”
Aşa a apărut, acum 2000 de ani, Biserica. Pogorârea Duhului Sfânt şi vorbirea în limbi a Apostolilor a avut ca urmare botezul celor 3000 de persoane prezente la Ierusalim.
Observăm că de la tema familiei – în general – dar mai ales a familiei creştine, în special, cuvântul Înaltului Ierarh al Dunării de Jos a deschis poarta învăţăturii către prima din cele două teme de interes central, care vor fi dezbătute în acest an, conform hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – două din cele şapte Sfinte Taine ale Ortodoxiei: Taina Botezului şi Taina Sfintei Cununii.
*
Cum s-a desfăşurat mai departe sărbătoarea hramului la mănăstirea Buciumeni?
Ca şi în cei 17 ani de când nu mai este vorba doar de un simplu hram mănăstiresc, ci de un pelerinaj al elevilor şi tinerilor din toată Eparhia Dunării de Jos, anul acesta, după oficierea Sfintei Liturghii Arhiereşti, la care au participat, în sobor, alături de Înaltpreasfinţitul Casian, circa 80 de preoţi şi diaconi, n-a lipsit, evident, îndătinata agapă a dragostei, pregătită cu dărnicie, pentru toţi pelerinii, de obştea mănăstirii.
Apoi a venit momentul în care generaţiile s-au separat, tinerii liceeni grupându-se, ca de obicei, în jurul profesorilor de Religie, dar mai ales al câte unui preot, dornici să-şi deschidă sufletele, să dea frâu liber întrebărilor iscoditoare, pe cele mai diverse teme. De la problemele relaţiei cu Dumnezeu, într-o lume din care El este mereu eludat, adeseori gonit, la nelinişti legate de viaţa intimă, de relaţia cu prietenii, cu părinţii, la modalităţile de a petrece timpul liber, la tentaţiile – nocive sau nu – ale lumii moderne etc. etc., toate s-au constituit într-o efervescenţă a dialogurilor, pe o durată considerată de toţi ca fiind prea scurtă… Concluzia imediată? Da, sunt dorite, aşteptate şi considerate mai mult decât benefice aceste dialoguri ale tinerilor cu slujitorii Bisericii!
*
Am revăzut câteva însemnări ale tinerilor din anii precedenţi, încercând să reevaluez pulsul receptării momentului Buciumeni, aşa cum reieşea din mărturiile acestora. Îmi îngădui să citez câteva din acele mărturii, în care copiii îşi împărtăşeau, cu candoarea şi sinceritatea vârstei, impresiile şi trăirile prilejuite de acele pelerinaje, momente de suflet cu profundă încărcătură spirituală:
Prima mea impresie a fost că mă aflu în rai …
Nu am găsit un loc mai potrivit pentru a medita la existenţa mea… Sufletul îmi este mai liniştit, inima mai bună…
Am putut oferi sufletului meu câteva momente de pace…
Am impresia că nu e totul pierdut şi că trebuie doar să ştim ce vrem, căci Bunul Dumnezeu ne ascultă ruga.
Copacii, ca nişte lumânări înalte, mi-au transmis energie, m-au făcut să înţeleg în ce lume oribilă trăiesc, cât de mult m-am depărtat de Dumnezeu…!
Sufletul meu pustiu s-a umplut de bucuria emanată de prezenţa Domnului în mijlocul tuturor…
Sau:
Sunt o tânără la început de drum şi tineri sunt mai toţi cei care au venit aici la Buciumeni. Strigă în noi o dorinţă imperioasă de a ne găsi cu Dumnezeu.
…am descoperit spiritul de colegialitate, senzaţia de a aparţine Bisericii…
Iată şi câteva aprecieri despre dialogul cu preoţii, despre slujbă, făcute cu inocenţa, sinceritatea şi candoarea adolescenţei, chiar dacă în limbajul „la zi”:
Preotul era super de treabă…
Despre slujbă nu am cuvinte: mi-a plăcut la nebunie, am fost în culmea fericirii…
Discuţia cu preoţii ar trebui să ţină mai mult… pentru că sunt multe întrebări de pus şi nu e timp de răspuns…
Nu îmi imaginam că astfel de discuţii se pot purta atât de deschis, fără să te simţi criticat şi condamnat pentru felul tău de a gândi, chiar dacă acesta nu coincide întotdeauna cu ceea ce spune Biserica.
Discuţia cu părintele a fost ceva magnific. Nu mi-am putut imagina că putem vorbi aşa cu un preot, care să gândească astfel şi să fie atât de apropiat de noi, în discuţii.
*
Ei bine, chiar dacă adeseori asemănătoare – în spiritul lor şi chiar în exprimare – impresiile mărturisite anul acesta au valoare tocmai prin persistenţa unui mod de a privi lucrurile, de a le trăi şi de a le interpreta.
Câteva exemplificări grăitoare:
*
Astăzi am fost pentru prima dată la Sfânta Liturghie în pădure, care era ca o parte de Rai, unde mă simţeam mai aproape de Dumnezeu. Când priveam spre cer şi observam cum lumina se vedea printre crengile copacilor, mă simţeam de parcă eram într-un loc unde răul nu mă atingea şi unde am descoperit cât de important este să avem credinţă. Fără credinţă, eu consider că nu este viaţă…
*
Pelerinajul de la Buciumeni m-a îndemnat să mă gândesc mai mult la Dumnezeu şi să cer iertare tuturor cărora le-am greşit cu ceva. În acea lume de vis ne-am regăsit pe noi înşine, cu greşelile şi lipsurile noastre.
*
Mie mi-a plăcut la Sfânta Liturghie foarte mult, am simţit o uşurare în sufletul meu. În urma convorbirilor duhovniceşti cu preoţii m-am simţit ca un înger fără păcat.
*
La Buciumeni este locul din care poţi vorbi direct cu Dumnezeu… În acele locuri te poţi ruga în linişte şi îţi poţi spune durerea care se tămăduieşte foarte repede.
*
Preoţii aflaţi în mijlocul mulţimii sunt ca nişte magneţi, care prin puterea cuvântului şi a pildelor duhovniceşti atrag toţi credincioşii spre adevărata credinţă.
*
Din acest pelerinaj am aflat că un duhovnic poate fi un model în viaţă.
*
Mă întorc acasă cu „bateriile încărcate”, cu „veşmintele sufletului” înnoite şi cu o strălucire mai mare ca anul trecut.
*Cred că am o gândire diferită. Ar fi cazul să mă gândesc mult la viitor. Mi-am schimbat părerea în ceea ce priveşte viaţa de familie.
*
Să asculţi nişte tineri gândind şi vorbind astfel, în aceste vremuri în mare măsură potrivnice normalităţii şi cuminţeniei, este o binecuvântare, o bucurie şi, mai ales, o speranţă!…
Iar la mănăstirea Buciumeni – cu prilejul Praznicului Sfintei Treimi – se petrece în fiecare an un adevărat miracol, întâlnindu-se mulţi tineri de acest fel, cu acest mod de a gândi şi dornici de a se construi pe ei înşişi spiritual, moral, din punctul de vedere al caracterului şi nu în ultimul rând duhovniceşte. Este vădită, explicită voinţa unei deveniri pe aceste coordonate, demonstrând maturitate de gândire şi spirit responsabil, de lipsa cărora sunt acuzaţi astăzi frecvent şi fără discernământ tinerii.
Astfel, meditând la afirmaţiile tinerilor, avem datoria să formulăm câteva concluzii, în urma cărora îi vom putea privi cu alţi ochi, cu mai multă înţelegere şi responsabilitate pe aceşti copii, renunţând la etichetări pripite, unilaterale şi uneori chiar nedrepte.
Ne vor marca sigur câteva accente cel puţin îngrijorătoare şi mai ales acesta: copiii sunt în continuare foarte zbuciumaţi sufleteşte!
Ne-o dovedesc expresii de genul:
La Buciumeni… poţi vorbi direct cu Dumnezeu… şi îţi poţi spune durerea care se tămăduieşte foarte repede.
Mi-am schimbat părerea în ceea ce priveşte viaţa de familie.
Mă întorc acasă cu „bateriile încărcate”, cu „veşmintele sufletului” înnoite şi cu o strălucire mai mare ca anul trecut.
Doamne ajută! După acest pelerinaj, m-am încărcat de Duh Sfânt. Iar acasă merg împăcat cu mine însumi şi cu alţii. .
Din toate aceste remarci – ca şi cele din anii precedenţi – cred că se pot deduce cu exactitate dramele acestor copii, care se simt singuri, fizic, dar mai ales sufleteşte, conştienţi de ofertele surogat ale lumii contemporane, având însă speranţă – în ce, mai exact în cine? În prezenţa Duhului Sfânt, a Dumnezeului Trinitar.
Copiii caută repere sigure şi stabile pentru devenirea lor morală şi nu puţini înţeleg că cel mai sigur reper şi sprijin este Dumnezeu şi Biserica.
Copiii tânjesc după curăţia morală, dar şi a mediului înconjurător, tânjesc după natura nepoluată, după linişte…
Copiii tânjesc după dragoste şi căldură sufletească.
De remarcat este o constantă psihologică: dorinţa de raportare la Dumnezeu, la relaţia cu El, nevoia destăinuirii propriilor stări de spirit, analizarea şi definirea propriului mod de existenţă. Şi adeseori relaţia cu viaţa de familie, raportul părinţi-copii.
Şi chiar dacă uneori exprimările sunt oarecum formale, stereotipe, nu puţine dau de gândit… Iar răspunsurile se pot sistematiza în jurul acelor idei-cheie mai ales cele din domeniul trăirilor spirituale, duhovniceşti, afective.
*
Înainte de apusul soarelui, autocarele aşteaptau la poarta mănăstirii să se umple din nou de rumoarea, chiar dacă mai stinsă, a copiilor. Încălziţi, obosiţi, dar bucuroşi de a fi petrecut o zi în mijlocul naturii şi în comuniune cu Dumnezeu, elevii se vor întoarce acasă.
Ca un adevărat Părinte Sufletesc, Înaltpreasfinţitul Arhi-episcop Casian le-a mai adresat câteva cuvinte – merinde de drum – pentru a le fixa pe suflet şi în memorie frumuseţea acestei zile:
Nici nu vă daţi seama ce important este să fiţi şi să fim împreună. Mă bucur şi vă felicit din toată inima mea…!
Avem foarte multe de învăţat de la voi, tinerii, de oriunde aţi fi! Prin tinereţea voastră sunteţi frumoşi şi cred că toţi cei de aici de astăzi înainte veţi deveni prieteni. Fiecare rămâne în sufletul celuilalt. Şi de îndată ce ne-am împrietenit unii cu alţii, devenim prietenii Preasfintei Treimi, prietenii bucuriei. Dorim ca acest pelerinaj să fie şi pelerinajul bucuriei de a ne fi întâlnit, al bucuriei de a fi împreună.
Să aveţi vacanţă plăcută, să vă bucuraţi părinţii şi să ne vedem cât mai des!
S-au aflat aici şi tineri care veniseră pentru a doua şi a patra oară, tineri din alte judeţe şi localităţi decât cele aferente Eparhiei Dunării de Jos: Bacău, Vrancea, chiar din Cahul – Republica Moldova etc.
Un tânăr care venise a doua oară a mărturisit, între altele:
Este o experienţă unică pe care doresc să v-o împărtăşesc… Noi considerăm că nu suntem înţeleşi, însă aici suntem cu adevărat înţeleşi!
Iar tânărul venit a patra oară a spus:
Nici un an nu s-a putut compara cu altul. În fiecare an a fost câte ceva nou de învăţat sau câte ceva de înscris pe stâlpul credinţei noastre…
O tânără din Vrancea a mărturi-sit cu sinceritatea adolescenţei:
Am venit aici încărcată cu foarte multe emoţii şi am simţit o bucurie duhovnicească deosebită, care nu va dispărea din suflet niciodată!
*
Scriind – a câta oară? – cu aceeaşi dragoste despre evenimentul Buciumeni, anul acesta vreau să arunc o lumină edificatoare asupra mijloacelor multiple şi eficiente pe care – poate mai mult decât oricare instituţie formatoare – le deţine Biserica pentru a susţine procesul de construire a unor personalităţi şi caractere în devenire şi care vor putea asigura un viitor cât de cât mai încurajator pentru poporul nostru. Tinerii sunt cei mai credibili atunci când – convinşi fiind ei înşişi – prezintă valorile unui neam ca pozitiv definitorii pentru spiritualitatea, cultura şi poziţionarea istorică a acestuia.
Sunt sigură – după mărturiile tinerilor de acum şi din anii trecuţi – că pentru ei, ca şi pentru cei ce se vor angaja de acum înainte în acest pelerinaj, totul va însemna o experienţă de neuitat, de repetat, de preluat şi de profitat la maximum din punct de vedere duhovnicesc.
*
Îngăduiţi-mi o… coroană cu punct: Recent, am găsit într-unul din caietele mele, copiată, fişa de pelerin în care, la întrebarea: Cu ce impresii te întorci acasă din acest pelerinaj la mănăstirea Buciumeni?, o elevă a răspuns: …cu o urmă de regret că n-am rămas acolo!…
Am gândit: să fie, oare, uşoara adiere de vânt a unei posibile chemări…?
Lidia Popiţa Stoicescu