Dăruire pentru dăinuirea credinţei în viaţa poporului
Sfântul Vasile cel Mare ne-a lăsat şi opere teologice de mare profunzime, şi aşezăminte monastice şi filantropice, dar şi multe mărturii ale iubirii sale sincere şi curate faţă de ierarhii, slujitorii şi creştinii jertfelnici şi luptători pentru dreapta şi sfânta credinţă.
Între preferaţii săi prieteni se numără şi Sfântul Ambrozie al Milanului. Reţinem dintr-o scrisoare a marelui capadocian către sfântul occidental, câteva aprecieri din ,,seva” cărora se ridică, asemenea florilor de primăvară, ,,parfumul şi pastelul” adevăratei frumuseţi izvorâte din harul lui Dumnezeu ascuns în inima lui îngerească.
„Totdeauna mari şi multe sunt darurile Stăpânului nostru şi nu trebuie măsurată mărimea lor, nici numărată mulţimea lor (…) Stăpânul ne-a hărăzit un îndoit chip de a ne cunoaşte: unul din întâlnire personală, iar celălalt din convorbire epistolară; pentru că te-am cunoscut din cele ce ai spus; însă te-am cunoscut nu întipărindu-mi în memorie trăsăturile tale trupeşti, ci percepând din varietatea cuvintelor, frumuseţea omului interior, întrucât fiecare dintre noi vorbeşte din prisosul inimii (Mt. XII, 34). Am mărit pe Dumnezeul nostru, Care în fiecare generaţie alege pe cei plăcuţi Lui. El, Care mai înainte a ridicat de la turmele de oi conducător pentru poporul Său şi Care, pe Amos, din păstor de capre l-a făcut profet prin puterea Sfântului Duh, iar acum a atras la grija pentru turma lui Hristos pe un bărbat din cetatea împărătească, încredinţat cu conducerea unui întreg popor, pe un bărbat cu minte înaltă, de neam strălucit, cu viaţă ilustră, cu putere în cuvânt, vestit pentru toţi prin faptele vieţii sale (…) O, omule al lui Dumnezeu, pentru că nu de la oameni ai primit sau ai învăţat Evanghelia lui Hristos (…) te-a aşezat pe scaunul Apostolilor, luptă-te lupta cea bună, vindecă neputinţele poporului (…) înnoieşte vechile căi ale Părinţilor şi sileşte-te să construieşti mai departe, prin continuitatea legăturilor noastre, temelia dragostei pe care ai pus-o faţă de mine. Vom putea astfel să fim vecini în Duhul unul cu altul…!” (Epistola 197, 2 PG XXXII, 712 BCD – 713 A, în Sfântul Vasile cel Mare, Ed. Basilica, Bucureşti, 2009, p. 612)
Din bogăţia de culori frumoase ale portretului realizat de Sfântul Vasile Sfântului Ambrozie, se desprind cele mai adânci gânduri ale oricărui om al lui Dumnezeu în comuniune curată, frăţească şi sinceră cu marii bărbaţi ai Bisericii timpului său.
Adesea ne lipsesc fie cuvintele prin care dorim să exprimăm idei sau gânduri frumoase, fie gândurile adânci pentru a descrie realităţi cu adevărat de admirat, de urmat şi de preţuit.
Şi mai frecvente sunt reţinerile lăuntrice în faţa exerciţiilor de respect şi de admiraţie sincere, într-o atmosferă socială destul de neprietenoasă mărturisirilor curate. Când exprimările se îndreaptă, în chip public, către o personalitate, autocenzura funcţionează şi mai pronunţat. De aceea, apelul la modelele sfinte pentru a ne arăta sentimentele faţă de cel pe care trebuie să îl preţuim dezinteresat, în chip curat şi sincer, au mai multe şanse de izbândă. Cei vechi spuneau în astfel de situaţii: „Biruit-au gândul!”
În măsura în care ne identificăm lăuntric, duhovniceşte, cu darurile cereşti pe care le transmite Dumnezeu, prin oameni, către noi, ne detaşăm de orice apreciere venită din exteriorul grăbit al prietenilor de ocazie, de conjunctură şi de faţadă, care se practică îndeosebi faţă de marile personalităţi în viaţă.
Este extrem de dificilă portretizarea obiectivă a celui ce îţi este frate şi părinte în acelaşi timp. Dar este uşoară abordarea acestei necesare mărturii frăţeşti, duhovniceşti şi bisericeşti, atunci când Părintele nostru Patriarh Daniel este felicitat la o etapă a vieţii sale, o cifră rotundă nu doar în numărul anilor, ci mai ales în numărul împlinirilor, al faptelor sale, oferite celor mulţi, de Dumnezeu inspirate, de Duhul Sfânt conturate şi de Marele Arhiereu Hristos concretizate în Biserică.
Revenind la câteva observaţii ale Sfântului Vasile cel Mare faţă de misiunea grea a Sfântului Ambrozie al Mediolanului, ne marchează recomandarea ce i-o face de a se lupta ,,lupta cea bună” pentru a vindeca neputinţele poporului!
Chemarea paulină către păstorul aşezat în fruntea turmei duhovniceşti capătă aici valenţe noi prin extensia acesteia la slujitori şi la lucrarea lor în lume de-a lungul timpului, căci adevăratul părinte sufletesc nu se poate rezuma doar la unul din aspectele misiunii, ci el trebuie să cuprindă în grija sa pe toţi, în toate stările lor, asemenea preocupării unui tată faţă de toţi fiii săi. Cu atât mai evidentă se arată grija pastorală a Patriarhului, cel dintâi dintre păstorii unui popor, într-o Biserică de sorginte apostolică, care s-a adeverit a fi ,,mama spirituală” bună, hrănitoare a fiilor ei, atât duhovniceşte, cât şi spiritual-cultural şi filantropic, prin slujirea de-a lungul timpului.
Părintele duhovnicesc al Bisericii – care l-a ales a fi povăţuitor, slujitor şi misionar – este, mai întâi, fiul ei credincios, crescut la şcoala sfintelor nevoinţe, a bucuriilor şi a necazurilor în familie şi în lume, prin lucrarea ,,treaptă cu treaptă”, până la măsura ,,bărbatului desăvârşit”, gata să-i înţeleagă, să-i primească şi să-i slujească pe toţi, ,,cu timp şi fără timp”, nu doar prin cuvinte, ci mai ales prin exemple vii ale jertfelniciei, cu fapta plină de putere şi de mobilizare a celor mulţi.
De pe treapta a şaizecea a vieţii sale, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel ne arată nu doar o etapă cronologică, ci o împlinire a ei prin bogăţia roadelor slujirii sale ca teolog profund, dascăl iscusit, păstor dârz şi misionar luminat, preocupat de transmiterea, însuşirea şi lucrarea dreptei credinţe şi a dragostei creştine în ,,ogorul” sufletesc al tuturor fiilor Bisericii, care l-a ales Întâistătător.
Ceea ce caracterizează lucrarea şi, implicit, personalitatea Părintelui nostru Patriarh este tocmai capacitatea sa de a îmbina calităţile sufleteşti cu statura interioară, duhovnicească şi soluţiile teologului şi ale păstorului în răspunsurile concrete la exigenţele mereu crescânde ale vieţii creştinului, confruntat cu tot mai multe încercări seculare.
Astfel, prima parte a slujirii sale didactice în ţară şi în străinătate este a formării teologice, îmbinând cercetarea cu experienţa duhovnicească, ucenicind mai întâi la ,,şcoala” Părintelui Stăniloae şi la cea a nevoinţelor ascetice ale Părintelui Cleopa, unind în chip fericit adânca teologhisire şi evlavia monastică echilibrată, de sorginte patristică, cu cerinţele misionare concrete, într-o perioadă a înstrăinării omului de Dumnezeu în modernitatea egoistă şi consumistă.
Următoarea treaptă în lucrarea sfântă o constituie slujirea pastorală, liturgică şi misionară îndreptată spre concretul vieţii creştine în contextul redescoperirii darurilor sacre, după o perioadă lungă a totalitarismului, însă marcată şi ea de multiplele provocări ale libertăţii neasumate responsabil, creator şi ziditor în societatea contemporană.
Sensul teologic profund în lucrarea Păstorului nostru se regăseşte în catehezele mistagogice şi apologetice, împărtăşite în toate situaţiile: de la catedra universitară, la Sala Sinodală, la sfinţirea de noi locuri de biserici şi mănăstiri ori centre social-culturale, hirotonii, intrări în cinul monahal, întruniri creştine cu tineretul, conferinţe panortodoxe ori ecumenice, locale, naţionale şi internaţionale, toate în mijlocul eclesiei şi pentru binele comun.
Teologia dogmatică se regăseşte în viul vieţii liturgice, în interpretarea mistagogică a locaşului sfânt, a icoanei, a cântării bisericeşti şi a sensului prelungirii rugăciunii de la Sfântul Altar la slujirea social-filantropică. Deci, o teologie integrală şi misionară, menită să contribuie la ,,cimentarea” comuniunii, a frăţietăţii şi a dragostei, în lucrarea Bisericii.
A treia treaptă slujitoare în viaţa Preafericitului este experienţa pastoral-misionară şi lucrarea harică, demnă şi pilduitoare, ca ierarh eparhiot realizând o ,,stupină” a faptelor mari, care mărturisesc ele însele vrednicia lui. ,,Orice cuvânt este contrazis de alt cuvânt, arată-mi cuvântul care să contrazică fapta”! scrie, în acest sens, Sfântul Grigorie Palama!
Astfel, ierarhul în aparenţă sobru, în realitate blând şi disponibil până la epuizarea resurselor sale biologice de dragul misiunii şi lucrului temeinic gândit şi făcut spre binele Bisericii este un frate bun pentru ierarhi, un părinte responsabil pentru preoţi şi un luptător dârz pentru mai binele credincioşilor.
Dar cea mai convingătoare implicare a unui păstor de suflete în slujirea Bisericii este comunicarea şi misiunea prin mijloacele cele mai adecvate şi moderne, convertite la tradiţia sănătoasă şi la mărturia faptelor bune, culese din întinsul ,,ogor” al Ortodoxiei româneşti.
Strădania sa de a dota Centrul patriarhal de presă şi comunicare ,,Basilica” cu ziarul cotidian ,,Lumina” şi săptămânalul ,,Lumina de duminică”, cu ,,Radioul şi Televiziunea Trinitas”, precum şi cu o ,,Agenţie de ştiri” rămâne una dintre cele mai înţelepte iniţiative şi, în acelaşi timp, o performanţă misionară demnă de toată admiraţia.
Astfel, ieşim cu toţii din izolare şi autosuficienţă, regăsind calea către celălalt, care este Hristos Domnul, în lucrarea Sa sfântă împărtăşită tuturor, ca bucurie şi ca dar. O bucurie împărtăşită devine, astfel, o bucurie multiplicată, la tot atâţia doritori şi primitori!
,,Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Mt V, 16), reprezintă, în lucrarea misionară a Bisericii, o concretizare fericită a faptelor bune, ,,lumini” pentru reorientarea noastră, pe calea sfântă a comuniunii ierarhilor, a slujitorilor cinului monahal şi a credincioşilor. Pe această temelie a comuniunii se ajunge doar cu ajutorul Preasfintei Treimi şi prin exemplul sfinţilor.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel ne îndeamnă şi ne arată constant ,,calea sfinţilor” către inimile noastre şi întreolaltă, pelerini printre dificultăţi către soluţionarea lor doar împreună, ,,turma şi păstorul”!
Astfel se concretizează, în chip providenţial, cu multă jertfă şi osteneală, idealul visat de Patriarhii României, de cler şi popor, ,,cupola” Ortodoxiei noastre, ,,Catedrala mântuirii neamului” în timpul păstoririi Preafericitului Daniel.
Sub acest ,,Chivot” sfânt se întrunesc şi aspiraţiile celor de azi şi se regăsesc toţi cei ce s-au dăltuit în trupul tainic şi viguros al Bisericii străbune, de-a lungul veacurilor.
Ne rugăm Domnului, Veşnicul Arhiereu, la zi de sărbătoare a aniversării naşterii Preafericitului Părinte Patriarh Daniel să-l învrednicească şi să-l întărească în slujirea sfântă şi să vadă şi mai multe împliniri ale noastre, ale tuturor fraţilor şi fiilor săi duhovniceşti, în Biserica străbună, spre împlinirea înţeleptelor sale dorinţe:
,,Rodirea luminoasă a credinţei în istoria şi cultura unui popor se vede în virtuţile statornice ale poporului adesea personalizate în luptători şi eroi, în cărturari înţelepţi, în artişti inspiraţi şi mai ales în sfinţi martiri, mărturisitori, cuvioşi, ie-rarhi şi voievozi.”. († Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Dăruire şi Dăinuire, ed. Trinitas, Iaşi, 2001).
Aşa lucrează şi astfel învaţă! Se dăruieşte şi dăruieşte! ,,Dăruire şi dăinuire” înseamnă ,,raze şi chipuri de lumină din istoria şi spiritualitatea românilor”!
Întru mulţi ani,
Preafericite Părinte Patriarh !
† Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos