Ciudat este că în luna mai, o lună atât de frumoasă, consacrată florilor, când primăvara este deja împlinită, unii tineri se feresc să se căsătorească, pe motiv că „o căsătorie în luna mai este menită să nu dureze”. Să fie oare așa? De unde vine superstiția acesta?
În revista „Călăuză Ortodoxă” nr. 91-92/mai-iunie 1999, părintele profesor dr. Nicolae Necula afirmă clar: „Nu există niciun temei teologic, canonic sau liturgic de a nu se săvârși nunți în această perioadă. S-a impus mai degrabă ca o superstiție decât ca o tradiție sănătoasă”.
Și adaugă: „Obiceiul de a nu săvârși nunți în luna mai, apare bizar și de neînțeles”.
Dar se pare că rădăcinile acestei superstiții vin de foarte departe, încă din vremea romanilor, când în luna mai căsătoriile religioase erau interzise. Să ne amintim și de ce.
În zilele de 9, 11 şi 13 mai, în calendarul roman se celebra Lemuria, veche sărbătoare consacrată celor morţi (lemusesq – cu etimologie necunoscută), considerați Lari (apărători) ai familiei, despre care se credea că se întorc periodic să viziteze casele urmaşilor. Pentru a-i „împăca” şi a-i împiedica să „răpească” pe unii dintre cei vii, capul familiei lua seminţe negre de bob în gură, le azvârlea pe toate, rostind de nouă ori: „Mă răscumpăr, pe mine şi pe ai mei, cu bobul acesta”. Apoi lovea cu zgomot puternic un obiect, ca să sperie umbrele, repetând de nouă ori: „Mani ai părinţilor mei, plecaţi!”
Ovidius (Fasti V, 429-438) descrie cu multă imaginaţie această credinţă: Noaptea la miez când ajunge şi liniştea somn îţi aduce,/ Când amuţit-au pe rând pestriţe păsări şi câini,/ El, temător de zei şi-amintindu-şi de vechile rituri,/ Iese din pat (pe picior n-are nimica legat);/ Degetul mare unindu-l cu cel din mijloc, goneşte/ Umbre deşarte ce pot drumul să-l taie, tăcând./ După ce apa izvorului mâinile îşi curăţeşte,/ Boabe în gură luând, negre, se-ntoarce apoi/ Şi scuipându-le, zice: «Cu boabele astea-aruncate/ Eu îi răscumpăr pe-ai mei ca şi pe mine acum»…
Recălăuzirea morţilor, după vizitele lor periodice pe pământ era o ceremonie foarte răspândită în întreaga lume, la fel ca Anthesteriile la greci, în luna februarie, închinate lui Dionysos.
Fixarea Lemuriei în luna mai datează de dinaintea reformei calendaristice a lui Cezar, mai exact de pe vremea când anul roman începea în luna martie: Anul mai scurt nu ştia de februa evlavioase,/ Nici nu domnea peste luni Ianus cu chip îndoit (Ovidius, Fasti V, 423-424).
Dar „Lemuria” nu însemna numai trei zile, ci își extindea influența asupra întregii luni mai, toate cele 31 de zile ale acestei luni fiind consacrate morţilor, deci considerate ne-faste. Ca atare, pe tot parcursul lunii mai, templele erau închise şi nu se oficiau căsătorii.
Interesant este cum de s-a perpetuat această „teamă” de căsătorie în luna mai, după atâta amar de vreme… Unii tineri de azi încă mai consideră luna mai o lună „nefastă”, fără să știe de ce și fără a găsi o explicație teologică, bineînțeles.
Aşa cum preoţii romani nu oficiau căsătorii în luna mai, distracţiile fiind interzise în luna consacrată pomenirii morţilor, tot așa și Biserica creştină opreşte căsătoriile în perioadele de post, conscrate reculegerii şi rugăciunii. Deci tinerii creștini de astăzi ar trebui să evite căsătoriile în post sau în alte zile neîngăduite, nu în luna mai, când se pomeneau morții în antichitate…
Violeta Ionescu