Şi toate s-au umplut de lumină…
Am urcat şi anul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu, treptele Sfântului şi Ma-relui Post, cu mai multă sau mai puţină râvnă duhovnicească. După cum ne-a robit trupul sau ne-a dat aripi sufletul. Am pus aşternut rugăciunii cântările şi stihurile Canonului Mare al Sfântului Andrei Criteanul, în prima săptămână; ne-am suit la templu cu Vameşul şi Fariseul. Ne-am întors din ţara îndepărtată a păcatului cu Fiul risipitor; am meditat – după puteri – la clipa când ne vom afla înaintea Dreptului Judecător, primind întrebare şi dând răspuns (care?) şi ne-am adus aminte de ziua fără început şi fără sfârşit a izgonirii protopărinţilor noştri Adam şi Eva din Raiul vieţii veşnice, cunoscând moartea. Am făcut popas du-hovnicesc la picioarele Sfintei Cruci, am primit îndemn şi povaţă de urcuş de la Sfântul Ioan Scărarul şi ne-am cutremurat de uimire şi evlavie în faţa sfinţeniei Cuvioasei Maria Egipteanca.
Apoi? Apoi L-am însoţit – sau I-am ieşit înainte – Mântuitorului nostru Iisus Hristos la intrarea în Ierusalim. I-am strigat „Osana!” şi… L-am părăsit în calea pătimirii Sale, privind de departe Crucea, pe care avea s-o sfinţească cu Sfântul Său Sânge…
Intraţi în Săptămâna Mare, am retrăit – istoriceşte – acele zile cumplite, dar tototdată sfinte, când, atât de dureros, se împlineau Scripturile.
Reiterat la Iaşi, în 1991, de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel (pe atunci Mitropolit al Moldovei), apoi extins pe tot cuprinsul Patriarhiei Române – după ce 29 de ani de dictatură atee l-au blocat – Pelerinajul tradiţional de Florii îşi retrăieşte sensul profund al unei sărbători pline de lumină şi bucurie, pentru că pelerinii de azi nu se întorc mental pur şi simplu în timp, cu aproape două milenii, când – deşi mulţimile Îl aclamau, Mântuitorul, „…văzând cetatea, a plâns pentru ea”.(Luc. 19, 41) – ci urcă spre Ierusalimul ceresc, reprezentat de toate sfintele biserici, cu bucuria realităţii ştiute de-acum şi deplin crezute a Învierii Domnului.
Astfel, în fiecare Eparhie, acest pelerinaj îmbracă strai de sărbătoare, la frumuseţea căruia contribuie din plin bucuria firii renăscute, după iarna lungă şi rece.
La Dunărea de Jos, fluviul pelerinilor, al credincioşilor, a călătorit paralel cu Dunărea, care mângâie cu undele ei falezele celor două mari oraşe – Galaţi şi Brăila. Apoi, Duminica Floriilor a lăsat deschise porţile Ierusalimului şi istoria şi-a instalat bornele urcuşului duhovnicesc spre Înviere în serile minunatelor slujbe ale Deniilor.
Începând cu Denia din Du-minica Floriilor, paşii sufleteşti ai credincioşilor au trecut cutremuraţi pragul spre Săptămâna Pătimirilor Domnului. Fiecare seară şi-a pus pecetea propriei semnificaţii, după conţinutul şi întâmplările relatate de Sfinţii Evanghelişti.
Catedrala Arhiepiscopală din Galaţi a cuprins, cu braţele tuturor sfinţilor din zugrăveală, poporul adunat la rugăciune. Iar din turla mare, Hristos Pantocrator privea, ca într-o fântână cu apă sfinţită, căutându-şi Chipul, multiplicat în chipurile credincioşilor.
La sfârşitul Deniei din fiecare seară, cuvântul de învăţătură al Înaltpreasfinţitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, a sintetizat, cu harul cunoscut, sensurile desprinse din Sfintele Evanghelii, oferind credincioşilor pachetul cu merinde concentrată pentru suflet.
Astfel, pas cu pas, treaptă cu treaptă, am pătruns în Cetate şi am devenit noi înşine martori – prin ascultarea relatărilor evanghelice – la cutremurătoarele întâmplări. Ne vom fi simţit, oare, şi noi vinovaţi? Bine ar fi! Vom fi conştientizat faptul că – deşi nu existam pe atunci – am traversat aproape două milenii cu firea noastră omenească, ajungând ca în prezentul nostru să constatăm că nu suntem deloc mai buni decât cei de atunci? Mulţi dintre noi ne punem întrebarea: Doamne, dacă ai veni astăzi pe pământ, Te-am recunoaşte? Şi dacă da, ne-am închina Ţie sau Te-am răstigni din nou? Mă tem că a doua opţiune ar fi cea reală. Şi chiar mai cumplită, prin adaosul de „civilizaţie”…
Odată străbătute treptele celor trei seri, am ajuns la Sfânta şi Marea Joi.
Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare cuprinde în desfăşurarea din această sfântă zi momentul „spălării picioarelor” ucenicilor de către Mântuitorul, la Cina cea de Taină. Transferat până în zilele noastre la slujitorii altarelor, acest sublim gest de smerenie este înfăptuit de cel mai mare al locului, fie că este preot, stareţ de mănăstire sau chiar arhiereu. Dacă gestul se materializează ca atare, semnificaţia lui profundă nu stă în acţiunea respectivă, care trebuie privită cu pioasă înţelegere, ci se cuvine a ne înălţa gândul spre miezul de taină pe care îl conţine, de pildă, această stihiră: Cel ce Te-ai încins cu ştergarul şi ai spălat picioarele ucenicilor, Hristoase Dumnezeule, spală gândirea sufletului nostru şi ne încinge pe noi cu legătura duhovnicească, spre a face poruncile Tale şi a cânta bunătatea Ta.
Aşadar, se cuvine ca fiecare dintre noi să ne vedem în postura săvârşirii acestui gest de adâncă metanoia, nu la modul fizic, ci cu totul duhovnicesc. Ne-am simţit, oare, îngenuncheaţi în faţa aproapelui nostru – bolnav, sărac, căzut în noroiul patimilor de tot felul – spălându-i sufletul cu apa limpede a cuvântului de mângâiere şi bună sfătuire? Ne vom fi încins cu ştergarul milei şi al iubirii, întinzând mâna celui căzut la propriu pe stradă, de boală sau de foame? Dacă n-am făcut acestea, degeaba ne-am „bulucit” să vedem cât mai de aproape cum îngenunche ierarhul şi spală picioarele unor necăjiţi. Ba, poate, ne-am amuzat de această „coborîre” din înălţimea rangului.
Sfătuiţi şi învăţaţi părinteşte, mereu, de-a lungul vremii, credincioşii prezenţi la acest moment în Catedrala Arhiepiscopală din Galaţi au privit cu multă cuviinţă şi evlavie pe Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Casian spălând picioarele a 12 copii de la un centru de plasament pentru orfani. La un comentariu emis, de genul: ,,de ce copii, când ucenicii nu erau copii?”, răspunsul ar fi simplu: aceşti copii pot deveni cândva ei înşişi apostoli, amintindu-şi tocmai acest moment!
La Sfânta Liturghie suntem şi noi chemaţi la Cina cea de Taină şi dacă ne-am pregătit, am aşternut la picioarele duhovnicului sarcina grea a păcatelor şi le-am udat cu lacrimile pocăinţei profunde, primind dezlegare, ne-am putut „apropia cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste” de Sfânta Euharistie.
Denia celor 12 Evanghelii din Joia Mare ne-a încălzit să retrăim nu Pătimirile Mântuitorului – nu eram în stare să ni le imaginăm măcar! – ci un copleşitor sentiment. Dacă l-am fi putut conştientiza în adevărata lui gravitate, ne-ar fi fost de mare folos duhovnicesc. Sentimentul unei culpe neprescrise niciodată: Dumnezeu venise la noi şi nu L-am primit, nu L-am vrut. Îl vrem, Îl primim, oare, acum, cu adevărat?
Adusă pe umerii arhiereului în mijlocul bisericii, Sfânta Cruce cu icoana lui Hristos răstignit, având la dreapta şi la stânga icoana Maicii Domnului şi a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan – ucenicul iubit – ne cheamă să ne prosternăm la picioarele ei şi iarăşi să ne simţim şi noi vinovaţi – dintr-o solidaritate omenească – pentru ce s-a petrecut atunci.
Sfânta şi Marea zi de Vineri… Bolţile catedralei (ca şi ale tuturor bisericilor) au răsunat de minunatele – unicele! – cântări ale Prohodului Mântuitorului. În fiecare an, cel ce e atent la stihurile celor trei stări nu se poate să nu descopere alte şi alte frumuseţi în textul atât de inspirat de Duhul Sfânt.
Desigur, toate popoarele ortodoxe Îl prohodesc cu aceste cuvinte pe Mântuitorul, dar cred cu tărie că limba română se mlădiază în mod cu totul aparte pe fiecare idee, pe fiecare notă a plângerii.
Am putea spune că, asemeni asumării de către poporul român a Naşterii Fiului lui Dumnezeu în fiecare casă de creştin, fapt mărturi-sit de textul colindelor, datoria fiecărui român de a-şi prohodi pe cei dragi trecuţi la cele veşnice se extinde şi la ceremonialul de îngropare a lui Iisus Hristos Domnul.
Petrecerea şi aşezarea în mormânt – prin icoana Sfântului Epitaf – prilejuieşte credincioşilor comuniunea cu cei plecaţi, dar şi încrederea că aşa precum ştim că Mântuitorul a înviat, aşa credem – El Însuşi ne-a spus – că şi ei şi noi toţi, de vom muri, vom învia, la plinirea vremii.
Şi iată-ne în Sfânta şi Marea Sâmbătă. Dacă ziua nu ne-am petrecut-o cum ne învaţă Biserica – în pace, în reculegere, în rugăciune – ci ne-am mai lăsat pradă zarvei şi robotirii bezmetice după ale trupului, odată cu înserarea, ne-am îngrijit de lumânarea pentru Înviere, de veşmintele potrivite pentru a întâmpina marele ceas al Învierii Domnului.
Oraşul e cufundat în întuneric – mai ales pe străzile din vecinătatea catedralei. Se aşteaptă Lumina Sfântă de la Ierusalim. De trei ani – prin strădania şi grija Preafericitului Părinte Patriarh Daniel – soseşte pe calea aerului, adusă cu mare evlavie de o delegaţie a Patriarhiei Române, Sfânta Lumină care se aprinde instantaneu în timpul Sfintei Liturghii din Sâmbăta Paştilor, în biserica Sfântului Mormânt. De la aeroportul Henri Coandă, din Bucureşti, delegaţi ai eparhiilor primesc Sfânta Lumină şi – asemeni unor mesageri ai Luminii – aleargă să o împartă parohiilor.
Aşa s-au petrecut lucrurile şi anul acesta. Delegaţia Arhiepiscopiei Dunării de Jos, condusă de preacuviosul părinte protosinghel Chesarie Sâmpetru, stareţul Mănăstirii „Sfinţii Ar-hangheli” din Galaţi, a sosit la timp pentru ca la ora „0” creştinii Eparhiei să ţină cu evlavie în mâini lumânările aprinse de la lumânarea sacerdotului, din Uşile Împărăteşti ale Sfintelor Altare. Pe esplanada din faţa Catedralei Arhiepiscopale din Galaţi, credincioşii adunaţi în linişte desăvârşită pe Calea Domnească, au trăit şi anul acesta bucuria greu de descris în cuvinte a momentului când Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Casian a rostit: Veniţi de primiţi Lumina! Aproape inexplicabil de rapid – am putea spune cu viteza luminii – strada şi esplanada s-au umplut de luminile ţinute cu înfrigurată emoţie în mâinile credincioşilor.
Slujba de Înviere a adunat într-un suflet şi o inimă acea mare de oameni. La îndemnurile chiriarhului care însoţeau bucuria rostirii: Hristos a înviat!, o mare de luminiţe se ridicau în sus, astfel încât locul părea un râu suspendat, de lumină. Şi parcă nu doar glasurile omeneşti răspundeau: Adevărat a înviat!, ci însăşi Sfânta Lumină multiplicată grăia, din tot misterul şi din toată taina ei.
S-a intrat apoi în Catedrală, pentru săvârşirea Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii.
Din păcate, încă nu suntem destul – şi destui! – convinşi să nu-L părăsim îndată pe Mântuitorul Înviat, alergând la bucuriile gastronomice ale mesei pascale.
Fericiţi au fost cei – chiar dacă puţini – care s-au împărtăşit în noaptea Învierii! Cât de luminoşi se vor fi simţit, în drumul spre casă, ţinând în mână candela aprinsă din Sfânta Lumină, iar sufletele primenite prin Taina Spovedaniei şi sfinţite cu Sfânta Euharistie, candele vii, de credinţă revigorată.
Un frumos obicei s-a instituit la Galaţi ca, în noaptea Învierii, după Sfânta Liturghie, credincioşii prezenţi să ciocnească – pe esplanada din faţa Catedralei şi la toate bisericile – un ou roşu cu ierarhul locului şi să primească o felie de cozonac şi un pahar de vin.
Duminică – în prima zi de Paşti – s-a oficiat, după rânduială, aşa numita „A doua Înviere”. De fapt, în cadrul vecerniei, s-a citit Sfânta Evanghelie, tradusă în 12 limbi – simbolizând pe cei 12 Apostoli, care urmau să propovăduiască noua religie la neamurile păgâne.
După tradiţia deja statornicită, Înaltpreasfinţitul Părinte Casian a vizitat în prima zi de Paşti – Penitenciarul de maximă siguranţă din Galaţi. A împărtăşit bucuria Învierii celor lipsiţi de libertate, a picurat încredere şi speranţă în sufletele celor pentru care, poate, încă n-a răsunat cu toată puterea cântarea: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le…
Săptămâna Luminată – când suntem îndemnaţi să ne luminăm cu prăznuirea şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm, să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc… – a urmat cursul firesc al praznicelor, între care, datorită coincidenţei de calendar, Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe a fost prăznuit a doua zi de Paşti, la Tecuci, în frumoasa catedrală, al cărei ocrotitor – al ei, dar şi al oraşului Tecuci – este Purtătorul de Biruinţă.
Punctul central, în Săptămâna Luminată, l-a constituit, ca de obicei, marea sărbătoare a Izvorului Tămăduirii – vineri, 29 aprilie.
Biserica grecească din Brăila s-a bucurat şi în acest an de o mare afluenţă de pelerini, întrucât sub altarul acestei biserici se află o fântână cu apă binecuvântată. Consecvenţi înclinaţiei înnăscute şi moştenite spre evlavie şi credinţă în cele sfinte, în puterea de tămăduire a sfintelor moaşte sau ale apei sfinţite, credincioşi din Brăila, dar şi din toate colţurile ţării, n-au precupeţit efort, răbdare, timp pentru a sta la rând, chiar şi opt-nouă ore!, să primească Agheasmă. Marea evlavie la Maica Domnului – izvor de milostivire şi punte de rugăciune către Fiul Său şi către Sfânta Treime – face şi din acest praznic un punct de foc al Ortodoxiei.
Duminica Sfântului Apostol Toma a încheiat Săptămâna Luminată.
Minunat ar fi dacă am privi – ne-am privi pe noi înşine – pe tot traseul Sfântului şi Marelui Post, al Săptămânii Patimilor, în sfintele zile ale Praznicului Învierii Domnului şi, în sfârşit, în Săptămâna Luminată, întrebân-du-ne dacă acum, când intrăm în iureşul ameţitor al realităţii care ne înconjoară, sufletul nostru a câştigat cât de cât în greutate, prin pocăinţă, prin trăirea evlaviei profunde, prin mai multa rugăciune şi, în sfârşit, prin întărirea în credinţă? Suntem mai grei de fapte bune sau măcar de intenţia şi gândul la acestea, mai grei de dragoste de Dumnezeu şi de aproapele, mai grei de bucuria credinţei în Hristos Cel Înviat şi în propria noastră şansă la înviere şi mântuire? Mă tem că răspunsul – dacă vrem să-l dăm pe cel corect şi cu bună credinţă – va fi cel puţin ezitant dacă nu chiar negativ, iar constatarea concretă ne va întrista mult: trupul este, vai, cel ce a sporit în greutate!
Urmează un răstimp şi o etapă la fel de pline de semnificaţii, de har şi prilejuri pentru a ne controla ţinuta – morală şi duhovnicească – păşind spre marele Praznic al Înălţării Domnului cu trupul la cer – din 2 iunie.
Timp şi răstimp de meditaţie, de decantare a celor trăite în perioada premergătoare Învierii Domnului şi cea imediat următoare, a Săptămânii Luminate. De întâlnire cu noi înşine, cei care poate atunci vom fi fost măcar cât de puţin alţii…
Să ne rugăm – toţi care ne-am învrednicit a fi prezenţi la aceste sfinte şi mari Praznice – ca Dumnezeu să ne îngăduie a ne regăsi unii cu alţii şi în anul ce vine şi la încă mulţi şi binecuvântaţi ani! Hristos a înviat!
Lidia Popiţa Stoicescu