Odată cu evoluţia lumii în care trăim la o sumă întreagă de nonvalori şi pseudo-caractere, încet-încet şi interiorul nostru s-a transformat, s-a adaptat mai bine zis la „noile cerinţe” ale lumii postmoderniste. Astfel, nu mai suntem atraşi de normalitate, ci suntem interesaţi din ce în ce mai mult de inedit şi original, de senzaţional şi spectaculos. Nu mai suntem mişcaţi şi nu mai corelăm viaţa noastră după lucrurile care sunt fireşti şi care au fost demonstrate ca fiind aşa de către înaintaşi, ci ele au căpătat un fel de învechire, de patină a timpului, care nu ne mai foloseşte la nimic.
În fuga noastră cotidiană, căutăm cu ochii minţii surogate ale existenţei menite a ne reda vitalitatea fizică şi psihică şi vedem doar spectaculosul din orice, ceea ce este nemaivăzut, nemaiîntâlnit, extraordinar, de neegalat vreo-dată. Cu alte cuvinte căutăm senzaţionalul, dorim senzaţionalul, oferim senzaţionalul, trăim cu senzaţionalul!
Astfel, rutina noastră zilnică a căpătat noi valenţe, la fel de banale, în fond, odată cu raportarea noastră doar la lucruri nemaivăzute, cărora le acordăm o importanţă vitală.
Din păcate, acest lucru, al dorinţei de senzaţional, se simte şi pe plan spiritual: am ajuns să trăim doar cu senzaţionalul izvorât din credinţă! Astfel, fără a asuma în viaţa noastră lăuntrică normele duhovniceşti, mergem la cea mai frumoasă sau mai mare biserică din oraş, pentru că acolo slujeşte cel mai bun orator, mergem la cea mai cunoscută mănăstire din ţară, pentru că acolo se află cel mai mare duhovnic, ne lăudăm că ne-am spovedit la el, ţinem post negru în fiecare vineri că „aşa e bine”, ne împingem versatil la sfintele moaşte sau la primirea agheasmei, avem geanta plină de iconiţe şi de cărţi de rugăciuni etc.
Astfel, pentru marea majoritate a credincioşilor, Biserica şi viaţa duhovnicească nu mai este văzută ca o instituţie de normalitate, de restabilire a valorilor autentice, care se pot însuşi pe seama unei ordini fireşti a lucrurilor, ci ca un fenomen extraordinar ieşit din sferele firescului şi care furnizează spectaculosul pe plan sufletesc.
Şi în noaptea Sfintelor Paşti, vedem mai abitir ca de obicei, că tot ceea ce „mişcă” (trezeşte) pe omul contemporan creştin ortodox este doar ritualul Sfintei Lumini, pe care nu îl înţelege şi pe care nu va căuta să-l înţeleagă şi să şi-l împroprieze vreodată, dar la care participă din dorinţa de a se hrăni cu spectaculosul din această zi, despre care a auzit că e „sfântă” şi ,,mare”.
E drept că ritualul şi slujbele Bisericii Ortodoxe sunt atât de frumoase, pline de simboluri, de analogii, cu persoane şi întâmplări din istoria mântuirii, încât te pot impresiona, entuziasma enorm, însă nu numai aceasta este rolul lor; ele transmit fizic şi direct harul lui Dumnezeu pentru fiecare om care îl cere şi îl asumă.
Astfel se întâmplă şi la Sărbătoarea Învierii Domnului: ea este nu numai o comemorare (o aducere aminte) a evenimentului deosebit de important petrecut în istoria umanităţii, ci este şi trăire, însuşire fidelă a umanităţii îndumnezeite a Mântuitorului. Practic, pentru cel ce se pregăteşte spiritual, Învierea este şansa de a ieşi, de a ne ridica prin harul dumnezeiesc, din orice eşec, dezamăgire, greşeală, păcat şi pati-mă, oferite de lumea contemporană şi învierea psihicului, a raţiunii şi a simţirii la curăţia normală (oricât de banală ar părea ea) a omului.
Chiar dacă vorbim de specta-culos în actul Învierii Domnului, aceasta este cu mult mai mare (uriaşă) faţă de cât am putea-o înţelege sau conceptualiza-o noi. Ea pune în evidenţă faptul că, prin lucrurile „mici”, nesemnificative, aparent banale, blamate şi considerate arhaice de către tumultul lumesc, ne putem ridica la starea de înviere.
Aşadar, ascultând şi împlinind poruncile „aşa-zise mici” ale Bisericii, cu privire la viaţă, considerate, pe nedrept, îmbătrânite, neavenite, expirate, etc., mântuirea (învierea din „normalitatea” răului, a urâtului) va fi un lucru cu adevărat „spectaculos”!
Pr. Adrian Portase