Înaltpreasfințiile Voastre, Preasfințiile Voastre, Preacuvioși și preacucernici părinți, Stimați părinți și cadre didactice, și Stimați tineri prezenți la Sfânta Patriarhie la hramul Catedralei Patriarhale pentru Concursul duhovnicesc și cultural în toată Patriarhia Română „Cuvântul care vindecă“, Orice cuvânt care este rostit de Mântuitorul Iisus Hristos este deodată o veste bună, dar este şi sămânță pentru fapta bună! Vestea și fapta bună este Învierea Domnului, Dumnezeului și Mântuitorului Iisus Hristos, care a adus bucurie la toată lumea.
Ne amintim, iubiți frați și surori, că primul gest după Înviere a Mântuitorului a fost să meargă să‑și consoleze și să‑i adune pe Sfinții Săi Apostoli. Chiar în ziua Învierii le dăruiește, mai întâi de toate, vindecarea de închiderea lor în ei înșiși, de închiderea lor în frică, de închiderea lor în neștiință în legătură cu faptul Învierii Mântuitorului Hristos, care a umplut lumea de Lumină, dar și de temerea de a nu înțelege darul vieții veșnice, încă aici, pe pământ, noi fiind muritori. Și, acolo, Domnul, mai întâi, le dă pacea lăuntrică din care izvorăsc și lucrarea pașnică în lume, dar și harul prelungirii bucuriei în toate împrejurările vieții, toate prin Sfânta Cruce! După Învierea Domnului, puterea cinstitei și de viață făcătoarei cruci n‑a adus numai bucurie, deoarece vreme de 300 de ani urmaşii Domnului şi Sfinților Apostoli, au avut de mărturisit prin viața lor, fiind răstigniți pe crucea Domnului de către 10 împărați ai puternicului și marelui Imperiu Roman. După aproape trei veacuri de martiriu, despre care un scriitor creștin din primele veacuri a spus că martirii nu mor, martirii nu pier, ci ei continuă lucrarea crucii și învie mărturisirea lui Hristos, ca trecere din viața trecătoarea la cea veșnică. Și, astfel, sângele lor nu este risipit, ci continuă jertfa Domnului nostru Iisus Hristos de pe Sfânta Cruce pe cea a umanității, pe crucea lumii care trebuia rezidită pe o mărturisire nu a morții, ci pe mărturisirea Învierii, a vieții veșnice, a trecerii la o viață nouă în Iisus Hristos. Prin mărturisirea iubirii Lui până la capăt chiar și crucea nu mai devine instrument de tortură, ci „înălțimea, adâncimea și lățimea iubirii lui Dumnezeu“, care, prin martiriul primilor creştini marea majoritate a soldaților armatele romane s‑au convertit la marea credință creștină, până în părțile noastre, la Dunărea de Jos.
Și, iată, se petrece o nouă înviere prin puterea Sfintei Cruci, când Imperiul Roman răspândea din capitală ură, violență și moarte, căci imperiul era condus de doi împărați, unul în Apus și altul în Răsărit. Spre sfârșitul secolului al III‑lea, Răsăritul, cu capitala în Asia Mică, la Nicomidia, era condus de cel mai crud împărat pe care l‑a cunoscut istoria, Dioclețian, care îl avea asociat pe ginerele său Galeriu. De aceea, de multe ori, apele Dunării s‑au înroșit, aşa cum s-a petrecut în toată Asia Mică și Orientul. În partea de Apus, însă, stăpânea un alt împărat, Maximian, care avea un fiu nelegitim Maximim, iar Galia, Spania și Britania, erau conduse, pentru scurt timp – dar scurtarea suferinței este pas mare în istorie! – de împăratul Constanțiu Chlor, care era căsătorit cu o nobilă din Răsărit, din Balcani, din vechea Dacie Felix, fericita Elena, creștină devotată, întărită prin evlavia creștinilor pentru sângele martirilor. Ea a crescut pe fiul său Constantin în mare dragoste de mamă, dar mamă biruitoare și l‑a învățat să fie puternic, un creștin plin de puterea ajutorării semenilor, care, lângă tatăl său, a învățat mai întâi să fie un conducător iubit de supușii săi. Tânărul general Constantin după ce a stat câtva timp lângă tatăl său în partea de Apus, în Britania, unde era pace creștină și s‑au oprit persecuțiile.
Când Dumnezeu a rânduit, la anul 306, să plece împărații persecutori, atunci după moartea tatălui său, lui Constantin îi revine ca împărat partea Occidentală a Imperiului Roman. A avut o perioadă în care a încercat să reformeze armata prin ordine, prin iubire de om și prin fapte demne, dar pe măsură ce se instituia buna sa conduită, Maxențiu de la Roma, care era mai mare peste partea centrală a Europei, când a simțit că vine valul libertății și al îngăduinţei faţă de creştini, a încercat din nou o răsturnare a situaţiei, întorcându‑se la persecuții. În toiul unei noi lupte, la Roma, tânărul împărat Constantin s-a confruntat cu o provocare grea, căci armata lui Maxențiu era mai puternică, știa strategiile de luptă ale acestuia și se simțea oarecum în dificultate, dar nu a disperat. În aceste momente de cumpănă, ziua în amiaza mare, privind pe cer, de‑a dreapta lui fiind generalul Arsenie, ei au văzut o cruce mare luminoasă din stele și o frază care a răspuns temerilor lui: „Cu acest semn vei învinge!“. S‑a cutremurat și a constatat că apariția pe care a văzut‑o este reală comandantul oștirilor Arsenie, și s‑a pregătit pentru luptă.
Domnul nu‑l lasă singur în noaptea gândurilor, a frământărilor și‑l cercetează în vis, îndemnându‑l să aibă curajul să coboare semnul de pe cer pe piepturile bravilor lui soldați și pe stindardele de luptă, iar crucea coboară astfel, după 300 de ani, de pe cer, în lumină, pe piepturile soldaților și pe steagurile lor de luptă și, astfel, în 312, la Podul Milvius se petrece o biruință plină de semnificații pentru toată umanitatea, dar îndeosebi pentru Europa civilizată și anume biruința împăratului echilibrat, care a readus timpul Sfinților Apostoli Petru și Pavel la Roma. Așa s‑a şi întâmplat și, foarte curând, a poruncit să se zidească în centrul Romei o cruce mare și frumoasă, iar la obeliscul lui istoric ne arată că lăsat scris: „Cu acest semn am eliberat cetatea de tirani, cu acest semn am eliberat Senatul și acest semn ne va conduce de acum“! Şi nu a durat mai mult decât un an până când, în marea cetatea Mediolanum a Sfântului Ambrozie, prietenul Sfântului Vasile cel Mare, a proclamat în mod oficial edictul imperial de libertate creștină, și nu orice fel de libertate, ci o libertate care se întemeiază pe iubirea, jertfa și ajutorul lui Dumnezeu, atât pentru conducătorul lumesc de pe pământ, câr și pentru cel care este rânduit să ne conducă spre Împărăția Cerurilor, slujitorul Bisericii.
De aici începe o nouă etapă, iubiți credincioși, deodată în viața spirituală a Bisericii și, prin aceasta, foarte aproape de simțămintele oamenilor, în viața, în temelia și în devenirea chivotului libertății care este biserica ca zidire, dar în egală măsură a trebuit să se construiască și Biserica din oameni, pe care a arătat‑o Duhul Sfânt la Ierusalim. Împăratul Constantin nu se oprește în Apusul Europei, ci merge spre rădăcinile lui materne și așază noua capitală a Imperiului pe Bosfor, în a treia parte a domniei sale imperiale, asociind la domnie scutul său, care este mama lui, pe care a desemnat‑o ca Augusta Împărăteasă. Împăratul Constantin ușor-ușor a devenit împărat recunoscut şi în Răsărit, unde persecuțiile au fost mai numeroase, iar acolo trebuiau construite memorialele libertății și ale învierii creştine. Pentru aceasta a ridicat o nouă cetate, care are la temelie crucea Domnului. Este aceasta o altă minune pe care o trăiește creștinătatea, a treia mare minune, prima fiind crucea biruitoare de pe cer, care a adus libertatea creștină și cea de-a doua eliberarea crucii Mântuitorului Iisus Hristos din pământ după 300 de ani.
Sfântul Împărat Constantin a avut deschiderea de a‑și asculta mama care a dorit, pe firul Evangheliei, să meargă ca și prim-pelerin și să realizeze o arheologie sacră, a primit bani din vistieria imperială, a găsit persoane potrivite, a înlăturat adaosurile păgâne, care 300 de ani au vrut să șteargă locul iubirii, al răstignirii și Învierii, iar Dumnezeu face minuni, căci împărăteasa, cu ochii ei, a văzut trei cruci, de față cu episcopul cetății, identificând Crucea Mântuitorului printr‑o înviere, ca să se confirme astfel legătura dintre Crucea Domnului ca jertfă și suferință și Învierea Domnului. Ea reprezintă pentru noi înviere din necazuri, suferințe și din boli, când stăm pe cruce înviem înainte de învierea mare pe care Domnul o să ne‑o dea la a doua venire. Cuvintele pe care le‑a rostit atunci împărăteasa Elena au fost: „O, preafericite lemn!“. Acesta este temeiul rugăciunilor cultului și celor ce au urmat, căci împăratul nu s‑a oprit aici, ci a zidit deasupra crucii prima preafrumoasă biserică, numită „Biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos“.
Istoricul Eusebiu de Cezareea și‑a consacrat toată viața sa pentru a studia faptele minunate ale lui Dumnezeu prin acest împărat care a devenit creștin. Porunca împăratului către episcopul Macarie al Ierusalimului a fost ca, pentru ridicarea bisericii Învierii Domnului, înălțimea zidului să fie mai presus decât toate zidurile omenești, materialele să fie de cea mai bună calitate cum nu trebuie să fie la nicio altă zidire omenească, iar strălucirea și frumusețea ei să fie pe măsura tăriei lumii, căci Hristos ne‑a dat legea sfintelor pravile. Din inima Orientului, de unde trebuie să luăm lumină – exact ceea ce se și întâmplă! – luăm lumină de la Sfântul Mormânt, pentru că, mai întâi, Sfântul Constantin l‑a numit „Sanctuar scânteietor“. Dacă fericita Elena a spus că Sfânta Cruce este „preafericitul lemn al mântuirii“, împăratul Constantin a vorbit inspirat despre Sfântul Mormânt, căruia de altfel i-a consacrat o lucrare teologică.
A patra minune iubiți credincioși, este prima adunare a episcopilor în Biserică, după oprirea persecuțiilor împăraților, când s‑a petrecut o ruptură prin neatenția unui slujitor, o ruptură teologică care umilea persoana divino‑umană a Mântuitorului Iisus Hristos. Împăratul Constantin, fiind conștient de persoana divino‑umană a Domnului, ca izvor de vindecare și omenească și dumnezeiască a noastră, și‑a dat seama că temelia libertății creştine, identificarea lăcașului Învierii Domnului, și apoi a Nașterii și a Bunei Vestiri, este în pericol dacă nu ne unim și noi, cum a cerut Domnul mai înainte de răstignire: „Ca toți să fie una!“. Nu împăratul este ctitorul unității în Biserică, ci el este cel care ajută profeției Mântuitorului și voinței Lui, Care a dorit ca toți să fim una în El. Iar împăratul duce mai departe unirea în Hristos și‑n Biserică, care trebuie să fie o unire universală umană, socială și culturală! Aceasta este unitatea prin credință, prin Hristos și prin Biserică, temeluită pe Sfânta Cruce!
Astfel, împăratul a avut inspirația de la Dumnezeu, s‑a sfătuit cu episcopii martiri, mărturisitori și apărători ai unității, care au scris pergamentele, mai întâi în pământ cu sângele lor și au readus testamentul Domnului în fața creștinătății, care se diviza mai ales în partea Africii și a Alexandriei. Și, astfel, pentru prima dată după exemplul soborului de la Ierusalim, când Apostolii s‑au întâlnit în anul 50, după ce au constatat că lumea crede în Evanghelie, Sfântul Constantin reușește să adune, în condițiile de atunci, cu poșta imperială și ajutorul armatei creștine, cei 318 Sfinți Părinți, în palatul lui de la Niceea în Nicomidia. Închipuiți‑vă că palatul crudului Dioclețian a devenit aula, cupola prezidată de Duhul Sfânt a episcopilor adunaţi ca la Cincizecime. Iar împăratul, a fost atât de emoționat când le‑a văzut rănile și a avut dorința să‑i sărute și‑n lacrimi să le spună: Nu pot rănile să rănească mai departe trupul Bisericii. Vindecați‑vă, întoarceți‑vă unii către alții, în duh de dragoste și de bunăvoință, căci după încetarea dușmăniei prietenia se arată ca o împăcare mai mare decât cea de la început.
Acolo i‑a rugat pe sfințiții participanți să găsească formula plăcută de Dumnezeu și acceptată de oameni pentru consolidarea unității creștine în Hristos și Biserică. Și astfel am primit primele 7 articole din Crezul nostru, tot prin lucrarea lui Dumnezeu și a Bisericii, sub impulsul Sfântului împărat Constantin. Acolo s‑a rânduit data Sfintelor Paști, serbarea duminicii, dar și o altă latură importantă: a consolidării „bisericii“ din noi oamenii. Este temelia pe care o pune sfântul împărat, după pilda familiei sale, familiei creștine, căci oprește uciderea pruncului în pântece prin lege imperială, proclamă demnitatea familiei creștine și promovează legea demnității umane abolind sclavia, devenind astfel primul legislator creștin profund creștin pentru toată umanitatea.
Iubiți credincioși și credincioase, ne‑am așteptat ca toate aceste daruri să se oprească aici.Dar nu, și a adunat la Constantinopol, în biserica „Sfinții Apostoli“, toți apostolii lui Hristos sub aceeași cupolă și, în centru, s‑a făcut mormântul lui. Astfel, la cei 12 Apostoli ai lui Hristos au venit alți doi pe care i‑a ales cerul după Înviere: Sfinții Apostoli Matia şi Pavel. De aceea, în troparul Sfântului Constantin se invocă convertirea prin lumina Sfântului Pavel, iar Evanghelia de astăzi este cea a Păstorului cel Bun care‑și face catedră în sufletele oamenilor și deschide ușile noastre, cum a intrat Hristos prin ușile încuiate la Paști între ucenici. Așa ne arată portarul care deschide ușa spre creștinismul viu. Acesta este Sfântul Constantin și, de aceea, el împreună cu maica sa sunt recunoscuți de către Biserică drept Sfinții și slăviții de Dumnezeu încoronați, dimpreună cu Apostolii.
Înmormântarea lui a fost o biruință a învierii, un triumf al smereniei și un început al demnității umane în fața porții către veșnicie. Astfel, de la Mormântul de la Ierusalim s‑a deschis în biserica „Sfinții Apostoli“ mormântul speranței mântuirii și al vieții veșnice. Sfântul Împărat are legături puternice cu pământul nostru strămoșesc al Daciei prin mamă, dar mai ales prin pactele și faptele de vitejie pe care le‑a împlinit ca recunoștință pentru martirii de la Dunărea de Jos. Sunt peste 40 de bazilici construite în primele secole cu voința împăratului, majoritatea pe moaștele martirilor. Dar nu s‑a oprit acolo și, pentru că perioada de creștinare lentă a poporului era amenințată de venirea goților, un alt popor păgân, Sfântul Constantin a stat de vorbă, pe undeva prin părțile Buzăului cu Teofil al goților, care fusese la Sinodul I Ecumenic. Astfel, pe deoparte, se luptă, dar apoi face o pace cu goții în favoarea locuitorilor din partea de nord a Dunării, a strămoșilor noștri.
S‑ar putea spune că temelia basarabă a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei își are originea în crucea pe care Sfântul Constantin a așezat‑o după altă luptă înspre Sucidava, unde a construit o măreață cruce ca și la Roma. Mai sunt și alte mărturii, dar impresionant este că în condacul al 12‑lea al Acatistului Sfinților Împărați, este o știre îmbucurătoare cerește și omenește pentru noi. În acatist găsim pomenirea împăratului biruinței creștinești după mai bine de un mileniu la Bizanț, care a resfințit Bizanțul cu trupul lui, un al Constantin, pe nume Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu Voievod. Iată de ce această Catedrală este chivotul din România aşezat sub oblăduirea Sfinților Împărați întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena, pentru că aici s‑au împlinit două deziderate ale Sfântului Constantin: după ce a zidit biserici, a cerut să se scrie Biblia și Evangheliile pe pergamentele cele mai scumpe. La fel, ctitorul acestei biserici Constantin Șerban Voievod a aşezat pe inimile noastre cuvintele lui Dumnezeu și pe pergamentul de atunci cel mai frumos s‑a tipărit Sfânta Scriptură, iar coperta a înfrumusețat‑o urmașul acestuia, Sf. Constantin Brâncoveanu, uns ca domnitor în această Catedrală.
În încheiere, iubiți creștini, aș dori să vă îndreptaţi puțin inimile spre bucuria pe care a simțit‑o Sfântul Constantin când a văzut cea mai încăpătoare, cea mai frumoasă biserică a Învierii Domnului, a reînvierii martirilor și a tuturor celor ce contribuie la pacea socială și a rostit atunci: „Biserica se cuvine să fie locul cel mai admirat de întreaga lume, să strălucească potrivit cu însemnătatea sa“.
vAjutaţi Sfinte Împărate Constantin, Sfinte Constantin Brâncoveanu şi toți martirii români, ca prin exemplul Sfântului Constantin cel Mare să se ajungă curând prin celălalt Patriarh Macarie de astăzi, Patriarhul Daniel, la finalizarea chivotului reprezentativ al credinței, al unității apostolice prin Sfântul Andrei și al înălțării neamului la bucuriile pe care ni le aduce Domnul prin slava Învierii Sale, care se odihnește prin apărătorii credinței în Biserică și‑n biserica făcută de noi oamenii, precum Sfinții Împărați Constantin și mama sa, Elena! Dă, Doamne, tinerilor elevi de aici, profesorilor lor și părinților lor să aibă astăzi exemplul școlii mamei, care a fost împărăteasa Elena pentru biruitorul împărat Constantin, în cultura, credința, filantropia, unitatea și demnitatea poporului nostru, dimpreună cu toți cei care la botez am primit numele Sfântului Împărat! Astăzi toți să primim botezul bucuriei Sfinților Împărați întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena. Amin.
† Casian
Arhiepiscopul Dunării de Jos
* Cuvântul rostit cu ocazia hramului de vară al Catedralei Patriarhale, 21 mai 2024.