În slujirea divino‑umană, printre complicatele provocări menite a ne ajuta să identificăm, din bogăția tezaurului Sfintei noastre Biserici, cele mai potrivite programe de fructificare a potențialului imens ce se ascunde în fiecare creștin, slujitor și voluntar este, fără îndoială, responsabilitatea.
Responsabilitatea înseamnă, în primul rând, oferta personală, din convingere, din suflet și cu toată inima, pentru o chemare de Sus, de la Dumnezeu, pentru mai binele semenilor noştri. Dar ea presupune și capacitatea de a‑i uni pe cei responsabili, în cor, în echipă, în grupe, în comunități, scopul fiind bucuria rezultatului comunitar, iar mijlocul prin care se ajunge la acest act este coresponsabilitatea!
Coresponsabilitatea nu este o inițiativă pur umană, ea vine din harul Preasfintei Treimi, prin iubirea care copleștește individualitatea cu luminoasa dăruire de sine, nu doar pentru sine, ci, prin celălalt, către cei mulți! Așa, în cer și pe pământ, se constituie adunarea făuritorilor binelui, din care se împărtășesc mulți și astfel depășim poate cea mai complicată ispită: neimplicarea în realizarea binelui și oferta periculoasă, egoistă a răutății, imagine și realitate tenebroasă a eșecului, prin lipsa iubirii de Dumnezeu și de aproapele, în fond față de propria noastră persoană!
Aceste realități, bune și mai puțin bune, în comunitățile noastre familiale și bisericești, sociale, locale, naționale și nu numai, trebuie conștientizate, analizate și soluționate, tot responsabil, de către toți, de jos în sus și viceversa.
Așa se petrec faptele de ani buni în Biserică, prin alegerea de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a câte una sau două teme, din câmpul realismului pastoral vital, aprobate de Sfântul Sinod și predate slujitorilor și credincioșilor spre meditaţie şi punere în aplicare. Astfel, temele devin proiecte, activități și lucrări responsabile, benefice și necesare.
Anul acesta ne confruntăm cu două propuneri de teme care, de fapt, se află la finalul unor abordări teoretice și realizări practice: pastorația vârstnicilor și rolul imnografilor și al cântării bisericești în viaţa rugătorilor acasă, în familie, în biserică, în lume, personal și comunitar.
Evident, prima temă presupune atenție și devotament din iubire și responsabilitate eclesială, zi de zi, întrucât și cei tineri vor îmbătrâni. Imaginea lor în satele părăsite de tineret spune mai mult decât încape, sub condei, afirmație, bună sau rea.
Dincolo de dimensiunea sociologică afirmației sau constatările noastre, bătrânețea este o resursă vitală a înțelepciunii, a credinței, a iubirii, a dăinuirii!
A doua temă, cântarea bisericească, sub toate unghiurile de abordare, practic, realist și sincer, presupune multă responsabilitate, tot de jos în Sus! Așa era și acum aproape un secol și jumătate, în timpul Episcopului Melchisedec, primul ierarh care a studiat temeinic, științific, teologic și artistic, liturgic și misionar, rolul dascălului pentru cultivarea cultului, pentru rugăciune înălțată de pe portativ la altarul inimii și de la pupitru, strana bisericească, la înțelesul cuvântului rugăciunii înmuiat în apele dulci și melodioase ale harului, spre a chema credincioșii la propria rugă și nu la expectativa admirație a maestrului!
Uneori, un psalt sincer, credincios, smerit și evlavios transmite mult mai multă căldură în inimă, ce începe să‑L roage pe Domnul s‑o ridice la nivelul Sfântului Altar, unde El se jertfește pentru noi, „spre iertarea păcatelor și viața de veci“. Așa se poate împlini, cu voia Domnului, cu eforturile smeriților cântăreți, în mijlocul credincioșilor, idealul: „Toată suflarea să laude pe Domnul“!
În ultimul înțeles, al autenticului comunitar, la rugăciunea comună din timpul Sfintei Liturghii, potrivit cerinței obiective și practice, realiste și hrănitoare spiritual și uman a Sfântului Sinod: „Tinerii și vârstnicii, împreună, laudă pe Domnul“, vom prezenta doar câteva mărturii, spre bucuria făptuitorilor și mângâierea cititorilor ce pot urma, după dorință și voință, aceeași direcție pastorală în Arhiepiscopia noastră, iată, la Conferința semestrială de toamnă.
Am preferat metoda întrunirilor fraterne, irenice și voluntare, pe protoierii.
Astfel, Chiriarhul a fost martorul minunatelor, pilduitoarelor și mobilizatoarelor bucurii liturgice, educative, misionare și filantropice, după cum observăm și în prezentele imagini foto, la: Tecuci, Galați, Frumușița – Tg. Bujor şi Brăila.
La Sfintele Liturghii, în cele mai adecvate lăcașuri sfinte, au luat parte activă preoții, cântăreții, profesorii de religie, elevii doritori și pregătiți pentru cântarea bisericească, împreună cu evlavioșii creștini, vârstnici și nu numai „toată suflarea“ reprezentativă și responsabilă, în cel mai tainic, duhovnicesc și fratern înțeles!
Este cu neputință a aprecia în scris, prin gând și condei, starea de har, pacea din inimi, bucuria comunitară și atmosfera rugătoare, în toate aceste dumnezeiești trăiri, ca dar de Sus și receptivitate aici, jos, pentru ca tot „Sus să avem inimile!“ Evident, când peste o sută de copii din clasele III‑VIII îşi înalță inimile și‑și armonizează glasurile de „îngeri“, deloc imaginari, ne conduc spre noi înșine, spre tainica întâlnire cu acea stare de rugăciune care, ne armonizează! Cuvântările, gesturile şi ospitalitatea, care n‑au lipsit din grija părinților protoierei și a minunaților preoți, îndeosebi cei ce și‑au adus „aripile“ și „trâmbițele“ rugătoare‑copiii, cu profesorii de religie, au rămas dincolo de „cortină“, făcându‑și cale directă spre noi înșine, ca într‑o autentică baie de har, de binecuvântare, de bucurie, de iertare, de comuniune!
În sfârșit, preotul, dascălul, profesorul de religie și elevul, în mijocul poporului rugător, în sfântul lăcaș, simplu, direct, echilibrat și pașnic, au lăsat Domnului libertatea de a ne adresa, cu voia Sa sfântă, chemarea: „De nu veți fi ca acești copii, nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu“ (Matei 18, 3)! Ce să dorim mai mult? Așa să fie, Doamne, fraților, iubiți copii!
Nici vârstnicii n‑au absentat, fiind prezenţi la Sfântul Potir, la 99 de ani! și mai jos, dar nici slujitorii n‑au ratat unicul pelerinaj către „chiliile“ bătrânilor, aidoma celor din primele secole ale „pustiei roditoare filocalic“, smeritele încăperi din mirificele căsuțe ale țăranului mărinimos, purtător al virtuţii ce depășește spațiul și timpul, dincolo de ordinea trecătoare a lumii noastre, măsurată cu „măsura veșniciei“, care este smerenia.
Prin smerenie, cumpătare și iubire nefățarnică, aceşti bătrâni au străbătut veacul, în condiții foarte grele, de tot felul. Stau, unii dintre ei, lângă sfinții nevoitori ai pustiei, iată, acum, în sec. XXI, al virtualului!
Prezența în aceste „încăperi“ ale „Raiului“ de pe pământ, înseamnă și o șansă de a beneficia de frumusețile spirituale, încă de aici, pentru Acolo, Sus, cândva, și pentru cei aleși să urce, „unde ochiul n‑a văzut, urechea n‑a auzit și la inima omului nu s‑a suit (I Corinteni 2, 9)!
Să‑i vedem! Să‑i iubim! Vom fi și noi auziți și iubiți!
† Casian
Arhiepiscopul Dunării de Jos