Anul 2023 este ,,Anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești“. Prin cântări duhovnicești, dăm slavă lui Dumnezeu pentru tot ceea ce suntem și pentru ceea ce avem: ,,Slavă, Ție, Cerescule Părinte,/ Cel Căruia Îi cântăm imnuri sfinte,/ Slavă Ție, Fiule, Cel Ce ne dai putere,/ Slavă Ție, Duhule, Cel Ce ne dai mângâiere,/ Cântă îngerii și stranele:/ Slavă Ție, Dumnezeule!// Slavă Ție, ziua, slavă Ţie noaptea,/ Mare eşti în cer, mare pe pământ,/ Mare eşti în faptă, mare în cuvânt.// Ţie, Doamne, înălţăm cântare,/ Ţie ne rugăm cu voce tare,/ Toţi pe Tine Te slăvim,/ Prin cântare sfântă, Ţie Îţi slujim“ (Imnul psalților).
Cu mare uimire am descoperit, deunăzi, cotrobăind prin lumea muzicii, ,,Decalogul psalților“, care cuprinde porunci referitoare la cum trebuie să aducem mărire lui Dumnezeu prin cântări duhovnicești. Într‑o lume în care cuvântul ,,muzică“ s‑a degradat atât de tare, în sensul că această artă a sunetelor nu mai e înțeleasă ca mângâiere, ca armonie, ca alinare, ca mijloc de liniștire și de echilibru, iată cât de minunate sunt ,,poruncile“ care ne călăuzesc spre o cântare curată și bineplăcută lui Dumnezeu:
-
Slăvește pe Domnul Dumnezeul tău prin cântări și laude.
-
Păstrează puritatea și integritatea în inimă și în cântările tale.
-
Nu răni sau jigni prin cuvinte sau melodii pe nimeni.
-
Fii smerit în slujirea ta de psalt.
-
Mulțumește Maicii Domnului și tuturor sfinților melozi.
-
Sporește‑ți talantul muzicii, prin care aduci laudă lui Dumnezeu.
-
Păzește‑ți sufletul și mintea de laudele viclene.
-
Cinstește‑i prin cântare pe marii compozitori, iar în dreapta purtare pe maestrul tău.
-
Râvnește la păstrarea tradiției muzicale bizantine.
-
Cântă‑i lui Dumnezeu cu inima, căci ,,cel care cântă se roagă de două ori“. (,,Qui cantat, bis orat“‑ Fer. Augustin)
Oameni buni, învățați‑i pe copii de mici să prețuiască muzica frumoasă, armonioasă și să o asculte în liniștea casei, pentru a‑și bucura sufletele, pentru a‑și mângâia și alina dorul de de liniște și de Dumnezeu! De mici, copiii noștri ar trebui să fie conduși de părinți și de bunici, pe tărâmul muzicii divine a naturii: să asculte ciripitul păsărilor, zumzetul albinelor, foșnetul frunzelor, cântecul valurilor, murmurul insectelor ‑ cântul pur al tuturor făpturilor lui Dumnezeu. Tot de micuți, puii noștri ar trebui să fie aduși la Sfânta Biserică pentru a asculta cântările Sfintei Liturghii, intonate atât de înălțător de voci angelice. Cât de frumos sună în stranele Bisericilor, în zile de sărbătoare, glasurile copiilor, adulților și vârstnicilor, intonând, în comuniunea bucuriei și a dragostei creștine, minunatele cântări liturgice…
Citisem cândva, în cartea lui Cornel Constantin Ciomâzgă ,,Se întorc morții acasă“, o relatare care m‑a cutremurat prin adevărul și prin profunzimea ei: dacă părinții ar ști cât de mult le va folosi în viață copiilor împărtășirea, de mici, cu Trupul și Sângele Domnului, ar face cozi imense, în fiecare duminică și zi de sărbătoare, pentru a‑i face părtași pe micuții lor la această minunată Taină: Taina Sfintei Euharistii. Împărtășindu‑se cu Sfintele Taine, copiii participă la Sfânta Liturghie și prind ușor‑ușor, crâmpeie din cântările bisericeşti care, mai târziu, îi vor ridica din cine știe ce dureri și deznădejdi.
Alături de muzica naturii, de cântările Sfintei Liturghii și de celelalte cântări liturgice, pentru înălțarea spirituală a copiilor și pentru sădirea în sufletele lor a valorilor, este extraordinar să le dăruim acestora posibilitatea de a‑i asculta pe muzicienii noștri valoroși ‑ George Enescu, Ciprian Porumbescu ‑ de a cunoaște baladele și doinele și de a le sădi în sufletele lor fragede și imaculate dragostea de tot ce e sfânt și autentic românesc. Să le facem cunoscută copiilor zestrea primită de noi de la predecesorii noștri: balada Miorița, Balada lui Constantin Brâncoveanu, doinele de dor, de dragoste, de înstrăinare, minunatele concerte ale cântăreților și muzicienilor de valoare care încearcă să reînvie versurile uitaților sau neștiuților poeți, orchestrându‑le atât de frumos și de înălțător, tocmai pentru a reînvia în sufletele vârstnicilor și de a sădi în sufletele tinerilor dragostea față de limba română, de frumusețea țării, de eroi, de sfinți, de Dumnezeu. Este imposibil să picurăm în sufletele copiilor, de la vârste fragede, dragostea față de cântul frumos, și să ne trezim că ei vor trăda armonia, alergând la concerte infernale unde se promovează zgomotele, urletele și alte vicii care zdrobesc puritatea sufletului de copil! Grijă mare la libertatea de a vorbi, de a privi, de asculta, de a ne comporta, de a alege! Libertatea noastră, a creştinilor ortodocşi, este cel mai mare dar, însă și cel mai periculos, atunci când nu știm ce să facem cu el și cum să‑l prețuim…iar neascultarea aduce mari dureri şi jertfe…
Îmi vin acum în minte câteva versuri ale lui Nicolae Labiș, care surprind atât de bine responsabilitatea familiei, a mamelor în special, pentru alegerile copiilor: ,,Fiii voștri, însă, trebuie să‑nvețe/ Din copilărie încă, de la voi,/ Primele îndemnuri, primele povețe/ Dorul de lumină, scârba de noroi.// Să iubească versul, să iubească struna,/ Ce‑i curat în lume, ce e nou și viu,/ Cât sunt mici să‑nvețe a urî minciuna/ Astea nu se‑nvață când e prea târziu.// Dacă toate‑acestea fi‑vor învățate,/ Restul o să vină de la sine‑apoi,// Și‑au să se‑mplinească visurile toate,/ Ce le‑ați pus într‑înșii, mame scumpe, voi.“
Dragi psalți, iubitori de frumos, oameni care știți să deosebiți valoarea de nonvaloare și muzica de zgomot, să fiți modele de cultură și de frumusețe pentru cei neștiutori sau ignoranți și să aveți curajul să răspândiți frumusețea muzicii divine și dincolo de zidurile Bisericii lui Dumnezeu…Pătrundeți în școli, în licee, în muzee, în case, în instituții… împrăștiați puterea și armonia divină a psalmilor și a cântărilor cu puteri tămăduitoare. Lumea aceasta dezorientată ‑ plină de zgomote, de temeri, de griji, de deșertăciuni, în goana‑i nebună după tot ce este util, artificial, țipător – nu mai știe ce este frumusețea și nu mai poate distinge care este granița dintre valoare și nonvaloare… Oare cum vom răspunde în fața lui Dumnezeu, la Judecata de Apoi, atunci când noi, părinții și dascălii ‑ crescuți în cântec de leagăn și în glas de doină ‑ vom fi întrebați cu ce muzică am alinat noi plânsul puilor de om, cu ce balade le‑am hrănit și le‑am întărit curajul, cu ce doine de dor și de înstrăinare am încercat să le reconstituim drumul de întoarcere spre casă?
Căutând prin tolba cu amintiri a studenției, privirea mi‑a fost atrasă de câteva citate minunate despre muzică: ,,Muzica este graiul sufletului“ (G. Călinescu); ,,Cuvântul poate minți sau trăda. Muzica, niciodată“; ,,Muzica ne apropie de Dumnezeu“; ,,Cei ce nu iubesc muzica sunt oameni fără suflet“ (Shakespeare); ,,Muzica alină sufletele și vindecă trupurile“. Ca o paranteză, îmi amintesc de o știre în care se transmitea că sensibilele colinde ale lui Ștefan Hrușcă sunt folosite în cabinetele psihologice din America, în scop terapeutic, având rezultate miraculoase! Personal, vă pot spune că mi‑am adormit copiii în cântec de leagăn, în pricesne, în cântări ale psalţilor şi în melodii clasice…şi da, cred cu tărie că şi educaţia muzicală, asemenea tuturor formelor de educaţie, începe în leagănul familiei, de la vârste cât mai fragede. (Îmi amintesc aici de un curs al domnului profesor de pedagogie Andrei Barna, din facultate, în care ne povestea cum o mămică a mers la psiholog să‑l întrebe când ar trebui să înceapă educația „puiului de om“. Psihologul a întrebat‑o pe mămică ce vârstă are copilul. Când aceasta i‑a răspuns că are 4 ani, replica lui a fost: ,, Doamnă, ați pierdut deja patru ani din educația copilului!“)
Să iubim și prețuim muzica adevărată, muzica aceea care ne înalță și care ne apropie de Dumnezeu! Personal, vă pot spune că umilele rugăciuni de la miezul nopții pe care le fac împreună cu „puii mei“ sunt cântări din Sfânta Liturghie, iar copiii sunt mult mai receptivi, mai atenți și mai prinși în duhul rugăciunii, dacă aceasta este intonată ca un imn de slavă, de mulțumire, adus lui Dumnezeu. Cât de minunat sună rugăciunea neîncetată pusă pe note… o bucurie a sufletului… o contopire a minții cu inima! Adormi cu rugăciunea în gând, iar când te trezești, spre dimineață, ea reîncepe să se deruleze fără să‑ți propui, ca și cum nu ai fi întrerupt‑o niciodată… dar asta se întâmplă doar atunci când în sufletul tău e pace, când îți poți înfrâna gândurile, când mintea se îmbrățișează cu inima într‑o bucurie infinită, nepământească. Un părinte spunea că, dacă te rogi, doar atunci când te rogi, înseamnă că nu te rogi, iar altul spunea atât de frumos că nu este de ajuns să te rogi, ci trebuie ca tu însuți să te transformi în rugăciune. Eu cred că la aceste niveluri se poate ajunge atât de facil prin cântări… Mare dar ne‑a dat Dumnezeu, darul de a cânta și de a încânta, de a ne spori talantul, de a‑l înmulți spre slava și dragostea lui Dumnezeu. Muzica pusă în slujba lui Dumnezeu, nu poate decât să mângâie, să vindece, să bucure…
Aș dori să insist aupra unei probleme foarte delicate, pe care am sesizat‑o la cei din jurul meu: tendința oamenilor de a judeca timbrul vocii psaltului din Biserică, de a‑l admira sau de a‑l blama pentru talantul său mai mic sau mai mare…Oameni buni, vocea este un dar de la Dumnezeu, cu care nu trebuie nici să ne lăudăm, pentru care nu trebuie nici să invidiem, nici să înălțăm, nici să judecăm omul… Consider că fiecare dintre noi trebuie să înmulțească, după putere, darul primit de la Dumnezeu, să înflorească în locul în care l‑a așezat Dumnezeu și să‑și facă datoria față de aproapele său ca pentru Dumnezeu. Un psalt este, din punctul meu de vedere, un înger pe pământ. El trebuie să împletească darul nativ al vocii cu învățătura dreaptă, creștin‑ortodoxă, prin studiu, el șlefuindu‑și talantul și nu în ultimul rând, ba chiar în primul rând, cu evlavia sa față de Dumnezeu. Nu ne rugăm prin cântări ca să fim iubiți și apreciați de oameni, ci ca să sporim în har, să ne contopim cu îngerii, să coborâm Cerul pe pământ, să ne unim cu Hristos…
Cuvântul omului, izvorât din Logos divin, dărâmă sau zidește, înalță sau prăbușește. Prin cuvânt, mângâiem sau ucidem. În fața cuvântului, trebuie să ne plecăm ca înaintea unui rege. Cuvântul nostru, al tuturor, trebuie rostit clar, intensitatea vocii trebuie să fie normală pentru a mângâia, și nu pentru a polua simțul acustic al celor din apropiere, dar destul de puternică pentru a înțelege și bunicuța aflată mai departe de noi. Intonația trebuie să cunoască ascensiuni și coborâri, în timpul vorbirii, în funcție de importanța relatării și de dorința de a acapara atenția auditoriului. Astfel, enunțurile asertive, cu o tonalitate obișnuită, trebuie să alterneze cu cele interogative, de tonalitate înaltă și cu cele exclamative, cu tonalitate joasă. Aceeași alternanță trebuie să existe și în cazul tempoului vorbirii, cadența, ritmul, fiind lent, potrivit sau rapid. Toate aceste elemente paraverbale, trebuie împletite armonios cu limpezimea, cu claritatea cuvântului, dar și cu elementele comunicării nonverbale: mimica, poziția corpului, contactul vizual și gesturile care pot evidenția trăiri, idei, intenții ale vorbitorului. Cu marele risc de a repeta, însă, trebuie să avem grijă ca nu cumva, aceste reguli de tipic, să fie goale, lipsite de profunzime – ,,Tipic, tipic, și la inimă nimic!“ ‑ să nu uităm, prin urmare, lucrul cel mai important: să transmitem oamenilor mângâiere, har, dragoste, bucurie din bucuria Domnului nostru Iisus Hristos. (Dacă doriți să consultați un tratat de oratorie, sfatul meu, al iubitorului de literatură veche, este să răsfoiți ,,Didahiile“ Sfântului Antim Ivireanul. Sunt minunate! Personal, am studiat în lucrarea de licență opera marelui martir georgian, cel căruia îi datorăm introducerea în Biserică a limbii române, cel numit de critica literară ,,mreaja învățăturii și undița cuvântului“.
În final, aș dori să insist puțin asupra celor mai frumoase și mai puternice rugăciuni cântate ‑ Psalmii lui David, pe care‑i întâlnim în toate slujbele bisericești: la Vecernie, la Utrenie, la Ceasuri, la Miezonoptică, la Sfintele Taine, la ierurgii și la Sfânta Liturghie. Psaltirea se poate citi, cu binecuvântarea duhovnicului, de către orice creștin ortodox, respectând anumite reguli. Se spune că mai bine să stea soarele din mersul lui pe cer, decât Psaltirea din citit.
Personal, am cunoscut mai profund rugăciunea din Psaltire în vreme de pandemie, când, cu credința mai mică decât bobul de muștar, cuprinși de teamă și de fiorul morții, eram îndemnați de părintele duhovnic să citim Psalmul 90. Versetul 7 ne acoperea de o liniște divină care dărâma toate statisticele sumbre cu care debutau știrile televizate, menite să strecoare panica și deznădejdea în sufletele oamenilor: ,,Cădea‑vor dinspre latura ta o mie și zece mii de‑a dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia.“
Îmi aduc aminte, de asemenea, de un medic drag sufletului meu, trecut, în pandemie, prin grele încercări, ajuns aproape de deznădejde, care, neputând nici să citească din Psaltire, îmi povestea cum, cu o mișcare greoaie, a deschis Cartea Psalmilor unde s‑a nimerit… la Psalmul 117 și a reușit să citească un singur verset: ,,Nu voi muri, ci voi fi viu și voi povesti lucrurile Domnului“… și nu a murit, ci s‑a trezit din durere și a povestit tuturor cât bine i‑a făcut lui, Dumnezeu!
Tot în vremea pandemiei, au fost „lanțuri de rugăciune din Psaltire“, la care am fost uimită, în sens pozitiv, să aflu cât de uniți sunt oamenii în rugăciune, fiecare cu catisma lui, la ora programată, din zi și din noapte… pentru o doamnă preoteasă aflată în durere, pentru un părinte, pentru un elev, pentru un coleg…pentru o Ecaterina, pentru o altă Ecaterina, pentru Maricel…și numele ar putea continua, iar Psaltirea a făcut minuni, de fiecare dată!
Recent, când o durere mi‑a invadat trupul, eram în fața Psalmilor 37 și 38 care m‑au ajutat să‑mi conștientizez necredința, neputința și deznădejdea în care zăceam: ,,Nu este vindecare în trupul meu… fărădelegile au covârșit capul meu… chinuitu‑m‑am și m‑am gârbovit… toată ziua mâhnindu‑mă umblam…șalele mele s‑au umplut de ocări și nu este vindecare în trupul meu.“ Dar Dumnezeu nu m‑a lăsat să zac mult în slăbiciunile și în neputințele mele… Psalmul 39 m‑a ridicat din dureri și din deznădejdi, iar Dumnezeu mi‑a dăruit un răspuns și o mângâiere pentru a mă ridica din cădere: ,,Așteptând, am așteptat pe Domnul și S‑a plecat spre mine…a auzit rugăciunea mea…m‑a scos din groapa ticăloșiei și din tina noroiului…și a pus pe piatră picioarele mele…și a pus în gura mea cântare nouă… vedea‑vor mulți și se vor teme și vor nădăjdui în Domnul…“ Debutul Psalmului 41 este o realizare artistică de o sensibilitate extraordinară…o trăire intensă, pe care doar un suflet îndrăgostit de Dumnezeu o poate emana: ,,În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule“, iar în final, interogațiile și exclamațiile retorice exprimă smerenia, pocăința sufletului vinovat care nu a nădăjduit îndeajuns în marea milă a Domnului. ,,Pentru ce ești mâhnit suflete al meu și pentru ce mă tulburi? Nădăjduiește în Dumnezeu…“.
Psalmii aceștia sunt răspunsul tuturor durerilor și neputințelor omenești…
Sfântul Vasile cel Mare aprecia valoarea psalmului, spunând că „este liniște a sufletelor, conducător al păcii; potolește tulburarea și vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia sufletelor și înfrânează pe cel desfrânat. Psalmul leagă prietenii, unește pe cei de departe, împacă pe cei învrăjbiți…Psalmul pune la fugă pe demoni și aduce pe îngeri într‑ajutor. Este armă pentru frica de noapte, odihnă pentru osteneala zilei; este întărirea pruncilor, podoabă celor în floarea vârstei, mângâiere bătrânilor, găteală foarte pregătită femeilor… psalmul scoate lacrimă și din inimă de piatră.“
Părintele Bartolomeu Anania ‑ cel care‑și ținea sub masa Sfântului Altar, unde slujea, bocancii din închisoare pentru a nu uita de unde a plecat și cât de mult l‑a înălțat Dumnezeu, cel care ne spunea că e mai periculos când te afli pe vârf de munte decât în fundul prăpastiei, deoarece din genune nu poți privi decât în Sus, la Cer ‑ numea Psaltirea ,,rugăciunea neadormită“, aceasta fiind citită fără întrerupere, prin rotație, în biserici și în chilii. Ca o curiozitate, dar și ca o dovadă a credinței domnitorilor poporului nostru, se spune că marele voievod Mihai Viteazul, cel care l‑a instalat pe scaunul mitropolitan al Ardealului, în 1596, pe Sfântul Ioan de la Prislop, pentru întărirea ortodoxiei, cunoștea Psaltirea pe de rost, învățând‑o în copilărie, când fusese în Muntele Athos.
Stimați psalți, Sfinții melozi și imnografi ‑ Prorocul David, Roman Melodul, Cosma Melodul, Sava de la Buzău, Iosif Imnograful, Ioan Damaschin, Andrei Criteanul, Ioan Cucuzel, Sf. Grigorie Domesticul, Sf. Cecilia, Sf. Casiana, Sf. Iosif cel Milostiv – patronii psalmiștilor să vă acopere cu grija lor și să vă dăruiască pace în inimă, glasuri care să mângâie și să înalțe, urcuș jertfelnic pe scara mântuirii!
Și dacă am început acest discurs cu versuri din „Imnul psalților“, nu puteam să închei prelegerea mea decât tot cu versuri…și ca profesor de Limba și literatura română, îndrăgostit de literatura veche, voi apela, prin bunăvoința dvs., la selecția unor versuri din „Psaltirea în versuri“ a Sfântului Mitropolit Dosoftei, tipărită în 1673.
Voi cita din capodopera sa de stihuitor, Psalmul 136, care, grație talentului său, este apreciat ca fiind cel mai cunoscut psalm al său: „La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/ Acolo șezum și plânsăm/ La voroavă de ne strânsăm,/ Și cu inemă amară,/ Prin Sion și pentru țară,/ Aducându‑ne aminte,/ Plângeam cu lacrămi herbinte./ Și bucine ferecate/ Lăsăm prin sălci aninate,/ Că acolo ne‑ntrebară/ Aceia ce ne prădară/ Să le zicem viers de carte/ Într‑acea streinătate,/ Ca‑n svânt muntele Sionul/ Cântări ce cântam la Domnul./ Ce nu ni să da‑ndemână/ A cânta‑n țară streină./ De te‑aș uita, țară svântă,/ Atuncea să‑mi vie smântă,/ Și direapta mea să uite/ A schimba viers în lăute!/ Și să mi să prinză limba/ De gingini, jelindu‑mi scârba…“.
Și pentru că mai e puțină vreme până când glasurile de copii vor vesti Nașterea Domnului ,,mititel și‑nfășățel“, aș dori să evidențiez faptul că unii psalmi ai lui Dosoftei sunt astăzi colinde (Ps. 97): ,,Cântați Domnului în strune,/ În cobuz de viersuri bune/ Și din ferecate surle/ Viersul de psalmi să urle,/ Cu bucin de corn de bour,/ Să răsune până‑n nuor,/ La‑mpăratul denainte,/ Că ni‑i Domn ca de nainte/ Marea cu unde să salte,/ Să rădice valuri nalte…“.
La mulți și binecuvântați ani, în lumină, în vreme aniversară, dragi imnografi și psalți, care ne deschideți încă de aici, de pe pământ, cortina Cerului, arătându‑ne cum ne vor întâmpina îngerii în Veșnicie: în cântări de laudă și de bucurie!
La mulți și binecuvântați ani, în lumină, și păstorului nostru ÎPS Arhiepiscop Casian, în fața căruia, acum 30 de ani, în Biblioteca Arhiepiscopiei, cu voce timidă, am intonat primele cântări liturgice, primind încurajări, sfaturi, binecuvântare și un loc printre studenții primei promoții a Facultății de Teologie‑Litere din Galați…
Prof. Marinela Modiga
Școala Gimnazială ,,Miron Costin“‑ Galați