Luminile făptuirii părinteşti în Biserica Ortodoxă a neamului nostru

În data de 30 septembrie 2023, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a aniversat 16 ani de la întronizare.

La invitația părintelui Teodor Gradinaciuc, directorul „Radio Trinitas”, Înaltpreasfințitul Părinte Casian a fost invitat, în dimineața acelei zile la emisiunea „Viața cetății”, unde a vorbit despre slujirea demnă și jertfelnică a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în acești 16 ani.

Redăm interviul în cele ce urmează.

– Avem bucuria să‑l anunțăm pe invitatul emisiunii noastre, Înalt­­preasfințitul Părinte Casian, Ar­hiepiscopul Dunării de Jos. Înalt­preasfinția Voastră sărutăm dreapta, să vă rugăm să ne binecuvântați, vă mulțumim tare mult că ne sunteți alături și în acest an.

– Cerem noi toți binecuvântarea lui Dumnezeu pentru a înțelege mai bine semnificația deosebită a fiecărei zile, dar există pentru Biserica Ortodoxă Română și o sărbătoare specifică care are legătură cu cel dintâi, care alege, este ales și acceptă să slujească. Sărbătoarea de astăzi este o binecuvântare în sine însăși, pentru că ne cuprinde pe toți creștinii, pe toți slujitorii, și împreună sărbătorim de fapt prin întronizarea Preafericitului Părinte Patriarh, sărbătoarea reprezentativă a Bisericii Ortodoxe Române, așa cum Regele Carol I când a venit în țară sărbătoarea de 10 mai. De la rege a devenit sărbătoarea întregii Românii.

– Vă mulțumim tare mult că ați așezat să zic în acest context, mai larg al întregii Biserici Ortodoxe Române, în ziua de astăzi, pentru că nu este sărbătoare doar la București, din acest punct de vedere, așa după cum ați subliniat Înaltpreasfinția Voastră, ci este o bucurie pentru întreaga Biserică, să ne aducem aminte de evenimentul din 30 septembrie 2007 și am făcut acest lucru și cu ajutorul înregistrărilor difuzate, de Radio Trinitas și păstrate în arhiva noastră. Iată un avantaj de a avea un post de radio, și de a de a fi prezent cu dotarea necesară ca să surprinzi un astfel de moment ,așa cum se cuvine.

– S‑ar mai putea face aici o subliniere necesară, noi încet‑încet atingem cifra 100 (ani) de când Biserica Ortodoxă Română a devenit Patriarhie, a primit demnitatea de Patriarhie. O demnitate care în timp coboară la perioada patristică, după libertatea creștină acordată de Sfântul Împărat Constantin cel Mare. Biserica a preluat o tradiție chiar din timpul Sfinților Apostoli, pe care Sfânta Ortodoxie o păstrează cu fidelitate până astăzi se vorbește, deci de sinodalitate. Sinodalitatea înseamnă colegiul tuturor apostolilor pe care Mântuitorul Iisus Hristos i‑a ales, trimițându‑le pe Sfântul Duh la sărbătoarea, iată a Sfintei Treimi, și i‑a confirmat, iar ei au simțit nevoia ca, unul dintre ei să fie cel care prezidează în iubire. Sinodul n‑are șef niciodată, sinodul are pe cel dintâi, care așa cum au precizat canoanele Sfinților Apostoli. Cel dintâi are o responsabilitate pentru toți, lucrează pentru toți, îi reprezintă pe toți în fiecare neam. În perioada imediat următoare, din secolul al IV‑lea fiecare Biserică locală care s‑a organizat și‑a format un sinod, o adunare a episcopilor, iar episcopii și‑au selectat pe cel pe care l‑au văzut cel mai demn să poarte crucea unei comunități să îi reprezinte în așa fel încât cel dintâi, să nu lucreze nimic fără ceilalți, iar ceilalți să nu lucreze nimic fără binecuvântarea Sa. Aceasta este canonul 34 apostolic și dăm slavă lui Dumnezeu, că astăzi în Biserica noastră, după atâtea secole și mai ales de când Dumnezeu a acordat Bisericii Ortodoxe Române Autocefalie în 1885, și mai ales după ce Biserica noastră a primit demnitatea firească de a fi Patriarhie a patriei și poporului și românilor din țară și de pretutindeni. Se simte, se vede că sunt aleși de ceilalți sub insuflarea Sfântului Duh, pentru că Întâistătătorul nostru pe toate le propune prin insuflarea Sfântului Duh. În viața Părintelui Patriarh există 3 coordonate care sunt ale Bisericii dintotdeauna, însă actualizate miraculos spre slava Sfintei Treimi și a noastră mântuire și totul pornește inclusiv, Trinitas să ne aflăm într‑una din casele Sfintei Treimi care transmite pe calea undelor iată acum, și ne unește pe toți din suflete din case în această sărbătoare.

În al doilea rând, Părintele Patriarh folosește frecvent cuvântul numit lumină, și în al 3‑lea rând iubire milostivă. Slava Sfintei Treimi, lumină din suflete și iubire milostivă, iubire iertătoare, iubire care ne construiește, iubire în care se zidește și biserica din suflete, dar și biserica realitate văzută care suntem noi toți adunați în Biserică și aici. Preafericitul Patriarh are de la Dumnezeu, darul acesta de a aduna toate energiile și resursele neamului, ale unei Biserici jertfelnice și mereu devotate poporului ei din devotamentul față de Dumnezeu, Catedrala Mântuirii Neamului.

– Înaltpreasfinția Voastră ați spus că ne aflăm în casa Sfintei Treimi și misiunea pe care Părintele Patriarh o are în Biserica noastră, ați asociat‑o cu cinstirea Sfintei Treimi. Relația dintre Sfânta Treime și omul botezat în numele Sfintei Treimi, cuvintele Părintelui Patriarh Daniel. Înaltpreasfințite Părinte, ați împlinit iată recent o frumoasă aniversare, ați sărbătorit momentul ridicării eparhiei Dunării de Jos la rangul de Arhiepiscopie și a Înaltpreasfinției Voastre la rangul de Arhiepiscop. Vorbeați ceva mai devreme la început despre responsabilitatea pe care o au cei care sunt să spun așa, ridicați spre a fi evidențiați ca cei dintâi slujitori, și fiecare ierarh în eparhia pe care o păstorește, reprezintă pe Hristos cel care este centrul Bisericii, cel care este capul Bisericii. Cum se poartă o astfel de greutate pe umeri Înaltpreasfinția Voastră?

– Așa cum a arătat cândva un mare înțelept al neamului, Nicolae Iorga: „Orice ridicare ierarhică în toate domeniile vieții de la cel spiritual până la cel administrativ, cel familial, este urcarea pe o nouă treaptă de jertfă“.
De ce? Practic îl vedem pe Domnul Iisus Hristos ridicat pe cruce. El nu a coborât, nu s‑a ascuns de greutăți, de necazuri și de durere, ci a simțit că este timpul să ridicăm „sus inimile“. „Căci de sus vine toată darea cea bună și tot darul desăvârșit“, din păcate dorul spre cer, dorul spre slava și bucuria Preasfintei Treimi, dorul pentru viața veșnică a fost interpretat, sau toate dimensiunile acesteia au căpătat, din păcate, înțelesuri, la persoana întâi, cel care se ridică pentru cine cade, și Sfântul Pavel a spus: „Cel ce stă să ia aminte să nu cadă“!

Și de aceea îngerul cel dintâi a căzut pentru că s‑a rupt de Sus, de Dumnezeu, s‑a rupt din iubire. Și în Sfânta Liturghie dacă suntem atenți, ne vindecăm de mărirea care schimbă firea și primim jertfa care vindecă egoismul și crește în noi solidaritatea și comuniunea. Or la Liturghie, suntem invitați „să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, sfânta jertfă“ împreună s‑o aducem! Un slujitor, un om care e rânduit să‑i reprezinte pe alții, trebuie să‑i simtă tot timpul. Trebuie să‑i vadă în inima lui, și să‑i ducă pe toți așa cum sunt ei spre așa cum ar trebui să fim, și asta nu o putem face decât luând pilda unică în istorie, a spus o dată pentru totdeauna: „Cel ce a coborât ca să ne ridice“, Dumnezeu coboară pe acest pământ decăzut și ridică acest pământ decăzut, face „cerul pe pământ“ și spune, El singurul capabil să ne ridice la demnități ierarhice și anume Domnul nostru Iisus Hristos: „N‑am venit ca să mi se slujească, ci am venit ca să slujesc“ (Marcu 10, 45).

Și atunci, de fapt, așa cum văd marea majoritate a părinților, dacă înălțarea ierarhică este o responsabilitate de slujire mai mare, pentru ce în Sfânta Ortodoxie ca toți să fie una pentru unitate. Stai pe loc mai înalt ca să vezi jos pericolele și împreună cu cei de jos, căutăm să ne ridicăm. Acesta este locul patriarhului, este locul de jertfă, dar este un tabor luminos.

E greu de urcat acest „Tabor“, dar acest tabor este luminos când nu stai singur pe tronul patriarhal, ci împreună cu lucrarea cerească și pământească din Biserica pe care o slujim, și așa cum biserica este construită în general, pe loc mai înalt la sate și crucea ridicată pe loc mai înalt, noi, credincioșii trebuie să ridicăm inimile și sufletele și în Sfânta Biserică Ortodoxă Română, trebuie să spunem din toată inima și slujirea și Liturghia ne înalță pe toți, de la noi ca persoane individuale, către comuniune și solidaritate și tronul patriarhal este astăzi crucea ridicată pe turla Catedralei Mântuirii Neamului, care e înfiptă însă în inimile noastre ale tuturor.

– Înaltpreasfinția Voastră mă bucură faptul că ați făcut această asociere între elementele reprezentative ale bisericii, așa cum este Catedrala Națională și fiecare dintre noi în parte, pentru că așa se și cuvine să fie, să purtăm cu toții bucuriile, să purtăm cu toții și încercările, să fim cu toții una în tot ceea ce privește chemarea noastră de a fi fiii lui Dumnezeu. Înaltpreasfinția Voastră din multitudine e greu un astfel de interviu într‑o zi în care ai de unde alege despre ce anume să vorbești, să ai prea multe subiecte de ales, și atunci, dintre realizările din cei 16 ani de patriarhat ai Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, desigur că putem alege câteva, dar v‑aș ruga pe Înalpreasfinția Voastră, și vă plasez această greutate de alegere, ceva despre care să vorbim în continuare.

– Cum Preafericitul Patriarh este un teolog adânc, care în pofida faptului că stă pe tronul înalt și dificil, adâncește permanent, sondează permanent, orice cuvânt vine dintr‑un gând adânc, așa cum Mântuitorul l‑a îndemnat pe Petru, mergi mai în lărgime cuprinde pe toți, iar tu afundă mreaja cât de adânc și în adâncul harului iubirii Preasfintei Treimi. Acolo găsești trei persoane care se iubesc permanent și din iubirea lor să creează universul și să face omul, persoană capabilă de dialog, persoană capabilă de îndumnezeire, încât prima spun eu dimensiune în viața unei Biserici este capacitatea celui dintâi de a înțelege Biserica în profunzimea ei.

Biserica trebuie să fie pe de o parte ancora statornică din timpul apostolic, și iată primul aspect extraordinar în viața patriarhului nostru este capacitatea lui de teolog mare, adică teolog adevărat. Un teolog se și roagă, muncește enorm și unește cunoașterea cu viața liturgică personală și comunitară, și asta se vede. Totul în inițiativele patriarhului nostru are temei biblic, teologic, patristic, liturgic, mistic, misionar și social, cultural și educațional, dar toate se adapă în izvoarele harului, în tradiția nedezmințită a Sfintei Ortodoxii, și în specificul poporului român, care stă la inima patriarhului a Sinodului și a oricărui slujitor, alături de iubirea de Dumnezeu, stă pe același loc iubirea de poporul român.

Biserica aceasta e așezată pentru mântuirea poporului român, nu în mod întâmplător idealul patriarhilor noștri i‑a fost dat actualului patriarh să‑l ducă la împlinire să ne unească pe toți în „chivotul unității naționale“ și vedeți a fost monumentul reprezentativ la 100 de ani de la Marea Unire și uite că 100 de ani de la Marea Unire înseamnă și 100 de ani de patriarhat. Patriarhatul este și ctitor al Marii Uniri, iar Marea Unire este ctitorul patriarhatului, pentru că în Parlament Mitropolitul Miron a fost înălțat la rangul de patriarh de poporul român și de toate cultele. Toți au votat pentru ridicarea Mitropolitului primat la rangul de patriarh, care în limba română înseamnă „părinte“ într‑un fel și al patriei spiritualizate. Patriarhul nu intră în problemele administrative, sociale și politice ale Cezarului, dar patriarhul este un interlocutor extraordinar și cu Cezarul, așa cum a făcut‑o Mântuitorul Iisus Hristos și Cezarul trebuie să se mântuiască și Cezarul trebuie să sprijine Biserica, pentru că Biserica, așa cum am spus, este filantropul numărul unu al poporului român.

Partea teologică se mai vede și în aceea că este un profesor renumit care, înainte de a veni în România, aproape 10 ani, a luminat, aș spune așa la un institut din Elveția internațional, prin Sfânta Ortodoxie, o mulțime de studenți veniți din toată lumea, așa cum se întâmplă, au găsit în profesorul de teologie al nostru un luminos mărturisitor al comuniunii, al rolului persoanei umane de a vorbi cu Dumnezeu și de a construi cu Dumnezeu o viață mai logică, mai pașnică și mai fraternă într‑o lume foarte egoistă cum e lumea noastră.

Dar de ce? Pentru că permanent a fost asistat de teologul iubirii, care l‑a iubit cel mai mult din toți ucenicii, este cel mai reușit ucenic al Părintelui Stăniloae și iată de ce ucenicul iubit propune ca părintele iubit să urce în calendar, pentru că așa și este iubirea, iar Preafericitul a mai adăugat și pe celălalt înger al vieții lui care l‑a luat sub mantia proteguitoare la Sihăstria, părintele Cleopa.

Deci teologia adusă totuși la înțelesurile omului secolului al XXI‑lea, pentru că în teologie, care e grea, patriarhul nostru are un dar extraordinar al logicii, este un om foarte logic, totul demonstrează și totul este adânc și totul este iubitor în același timp.

În al 2‑lea rând, teologia care să nu rămână o discuție filozofică de raft, a adus‑o pe altar, contribuind ca niciun sat în România să nu fie fără biserică, fără precedent. Și, în același timp, ducând duhul liturgic al teologiei, dimineața în sufletul și în casa omului care pleacă la ora 6 la serviciu, începând cu imnul național, imnul național religios Sfântul Andrei, aducerea moaștelor Sfântului Andrei, meritul patriarhului, și troparul sfinților români, rugăciunea de dimineață, lectura biblică, Vechiul Testament, Noul Testament, sfântul zilei și iată, patriarhul, chiar cum a dorit din prima zi a întronizării, duce liturgic mărturisitor și rugător îi ajută pe oameni să se conecteze la har, la lumină și la bucurie. Oamenii nu au timp, astăzi aleargă foarte mult și aleargă și Dumnezeu după ei, și uite că a găsit aceste mijloace.

În al 3‑lea rând este comunicarea. Comunicarea în Biserica noastră este de pionerat și e foarte greu astăzi să organizezi un cotidian „Ziarul Lumina“, unic în toată Ortodoxia, 16 pagini color zilnic cu „coșul“ plin de fapte bune din toată Biserica Ortodoxă Română și de la românii din străinătate. Radio Trinitas este fără îndoială, ctitoria de suflet așa care a început cum știți, și eu știu în Vinerea mare, în turnul Catedralei Mitropolitane de la Iași, și, în sfârșit, Televiziunea Trinitas. O altă mare împlinire este încă de pe când era consilier patriarhal și apoi, episcop‑vicar. A contribuit la pregătirea terenului pentru revenirea religiei în școală, care nu este numai o problemă a Bisericii, este o problemă esențială, omul fără Dumnezeu nu poate rezista nicăieri în lume, și aceasta o arată toate religiile lumii, nu trebuie să facem filosofie pentru a arăta că n‑avem voie să‑l furăm din nou pe Dumnezeu din inima părinților, copiilor, împreună în familie, în școală și în biserică, și știe Dumnezeu care sunt eforturile extraordinare ale Părintelui nostru Patriarh, ale Sfântului Sinod, ale preoțimii,  ale profesorilor de religie, și noi credem că Dumnezeu este autorul orei de religie în școli și că avem suficiente rezerve și resurse în iubiții profesori de religie, iar copiii vă pot spune aceasta.

Copiii sunt astăzi „catedra de religie“, numai să știm să‑i ascultăm. Adevărul este că adesea le predăm prea mult și ascultăm prea puțin. Să ascultăm de Dumnezeu din inima de copil, cum a spus Hristos: „Lăsați copiii să vină la Mine“ (Luca 18, 16) și veți fi ca și ei și veți simți că școala va merge mai bine, virtuțile vor fi la ele acasă și programele care nu sunt agreate de copii, nici nu vor intra la inimile lor. Or, învățământul, educația religioasă, apoi învățământul teologic, de asemenea și nu în ultimul rând și aș spune eu, comuniunea cu o responsabilitate a țării pentru românii care au plecat din țară, și Preafericitul este cel care, de îndată ce a primit responsabilitatea patriarhală a organizat cum nu se putea mai bine românii atât de mulți plecați în străinătate ca și acasă, și acest „acasă“ pentru românii de pretutindeni este preotul ortodox român, Biserica, Liturghia, portul, limba și legătura prin ierarhii noștri din străinătate, care au diminuat străinătatea prin comuniune și prin frățietate. Frățietatea diminuează străinătatea, și prin comuniune individualitatea.

– Înaltpreasfinția Voastră, de multe ori, Părintele Patriarh a arătat și a spus‑o că toate eforturile pe care le face Biserica prin multitudine, prin paleta largă de activități sunt ca fiecare om să rămână și să intre în relație cu persoanele Preasfintei Treimi, și în această relație să‑și descopere sensul vieții și nu întâmplător, l‑ați amintit la Radio Trinitas. Cel mai ascultat interval este cel în care radioul Trinitas transmite în direct slujba Sfintei Liturghii.

vÎnaltpreasfinția Voastră ne‑ați ajutat să punctăm cele mai importante elemente din biografia și activitatea Părintelui Patriarh Daniel, a cărui sărbătoare spuneați Înaltpreasfinția Voastră, este de fapt sărbătoarea întregii Biserici. Având în vedere darurile pe care Biserica le revarsă astfel, în viața fiecăruia dintre noi, ce facem cu aceste daruri Înaltpreasfinția Voastră, odată ce primim de la Dumnezeu prin biserică? Atâtea daruri care e responsabilitatea fiecăruia dintre noi.

v– Mai întâi de toate, să ne rugăm să fim conștienți că le primim. Să înțelegem darul, mă tem că astăzi darul a devenit dreptul meu! Nu mai înțeleg că darul vine de la cineva care este prezent în dar. Când darul este mai mic sau mai mare și îl cuantific doar material, voi rămâne exterior și îl voi așeza într‑un raft, dar dacă în dar îl văd pe dăruitor, el este cel mai mare dar în mine, el mă însuflețește și mă ajută tot el, la rândul meu să devin dăruitor.
Atunci când darul se personalizează, și vedeți astăzi, din păcate, nu mai scriu nici o scrisoare, nici o felicitare, ci totul este anonim, totul este virtual, noi avem nevoie de persoane, persoanele sunt darurile cele mai mari care ne ajută, nici medicina cu toată aparatura care s‑a dezvoltat, nu poate să se interpreteze pe sine însăși până când nu suntem față către față. Celălalt este o „icoană“ în care se zugrăvește o altă icoană a lui Dumnezeu. De ce în limba română, Trupul și Sângele Domnului au căpătat denumirea de cinstitele daruri, cinstitele taine, sfintele daruri?

Din sfintele daruri ne sfințim, devenim primitori ai sfintelor daruri și devenim dăruitori, nimic nu‑i mai frumos decât să dăruiești o clipă, o secundă de atenție celuilalt de lângă tine, și uitați‑vă că suntem în anul extraordinar în care Preafericirea Sa, an de an ne atrage atenția că trebuie să dăruim ceva timp și ceva atenție celui de lângă noi, și anul acesta suntem rugați să dăruim atenție persoanelor pe care nu le mai vedem. Bătrânii singuri părăsiți, însuși faptul de a intra în legătură pentru bătrânul singur, când ai bătut la ușă tu ești un mare dar, dar tu ești darul lui Dumnezeu, iar bătrânul devine pentru tine prin experiența lui, cel mai mare dar, îți regăsești părinții, îți regăsești rudeniile și în felul acesta se închide cercul, Dumnezeu este dăruitorul care ne ridică și pe noi la calitatea de dăruitori, dăruim timp și sfințim, dăruim timp puțin și gustăm din eternitate, rupem puțină pâine și ne umplem toți de dragostea și de bucuria flămândului, care crește în noi, bucuria de a nu mai rămâne singuri.  Aceasta este legătura, refacerea comuniunii se face prin răspunderea de la primitor la dăruitor. Mai bine am fi dăruitori, așa cum aflăm în Sfânta Scriptură: „Că mai fericit este a da, decât a lua“ (Fapte 20, 35).

– În Evanghelie, Mântuitorul Hristos, la un moment dat, în rugăciunea Sa, vorbește despre faptul că în fiecare dintre noi ca oameni suntem daruri, spune Mântuitorul, referindu‑se în primul rând la post, dar și la noi toți, că „cei pe care mi i‑ai dat i‑am păzit ca ei să fie una precum suntem și noi“. Iată, în Evanghelie, Mântuitorul subliniază faptul că noi oamenii suntem darul pierdut. 

– Și‑am păstrat aceste giuvaiere, darurile acestea, ce ar fi oricare din noi, slujitorul într‑o preafrumoasă mare biserică unde să te afli singur, niciodată nu ești singur, pentru că, din fericire, cerul coboară tot pe pământ prin haina sfințeniei, a picturii și dacă ești atent când intri în biserică, chiar dacă ești de unul singur și te uiți la sfinți începi să înțelegi și te rogi, tot cerul coboară în tine și pe urmă tu te duci și devii misionar și aduci pe ceilalți, haideți să vă arăt „cerul de pe pământ“, nu haideți să vin eu că eu sunt preotul cel mai grozav din lumea aceasta, și să vedeți că dacă n‑aș fi eu n‑ar fi Iisus Hristos, nu, și eu sunt călăuzitor către Hristos. Vino să vezi cât de frumos este Hristos pe chipul bătrânii și copilului, să‑ți prezint în Biserica noastră, cât de frumos este tăticul tânăr care aduce copilașul la împărtășanie. Să vezi ce frumos este când rupem prescura la sfârșit și gustăm din ea. Să ieșim așa frumos în lume!

Aceasta este, de fapt, bogăția, darul extraordinar, o biserică! Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Cea mai frumoasă biserică este cea plină de credincioși, de oameni care stau lângă oameni“. Credincioșii sunt niște candidați la împărăția lui Dumnezeu, sunt niște oameni care merg spre veșnicie din vremelnicie, și sfidează toate păcatele, necazurile și nenorocirile. „Sus să avem inimile!“ „Să le avem către Domnul!“ El este cu noi și mergem împreună cu El.

– În această lumină Înalt­prea­sfinția Voastră, a relației pe care ați aprins‑o, acum, spre finalul interviului, putem înțelege și evenimentul zidirii Catedralei Naționale, nu ca evenimentul zidirii efectiv a unei clădiri, ci vom înțelege că acest lăcaș de cult nu este prin sine valoros, ci faptul că el a fost zidit, că  s‑a putut zidi un astfel de lăcaș de cult prin relația oamenilor care s‑au hotărât spre acest țel, ce este valoros.

– Fiecare cărămidă, fiecare parte de materiale este darul liber al fiecăruia dintre noi, care ca și Ana a lui Manole ne zidim într‑o biserică cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Suntem cărămizi vii la edificiu lui Hristos“, pentru că biserica este darul nostru de cărămidă către Dumnezeu, iar apoi Dumnezeu prin sfințire ne dăruiește „cortul mărturiei“, care ne acoperă, și ne dă bolta proteguitoare și apărătoare de toate relele, cupola cerească de pe pământul României. Orice biserică este așadar, în primul rând, „cupola“ de har pentru mântuirea întregului popor român, în așa fel încât din frumusețile noastre locale să ne adunăm într‑o frumusețe comunitară, patriarhală, națională și românească în lumea aceasta. Iar glasul care duce rugăciunile noastre, cu ale eroilor este crucea de pe Catedrala Patriarhală și clopotul de 26 de tone, cel mai important din toată Europa, care ne aduce aminte de prezența eroilor ca temelie a neamului nostru, nota DO de jos, este temelia martirică, așa cum orice biserică din primele veacuri s‑a zidit pe temeliile sfinților mucenici, și Catedrala este construită pe pomelnicele pe care Patriarhul României le‑a așezat în altarul Catedralei. Toți eroii au fost ridicați pe Altar. Aceasta este Catedrala Mântuirii Neamului! Nu este o clădire care costă bani. Este și o clădire care ne adună ca daruri ale lui Dumnezeu, ca să redevenim fiecare dăruitori de la frate la frate, de la român la român, și împreună românii să fie dăruitori de pace și liniște, cum o și facem în contexte destul de grele și dificile, poporul român rămâne ospitalier, rămâne credincios și cu brațele deschise spre toți cei ce au trebuință de ajutorul lui Dumnezeu prin noi, românii.
Am început cu gândul și rugăciunea către Sfânta Treime, rugându‑l pe Împăratul ceresc, Mângâietorul să vină și să se sălășluiască în noi, regăsind aici cuvântul Părintelui Patriarh de acum 16 ani, când a spus: Această casă a Sfintei Treimi, Basilica, nu este altceva decât duhul care cheamă la rugăciune, un clopot mare și o toacă ce ne cheamă pe toți la rugăciune, căci, de fapt, Liturghia este regăsirea noastră în rugăciune, în iertare, în filantropie, în bucurie și în binecuvântare. În același timp, încheiem luminos, în sensul că solicităm dacă se poate așa, celor ce doresc o rugăciune ca dar de la Dumnezeu pentru poporul român și pentru păstorul întâi, iubitor de Dumnezeu și deneam.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel,  ierarhii care îl înconjurăm astăzi, am venit aici cu delegația preoțimii noastre din eparhii, care sunt la Sfânta Liturghie astăzi, am venit cu delegarea iubiților noștri credincioși, și dacă s‑ar putea acum uniți‑vă iubiți frați și surori luminos, căci în timpul acesta, una din Sfintele Liturghii este spre sfârșite, o săvârșește Patriarhul nostru deasupra Reședinței Patriarhale, sus în turn, mai sus chiar decât Catedrala Patriarhală este paraclisul Patriarhului, bisericuța Patriarhului, pe loc înalt, unde se săvârșește mulțumirea astăzi lui Dumnezeu, pentru noi toți, la sărbătoarea unui sfânt așezat de Sfântul Vasile cel Mare, Grigorie Luminătorul se cheamă. Fie ca luminătorul Dumnezeu care luminează gândul Întâistătătorului nostru, să se unească cu o rugăciune de mulțumire pe care poate o putem aduce, și să spunem: Mulțumim Ție, Doamne că ne‑ai dat ca păstor pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, ține‑l sănătos îndelungat în zile, împreună cu noi, spre noi zidiri luminoase și mântuitoare, spre binele, pacea, mântuirea și unitatea poporului român de aici, și de pretutindeni din lume. Amin!

† Casian

Arhiepiscopul Dunării de Jos