„Fericiți cărora s‑au iertat fărădelegile și cărora s‑au acoperit păcatele. Fericit bărbatul căruia nu‑i va socoti Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleșug“ (Ps. 31, 1‑2).
Unul dintre acești fericiți, a fost măritul Voievod Stefan cel Mare al Moldovei (1457‑1504), pe care poporul l‑a numit și „cinstit“, bun, mare și sfânt. „Bun“, pentru faptele sale de milostenie și iertarea celor greșiți; „mare“, pentru iscusința cu care a condus țara cu dreptate, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi și trădători; „Sfânt“, pentru luptele sale de apărare a întregii creștinătăți, cât și pentru numărul mare de biserici și mănăstiri pe care le‑a zidit și înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu și mântuirea credincioșilor.
Pe Câmpia Direptății este întâmpinat de mulțimea poporului, în frunte cu Mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Întrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s‑a răspuns într‑un glas: „Întru mulți ani de la Dumnezeu să domnești“. Și a domnit, precum știm, 47 de ani, 2 luni și 3 săptămâni, luptând pentru apărarea hotarelor țării și a credinței strămoșești, a întregii creștinătăți, zidind cetăți militare, dar și cetăți ale sufletului, adică multe biserici și mănăstiri. Întru toată lucrarea pe care o făcea arăta dragoste, dreptate și mărinimie, neuitând nici o clipă pe vitejii oșteni, pe cei săraci și suferinzi, răsplătind și ajutând pe toți cu nețărmurită dragoste părintească.
Deși a fost încercat de numeroase suferințe: rana de la picior căpătată în lupta de la Chilia, moartea a patru copii și a două soții, trădarea unor sfetnici și multe războaie, nu și‑a pierdut niciodată credința în Dumnezeu, ci și‑a purtat crucea vieții sale cu răbdare creștinească. De aceea, istoria ne mărturisește că evlaviosul Ștefan Vodă a trăit nu pentru sine, ci pentru țară și credința întregului popor. El aducea mulțumiri și laudă lui Dumnezeu, nu numai atunci când biruia, ci și atunci când era biruit, fiind pentru noi un mare dascăl al pocăinței.
Ștefan cel Mare a pus biruințele în luptele purtate nu pe seama iscusinței sale, ci a voii și puterii lui Dumnezeu. Pentru credință și smerenia sa, Dumnezeu i‑a dăruit putere, înțelepciune, „har“, cum spune cuvântul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6).
Sfântul Ștefan cel Mare a fost nu numai un apărător al credinței creștine în luptele sale împotriva dușmanilor, ci el a fost și un mărturisitor al dreptei credințe prin numeroasele sale ctitorii, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor și obștii monahale, care împleteau rugăciunile de zi și de noapte cu lucrul mâinilor și cultura minții.
Ștefan cel Mare a zidit biserici și mănăstiri nu numai în Moldova, ci și în Muntenia și Transilvania, și de asemenea și la Muntele Athos, unde pericolul otoman amenința tot atât de mult Ortodoxia, a înălțat, înnoit și înzestrat mai multe biserici și mănăstiri, între care la loc de cinste este mănăstirea Zografu. Pe toate aceste sfinte lăcașuri, Ștefan cel Mare le‑a înălțat că mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru biruințele purtate în lupta cu dușmanii creștinătății, cât și pentru cinstirea și pomenirea celor căzuți în luptele cu dușmanii credinței neamului. Pentru aceasta, poporul l‑a cinstit numindu‑l „cel Sfânt“.
Ștefan cel Mare a fost un om al pocăinței și al rugăciunii, permanent se ruga, și a simțit nevoia să se încredințeze, atât el cât și familia sa, rugăciunilor părinților sfințiți din sfintele biserici ctitorite de el, pe care‑i numea „rugătorii noștri“. „Să ne cânte nouă și Doamnei Măria, cerea călugărilor și egumenului din Mănăstirea Neamț, în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o Sfântă Liturghie până în veac, cât va fi această mănăstire“. Viața de rugăciune personală a Sfântului Voievod ne este arătată și de cele trei icoane unite, numite triptic: Mântuitorul, Maica Domnului și Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care domnitorul le purta la el permanent în călătorii și mai ales în bătălii. Ștefan cel Mare și Sfânt însoțea rugăciunea cu postul, înainte de a începe lupta cu dușmanii credinței și ai neamului și după biruință, așa cum amintește cronicarul că a făcut‑o la Vaslui: „Cu toții s‑au legat a posti patru zile cu pâine și apa“.
Ștefan cel Mare unea rugăciunea nu numai cu postul, ci și cu fapta bună a milosteniei și a dragostei creștine. Astfel, înzestra familiile tinere de curând căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ și vite; nu uita niciodată pe vitejii luptători în atâtea războaie, arătând o deosebită purtare de grijă față de cei rămași cu infirmități, cum amintește tradiția de Burcel, cel rămas fără o mână, căruia îi dăruiește o pereche de boi, car și plug, pentru a se putea gospodări singur, pentru a nu mai fi silit să‑și lucreze pământul în zi de sărbătoare cu boi și plug de împrumutat de la boieri. Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptății și al iubirii creștinești, al iertării tuturor care au dat dovadă de căință pentru greșelile săvârșite: „Te‑am iertat, scrie măritul Voievod lui Mihu, și toată mânia și ura am alungat‑o cu totul din inima noastră. Și nu vom pomeni niciodată în veci, cât vom trăi, de lucrurile și întâmplările petrecute, ci te vom milui și te vom ține la mare cinste și dragoste, deopotrivă cu boierii cei credincioși și de cinste“. Întreaga sa viață Sfântul Ștefan cel Mare a trăit sub povățuirea permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul, căruia i‑a arătat toată ascultarea și cinstea cuvenită.
Ștefan cel Mare „s‑a strămutat la lăcașurile de veci“ la 2 iulie 1504 și a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează cronicarul: „Iar pe Ștefan Vodă l‑a îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toți că după un părinte al său, căci cunoșteau toți că s‑au scapăt (păgubit) de mult bine și multa apărare“. A fost plâns de întreg poporul și de tot pământul Moldovei, cum se spune și azi în cântarea populară: „Plânge dealul/ Plânge valea/ Plâng pădurile bătrâne/ Și norodu‑n hohot plânge/ Cui ne lași pe noi, Stăpâne?“
La mormântul său străjuiește, de la moartea sa până astăzi, o candelă permanent aprinsă, dovedindu‑se prin aceasta cinstirea de care s‑a bucurat de‑a lungul veacurilor din partea întregului popor, care dintotdeauna l‑a venerat ca pe un sfânt, apărător al creștinătății, după cum se vede și în pictura bisericii Mănăstirii Dobrovăț (Jud. Iași), ultima sa ctitorie, pictată nu la mult timp după moartea sa.
De aceea trecerea lui în rândul sfinților prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din 20 iunie, anul mântuirii 1992, este împlinirea unei fapte bineplăcute lui Dumnezeu și potrivită cu evlavia poporului dreptcredincios. El este o icoană de lumină pentru tot poporul dreptcredincios, un ocrotitor al ctitorilor de locașuri sfinte și al celor care luptă pentru biruință Crucii și a iubirii lui Hristos pentru oameni!
„Neînfricat apărător al dreptei credințe, te‑a avut pe tine Biserica lui Hristos, Binecredinciosule Voievod Ștefane, pentru care tot poporul te‑a numit mare, bun și sfânt, și te‑a cinstit. Drept aceea noi pururea te avem întăritor credinței noastre ortodoxe și al țării ocrotitor, prin rugăciunile tale cele către Dumnezeu.“
(Troparul Sfântului Voievod Ștefan cel Mare)
„Sfinte Ștefane Voievod, apărător al poporului român și grabnic folositor al tuturor creștinilor, ascultă rugăciunea pe care o înălțăm către tine, noi, nevrednicii. Cunoaștem îndrăznirea pe care ai dobândit‑o prin multe osteneli către Bunul Dumnezeu, Care ți‑a ascultat rugăciunile tale. Drept aceea, te rugăm să ne auzi și tu pe noi când cerem ajutorul tău. Ocrotește bisericile și mănăstirile în pace, întărește credința slăbită de ispitele acestui veac, surpă eresurile, luminează ocârmuitorii, dă vitejie ostașilor, iar nouă tuturor luminează‑ne calea mântuirii, ca împreună cu tine în locașurile cele cerești să ne bucurăm în vecii vecilor. Amin.“
(Rugăciune către Sfântul Voievod Ștefan cel Mare)
Redacția