Continuăm publicarea considerațiilor despre personalitatea Episcopului Melchisedec Ștefănescu, începută în nr. 411‑412/2023 al revistei Călăuză ortodoxă.
Pr. Eugen Drăgoi
*
Teoctist Arăpașu (1915‑2007), Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1986‑2007):
„Bogăția cunoștințelor Episcopului Melchisedec, erudiția teologică, strălucirea minții sale constituie pentru cultura și spiritualitatea românească izvor inepuizabil și îndemn grăitor cu valoare de testament pentru noi cei de azi și pentru posteritate.
Exemplul patriotismului său luminat de luptător pentru unitatea românilor, devenită piatră de hotar în 1859, luminează astăzi conștiința românilor de pretutindeni, în mersul către împlinirea idealului de întregirea brazdei românești și de unitate națională.//
Ierarh cărturar și militant de frunte pentru recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, el ne grăiește… despre sfânta noastră îndatorire de a propovădui dreapta credință și de a veghea cu statornicie și credincioșie la păstrarea unității Bisericii Neamului Românesc.
Moștenirea sa culturală, recunoscută și apreciată de Academia Română, al cărui membru a fost, sporește tezaurul de spiritualitate românească și constituie totodată, expresia contribuției Bisericii la făurirea istoriei naționale și a patrimoniului sacru românesc“.
[† Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Mesaj cu prilejul comemorării unui secol de la moartea Episcopului Melchisedec al Romanului, în „Cronica Episcopiei Romanului și Hușilor“, Roman, 1992, p. 19, 20]
*
Acad. Dr. Antonie Plămădeală (1926‑2005), Mitropolit al Ardealului (1982‑2005):
Episcopul Melchisedec a fost mare în toate. În cultură. În credință. În erudiție. În previziuni. În suferințe, răbdare. În iubire față de Biserica și Neamul său. E un mare model. Un exemplu de Ierarh. Pentru generația noastră – cu probleme asemănătoare – și pentru generațiile viitoare. Căci valorile esențiale pe care le‑a onorat și promovat el sunt valori fără de moarte și fără vârstă.
[Acad. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Melchisedec Ștefănescu, apărător al Ortodoxiei, în „Cronica Episcopiei Romanului și Hușilor“, Roman, 1992, p. 39]
*
Înaltpreasfințitul dr. Casian Crăciun (n. 1955) Arhiepiscop al Dunării de Jos (din 2009):
Slujitorii sfintelor altare și credincioșii deopotrivă cinstind memoria, dar mai ales cunoscând faptele mari ale Episcopului Melchisedec, se vor întâlni – în experiențele lor slujitoare specifice – cu o călăuză autentică.
Așa a fost încă din viață. Teolog erudit, personalitate culturală de frunte a veacului al XIX‑lea, încununat cu cinstea de academician, vlădica Melchisedec a militat cu toată forța pentru afirmarea neamului în unitate și pentru creșterea rolului Bisericii în viața poporului.
Îi datorăm curajul de a fi crezut în Unirea Principatelor și de a fi fost unul dintre partizanii spirituali ai ei și apoi continuator al luptei pe baricadele istoriei alături de popor pentru dobândirea Independenței de Stat (1877).
Pronia l‑a întărit în lupta grea în dobândirea Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (1885), act ce consfințea recunoașterea, în sfârșit, de către Constantinopol a demnității naționale ortodoxe…
La toate aceste momente de răscruce, Episcopul Melchisedec este artizanul cel mai luminat.
Pentru Eparhia Dunării de Jos, Episcopul Melchisedec este deschizător de drumuri în istoria mult zbuciumată a creștinilor din acest colț de țară.
[† Arhiereu‑Vicar Dr. Casian Gălățeanul, actualmente Arhiepiscop al Dunării de Jos, Episcopul Melchisedec, o călăuză mereu actuală în Biserica noastră, în „Cronica Episcopiei Romanului și Hușilor“, Roman, 1992, p. 49‑50]
*
Academicianul Ioan Kalinderu (1840‑1913), jurist, administrator al Domeniilor Coroanei:
Vă rog să‑mi dați voie (adresarea lui I. Kalinderu către plenul Academiei Române, în prezența Regelui Carol I, n. ns.) de a vorbi de o figură nobilă care a dispărut dintre noi, de un învățat episcop care, după ce a păstorit turma sa mai bine de o jumătate de secol cu atâta înțelepciune și noroc, a părăsit lumea acesta de dureri și a intrat acum în odihna eternă. Voi să vă vorbesc de una din podoabele acestei Academii, care s‑a distins ca teolog, ca istoric, ca filolog, de un bărbat cu mintea bogată, de Episcopul de Roman, Melchisedec, acel apostol a cărui inimă lumina pe frații săi cu razele credinței și‑i încălzea cu caritatea sa.
Da, el a fost un apostol; acest nume i se cuvine cu drept, căci viața sa, studiată din leagăn până la mormânt, se vede însemnată cu strălucire de această aureolă. Încă din anii săi cei dintâi o sete îl cuprinde, aceea a învățăturei, precum mai târziu îl cuprinde zelul pentru Casa Domnului…
Să nu ne temem: el nu va rămâne timp mult pe treptele de jos ale ierarhiei bisericești; ridicarea se va face de la sine, fără favoare, fără rugăciuni, fără uneltiri sau intrigi și ea va fi răsplata, rodul firesc al superiorităței, al sciinței, al virtuților și al numelui bun ce aceste însușiri îl făcu…
(Prin operele sale) își poate forma cineva o idee generală de frumosul monument ridicat Bisericii noastre de Episcopul Melchisedec și de bogatul material ce l‑a strâns; se poate vedea cât era de mare zelul cu care servea pe Domnul, cât de variate erau cunoștințele lui teologice și istorice, fără a vorbi de calitățile de stil, de puterea dialectică ce a desfășurat‑o. Aceste daruri, la care trebuie să adăugăm și erudițiunea, au fost apreciate chiar de străinătate, unde făcea parte din Academia Spirituală din Petersburg, ca membru onorar, din aceea din Kiev; mai era membru corespondent al Societăței Arheologice Imperiale din Petersburg, al Societăței Arheologice din Târnova și membru corespondent al Institutului Etnografic din Paris…
Cât era de erudit el știa să se facă mic cu cei mici și să vorbească limba lor pentru a fi bine înțeles de ei… Catehet de primă ordine cu tinerimea, el știa, într‑un cuvânt să se scoboare de la înălțimile elocinței și sciinței pentru a se potrivi celor mai mici, celor mai umile inteligențe. El știa să se scoboare la nivelul poporului.
[Ioan Kalinderu, Episcopul Melchisedec. Discurs de recepțiune rostit în ședința solemnă a Academiei Române, la 24 martie 1894, București, 1894, p. 3, 4, 14, 25]
*
Academicianul Simeon Mehedinți (1868‑1962), geograf și geopolitician român:
Oricum va fi fost trecutul, e vădit lucru că azi, sătenii acestui colț de pământ moldovenesc (zona Neamțului, n. ns.) înfățișează o aristocrație sufletească ce se impune la fiecare pas atențiunii călătorului. Melchisedec este unul din reprezentanții acestei aristocrații autentice.
Păstrând deci cu evlavie tradiția Bisericii Române, pe care o urmărise în «Cronica Hușilor», «Cronica Romanului» și‑n alte scieri erudite, Melchisedec a izbutit să fie cea mai luminoasă figură a episcopatului din vremea renașterii noastre culturale și politice, fără nicio derogare de la datoriile sale de cleric.
[S. Mehedinți, În amintirea Episcopului Melhisedec, în „Cronica Romanului“, anul IX, nr. 5, Roman, mai 1932, p. 130, 132]
*
Academicianul Nicolae Iorga (1871‑1940), istoric, publicist, om politic:
Episcopul Melhisedec, cleric de o largă cultură, cu o chemare științifică netăgăduită; om cinstit, modest și binefăcător. Ce mai multă vorbă? O adevărată podoabă a Bisericii, care de mult nu mai are cu ce se împodobi.
A scăpat pe vremea lui Cuza să ajungă episcop. N‑au avut încotro și l‑au ales și membru al Academiei. Dar aici i s‑a oprit rostul: pragul Mitropoliei, care i se cuvenea, nu l‑a călcat nici la București, nici măcar la Iași. Rost în afacerile publice n‑a putut afla. A trăit în bănuială și prigonire. A murit singuratec. S‑a săpat repede și adânc groapa lui de uitare.
Și dacă ai fi întrebat de ce el e dat necontenit în lături… ți s‑ar fi șoptit la ureche: „Băgați de seamă: e rusofil!“. Și, la orice prilej, presa liberală îi tot dădea cu „rusescul Melhisedec!“.
El, arhiereu al țării, nu putea polemiza cu gazetele și lupta cu zvonurile. Știm noi, ceștilalți, simpli cetățeni, ce zadarnică e combaterea clevetirilor interesate… A tăcut bietul om, a răbdat creștinește. Acuma sunt mulți ani de când a murit. De atunci s‑a ales cu o biografie de complezență, din partea urmașului la Academie. Iar manuscrisele, scrisorile lui zac uitate. Noroc că fratele său, și el arhiereu, le‑a cruțat de distrugere.
Astăzi un teolog, d. C.C. Diculescu, care a răsfoit prin aceste galbene hârtii, scoate însemnările misiunii în Rusia, la 1868, a lui Melhisedec și le publică într‑o broșură care a trecut neobservată, „Un episod diplomatic“.
Vlădica de Ismail sau al Dunării de Jos, mersese cu I. Cantacuzino, tatăl învățatului care e directorul Serviciului Sanitar, pentru a lămuri deodată pe ruși, cari, întețiți de Patriarhul din Constantinopol și de unele persoane nemulțămite de la noi, ne socoteau trecuți la catolicism prin mijlocirea francezilor și aveau cele mai ciudate idei despre nestabilitatea noastră politică, despre anarhismul lui Ion Brătianu, despre sentimentele și purtarea prințului Carol. Melhisedec s‑a dus la Mitropolitul Petersburgului, la cei de Chiev și de Tver, la Gorceacov, a prânzit la acesta cu Giers (Hirsch), viitorul cancelar, cu directorul vestitului Departament Asiatic, cu Hitrovo, care era să fie un fel de tiran diplomatic al României, cu doi Cantacuzini rusificați; a avut două audiențe la Țarul care, ca unui vlădică, i‑a sărutat mâna.
Pretutindeni „rusescul“ Melhisedec a combătut pretențiile Ptriarhiei, a apărat principiul cel nou al alegerii episcopilor de reprezentanța națională, a lăudat pe Domnul catolic, numindu‑l „restauratorul Bisericii“, a respins orice învinuire adusă șefului liberalilor care era atunci conducătorul Guvernului…
Când, la urmă, văzându‑l așa de laic în vederile sale, așa de loial în sentimente, rușii săriră în sus de indignare și‑i aruncară ofensa că nu ține la Biserică, el răspunse atâta: „Biserica nu se poate izola de țară; interesele țării nu pot să fie străine Bisericii“.
Aceasta poate fi deviza Bisericii noastre; ea n‑a aflat încă pe acela care s‑o reprezinte.
Cei ce au crescut la umbra lui Melhisedec, cei cari l‑au cetit, cei ce țin la Biserica noastră nu sunt oare atâția, încât să putem avea, în sfârșit, de la iubirea lor pentru marele arhiereu o carte cuprinzând corespondența și însemnările lui? O întrebare.
[Nicolae Iorga, I. Oameni și cărți. Din amintirile Episcopului Melhisedec de Roman, în „Floarea darurilor“, vol. II, nr. 25, București, 16 septembrie 1907, p. 386‑387]
*
Pr. Gabriel Cocora (1917‑1992), vicar administrativ la Episcopia Buzăului (1968‑1975):
Pasionat cercetător al trecutului nostru istoric, descifrător al unor documente și inscripții de prin mănăstirile și bisericile modovene încă de pe când făcea studiile de teologie la Kiev, unde a învățat în mod deosebit paleoslava, cu preocupări folclorice și lingvistice, membru activ al Academiei Române încă din 1870, mare patriot și animat de convingeri progresiste, încă de pe când era deputat în Divanul Ad‑hoc, sunt cele mai importante capitole din activitatea sa care rețin atenția. Și aceasta, pentru că Episcopul Melchisedec întotdeauna și în toate s‑a manifestat cu mult sârg, știind să îmbine în chip fericit slujitorul bisericesc cu cetățeanul, merit recunoscut în mod public, în plenul Academiei, unde amintindu‑i‑se activitatea desfășurată în Divanul Ad‑hoc, se sublinia că «în aceste momente mari ale națiunei, Melchisedec a fost la înălțimea preotului și a patriotului».
Afirmația că e «cel mai învățat episcop al românilor», făcută de Mitropolitul Moldovei (Iosif Naniescu, actualmente canonizat, n. ns.) la instalarea sa în scaunul vlădicesc de la Roman, nu numai că n‑a fost negată vreodată, ci, din contra, confirmată atât de ierarhii români, cât și de personalități laice, atât din țară, cât și de peste hotare…
Toate propunerile făcute în Sf. Sinod de Episcopul Melchisedec poartă pecetea unui spirit ponderat, calculat, de multe ori prea scrupulos și erau dictate și animate numai de marea dorință de a vedea Biserica noastră mai bine organizată…
Conștient că orice început își are greutățile sale, el recomanda tact și prudență ca nu cumva să se săvârșească vreo abatere de la tradiția noastră bisericească…
Episcopul Melchisedec s‑a arătat și un dârz apărător al prestigiului și autorității Sf. Sinod…
Episcopul Melchisedec s‑a dovedit un luminat susținător al sobornicității Bisericii și partizan al legăturilor interbisericești ortodoxe. «Oricare Biserică ortodoxă națională cu cât mai mult se va izola de
celelalte părți ale Ortodoxiei, cu atât este mai expusă pericolului de a deveni pradă vânătorilor de suflete…».
[Pr. Gabriel Cocora, Din activitatea Episcopului Melchisedec în Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în „Mitropolia Moldovei și Sucevei“, anul XLIII, nr. 5‑6, mai‑iunie 1967, p. 403‑406]