Cât de aşteptate sunt pentru noi toţi, credincioşi sau mai puţin încrezători în sărbătorile, în lumina, în pacea, în bucuria şi în bogăţia sufletească, daruri care vin de la Dumnezeu pentru orice om.
Dar orice cuvânt, lucrare sau atitudine, începute şi continuate din iniţiativele personale sau chiar de grup, omeneşti, se sting, dispar sau pot lăsa urmări doar omeneşti. La noi, despre cele omeneşti, bătrânii spuneau acelaşi lucru: „Minunile (adică unele realităţi mai importante, pozitive ori negative) durează doar trei zile“!
Însăşi denumirea de „sărbătoare“ e mai mult decât o exprimare a unor fapte ori oameni, aici şi acum. Trimite la Cineva! De aici am putea prelua şi noi firul! De la Cineva, Care este chiar Viaţa cea veşnică, prezentă în vremelnicia noastră! Este Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu din eternitate şi Fiu al omului, pe pământ, născut cu trup din Sfânta Fecioară, de la Duhul Sfânt, pentru a ne ajuta nouă, fiilor omeneşti doar pe pământ, să devenim „fiii“ Împărăţiei lui Dumnezeu, înfiați de Tatăl ceresc, Veşnicul Părinte iubitor.
Fiul lui Dumnezeu ne înfiază la Botez, ne înnobilează prin Mirungere, ne hrăneşte cu „Pâinea cea cerească“, Sfânta Euharistie, ne creşte la măsurile „fiilor lui Dumnezeu“ prin „curăţia inimii“, ne ridică la demnitatea de fraţi ai Lui, prin rugăciune, prin viaţă ordonată şi curată, proiectându‑se, astfel, de aici, din lumea căzută în ea însăşi, cărarea spre Cer, prin îndumnezeire.
Acest parcurs este şi faptul viu al învierii, înaintea Învierii de Apoi, prin lumina, harul, puterea şi bucuria Învierii Mântuitorului.
Aşadar, Învierea Domnului, percepută de cei mai mulţi dintre noi drept cea mai mare sărbătoare, este de fapt ridicarea noastră, a creştinilor, pe cărarea arătată de Biserică şi prin lucrarea liberă şi tainică a pocăinţei asumate sincer şi vindecător, de la moartea sufletească, de la păcat, la învierea bucuriei de a trăi lumina în „candela“ trupului, nu ca un moment evenimențial, ci ca o renaştere la normalitatea sănătoasă a omului lui Dumnezeu pe acest pământ, tot al lui Dumnezeu! De ce uităm, în acest sens, mărturia de odinioară? „Tu, omule al lui Dumnezeu…“ (I Timotei 6, 11) devine în viul vieţii ţăranului român apelativ familial: „Omule al lui Dumnezeu, nu înţelegi?“, care înseamnă: nu trăieşti bucuria din viaţa grea, uşurată şi sufleteşte, şi mental (conceptual), şi cultural, şi social, în lumina Sărbătoritului, Care este Domnul Hristos?
De ce nu ne vom însuşi formula modernităţii: „Paşte fericit“? Deoarece singur nu poţi învia din rău. Nu poţi să te bucuri de tine! Nu poţi să te auto‑educi! Nu poţi să te auto‑însănătoşeşti nici psihic, nici fizic! Dimpotrivă! Fericirea nu este oferită „la pachet“! Ea are o sursă mult mai subtilă, care vine de Sus! Numai cineva de Sus ne dă mâna, ne ridică, întrucât El S‑a ridicat cereşte din adormirea Sa, moartea reală cu trupul şi a făcut din mormânt Altarul Învierii, al vieţii veşnice!
Acesta este motivul pentru care mărturisim adevărul Învierii!
„Hristos a înviat!“‑„Adevărat a înviat!“ nu înseamnă doar atunci şi acolo, acum două mii de ani, ci permanent: „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi!“ (Ioan 11, 25)
De ce uităm mărturia profetă a Vechiului Testament: „Iată, Eu voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre şi vă voi duce în ţara lui Israel“ (Iezechiel 37, 12)?
„Paşte fericit!“ este o nepotrivită modernizare, orizontalizatoare a Adevărului hristic.
„Hristos a înviat!“, deci şi eu voi învia! Acesta este sensul! Nu doar o zi, sau două, sau trei şi nu plecând spre desfătare omenească de acasă, de la biserica mea, de la familia mea de la ţara mea! Toate sunt pline, prin Hristos, de lumină! Şi cerul, şi pământul şi cele dedesubt. Dar bietul suflet!? Dar bietul trup!? Dar sărmanul din noi!?
Se pare că n‑am depăşit observaţiile pertinente, ştiinţifice şi adevărate ale savantului, laureat al premiului Nobel, Alexis Carrel: „Omul fiinţă necunoscută“. E publicată celebra sa carte în româneşte încă din anul 1936. Tot acolo suntem!
El ne invită, nerespectând progresul ştiinţei şi al tehnologiei, să facem acelaşi lucru şi în legătură cu lăuntrul necunoscut al fiecăruia dintre noi. Cercetăm de toate, dar pe noi ne lăsăm, spiritual şi biologic‑uman, de izbelişte!
Ne îndeamnă, întocmai cum o fac şi Sfinţii Părinţi. Iată ce spune Carrel: „Reînnoirea omului“! Ce minunat! În cam aceeaşi etapă, alt savant din ceata celor sfinţi de pe pământ, Pr. Prof. Dumitru Stăniloae scrie excepţionala analiză a persoanei umane, trup şi suflet, omul şi fratele său ‑ tot omul, creaţia şi lumea, din perspectiva Învierii, cu titlul cel mai corect cu putinţă din lumea aceasta spre cea veşnică: „Iisus Hristos sau restaurarea omului“! S‑o studiem! Aşa ne vom vedea şi lăuntric. Ne vom duce la Medicul vieţii veşnice, la Spovedanie, la biserică, la preot, la bolnav, la copilul singur, la bătrânul abandonat. Acolo e locul propriei noastre restaurări! Priviţi o icoană, înainte şi după restaurare! Ce părere aveţi? Deschideţi, mai bine, paginile acestei reviste modeste, populare, în sens frumos, dar şi pastorale, în sens adânc, fără niciun fel de acrobaţii teoretice în conceptualizarea teologiei iubirii, „Călăuza ortodoxă“! Sunt nişte „icoane“ vii! Sunt propriile dumneavoastră icoane, preoţi, cin monahal şi credincioşi, expuse în lumina Învierii, a Domnului Hristos Înviat, pentru a ne învia!
Sunt nişte „icoane“ vii ale copiilor, ale vârstnicilor, ale jertfelnicilor preoţi printre vârstnici, la diferite soroace de la Sfânta Înviere până la Înălţarea sufletelor şi a trupurilor la „Altarul eroului“, înviat prin rugăciune, pomenire, pelerinaje şi alte minunate întruniri ale celor trei reprezentanţi ale etapelor tinereţii: copiii, părinţii şi bunicii, împreună în biserică, acasă, pe stradă, la şcoală şi în lume!
Aşadar, nu de mânuitori meşteşugiţi ai textelor, din condei şi din arhive, este trebuinţă astăzi, de Învierea Domnului, ci de mărturisitori ai faptelor ce învie în noi adevărata dragoste, respectul, ajutorul şi mărinimia faţă de tot omul, aşa cum ni le arată Hristos, Sfinţii şi toţi drepţii, şi care, din fericire, coexistă în slujitorii şi credincioşii, prieteni ai „Călăuzei ortodoxe“!
† Casian
Arhiepiscopul Dunării de Jos