Continuăm publicarea considerațiilor despre personalitatea Episcopului Melchisedec Ștefănescu, începută în nr. 411‑412/2023 al revistei Călăuză ortodoxă.
Pr. Eugen Drăgoi
*
† Eftimie (Luca, 1914‑2014), Arhiepiscopul Romanului și Bacăului:
„După moartea Episcopului Melchisedec, viața și însușirile sale deosebite, pregătirea sa cărturărească, mai temeinică decât a ierarhilor contemporani din vechea Românie, concepția și atitudinile sale progresiste, paginile pe cre le‑a adăugat la istoria culturală a neamului nostru, patriotismul său înflăcărat, modestia sa impresionantă și, în același timp, măreția sa impunătoare au fost cercetate, studiate și reliefate cu atenția cuvenită de diferiți cercetători și istorici. El are acum, în istoria Bisericii Ortodoxe Române și în istoria culturii noastre, locul care i se cuvine“.
[† Eftimie, Episcopul Romanului și Hușilor, Episcopul Melchisedec Ștefănescu viața și înfăptuirile sale, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, Roman, 1982, p. 99]
*
† Episcopul Chesarie Păunescu al Dunării de Jos (1888‑1975):
„Episcopul Melchisedec era un om cinstit, modest, și – mai presus de toate – un om de convingeri și de caracter.
Ca om al cărții și al condeiului, din capul locului se vădește în primul rând ca un erudit teolog. Era versat în toate ramurile teologiei și are meritul de a fi stabilit terminologia teologiei la noi în tratatele de morală religioasă, pentru popularizarea unor dogme creștine sau pentru a arăta rațiunea unor practici bisericești și temeinicia lor“.
[Pr. Eugen Drăgoi, Ierarhi și preoți de seamă la Dunărea de Jos, 1864‑1989, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1990, p. 28‑29]
*
Pr. prof. univ. dr. și academician Mircea Păcurariu (1932‑2021):
„Episcopul Melchisedec a fost primul mare istoric al Bisericii nostre, autor al unor lucrări de valoare la timpul respectiv (…) Episcopul Melchisedec a inaugurat o etapă nouă în cercetările de istoria bisericească la noi“.
[Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Cultura teologică românească, Editura Basilica, București, 2011, p. 244‑245.]
*
Prof. Theodor Ciuntu, originar din Liești, județul Galați, profesor la Liceul (azi Colegiu Național) „Nicolae Bălcescu“ din Brăila, între anii 1897‑1936:
„Între cărturarii care au lăsat opere nepieritoare, în a doua jumătate a veacului trecut, a fost și marele ierarh Melchisedec. Apărut în timpul renașterii noastre politice și culturale, dintr‑un mediu curat românesc, cu o cultură aleasă bisericească și literară, ne‑a lăsat pe lângă operele religioase și altele cu caracter istoric și arheologic (…)
Continuator al vechilor cronicari, vrednic urmaș al marilor apostoli ai neamului, Melchisedec, înarmat cu cunoștințe serioase ale limbilor clasice și ale limbii slavone, prin cursurile ce le făcuse la Kiev, își propune să ne dea scrieri cu caracter istoric și arheologic…
Însușirea de căpetenie a lucrărilor sale istorice și arheologice este originalitatea și obiectivitatea în descrierea faptelor…
Melchisedec a contribuit cu cuvântul și fapta la înălțarea Bisericii și la progresul neamului“.
[Th. N. Ciuntu, Melchisedec ca istoric și arheolog, în vol. „† Gherontie Nicolau, Episcopul Constanței, Melchisedec zugrăvit de câțiva dintre ucenicii săi“, București, 1939, p. 183, 184, 186, 187]
*
Ion Popescu‑Pasărea (1871‑1943), psalt, profesor de muzică și compozitor:
„Toată suflarea dăscălească a Bisericii noastre este recunoscătoare marelui ierarh, nemuritorul Melchisedec, a cărui binecuvântare, luminare și ajutor îl invocăm cu pietate“.
[Ion Popescu‑Pasărea, în „Cultura“, Revista cântăreților bisericești din România, București, 1911, nr. 10, p. 203]
*
Preotul profesor Ioan Gotcu (1861‑1937), ucenic al Episcopului Melchisedec:
„Acest bărbat care întrunea în persoana sa pe lângă o minte luminată și o cultură superioară, apoi era un caracter masiv de o demnitate și o tenacitate fermă; purta prestigul stâncii de granit. Judecata lui liniștită și domoală lua rezoluții pline de prevedere și de precauțiune, dar statornice și tari ca stânca. Cuvântul său hotărâtor era lege, înaintea căreia el singur stătea respectuos; cuvântul său era cuvânt de proroc, pătrundea afund ca o sabie cu două tăișuri și despica adâncurile inimii. Viața sa creștinească și curată întru totul îi dădea din belșug prestigiu moral, iar autoritatea sa se ridica mai presus de mediu și împrejurări, pe care le domina, păstrându‑și astfel aureola personalității sale neatinse și neînfrânte.
La dânsul totul era măsurat și cântărit cu cântarul demnității episcopale. Episcopul Melchisedec ținea fruntea sus, nu făcea tranzacții și nici nu lua jumătăți de măsuri.
Din atitudinea sa demnă și rezolută se vede limpede omul, care nu are a‑și reproșa nimic și nici nu se teme de nimeni și de nimic, decât numai de Hristos, a cărui Biserică o slujea cu devotament apostolic“.
„Toată ființa și personalitatea episcopului Melchisedec ieșeau în evidență mai ales la slujbele dumnezeiești. Îmbrăcat în odăjdiile arhierești și înaintea Sfintei Mese ni se părea transfigurat. Era de o seriozitate caracteristică. În altar devenea un alt om, în care se vedea că sufletul și cele duhovnicești dominau cu totul pe om. Smerenia, blândețea și evsevia îl înconjurau ca o aureolă și, în toată vremea slujbei, (se) pare că nu vedea pe nimeni și nimic. Mintea și gândul lui nu mai erau stânjenite de cele ce‑l înconjurau și, de aceea, nu‑l preocupa decât actul dumnezeiesc pe care‑l săvârșea. Nu comanda, nu diriguia și nici nu imputa nimănui nimic; dispărea din sufletul lui orgoliul superiorului ori al stăpânului încrezut în sine și se considera cel dintâi între umilii slujitori ai lui Hristos. Fiecare din cei ce‑l înconjurau, ca vrăjiți de o putere tainică, se sileau cu devotament să‑și împlinească chemarea și datoria cu o exactitate deplină. Vorbă, întrebări sau porunci în timpul slujbei nu se pomeneau și ori cât de mulți slujitori erau în Sfântul Altar, toți se înțelegeau unii pe alții numai din privirea ochilor, fără gesturi ori șoapte. Iar când noi, cei mai tineri și încă nedeprinși cu exactitatea amănuntelor slujbei arhierești, ori din uitare de sine, făceam adesea greșeli, unele chiar mari, cel mult ne „mustra“ cu o privire fixă de un moment și o încrețitură din sprâncene; iar la sfârșitul slujbei, cu aerul celui ce te‑ar ruga, ne spunea: „De ce nu băgați de seamă, măi băieți? Cui slujiți voi? Nu lui Dumnezeu? Mintea și inima voastră unde sunt?“.
Și, Doamne, adânc mai pătrundeau aceste întrebări. Modul său de a corecta și îndruma avea atâta putere de stăpânire și de sugestie, încât te domina cu puterea sufletului său, fără a te umili ori înjosi. El vedea în jurul său coliturghisitori și nicidecum inferiori ori slugi“.
[Preot Ioan Gotcu, Amintiri din viața marelui Melchisedec, Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galați, 2018, p. 28, 72]
*
Profesorul Vasile Vasile (n. 1941), bizantinolog, muzicolog și etnomuzicolog:
„Personalitatea lui Melchisedec nu este ușor de conturat, activitatea lui desfășurându‑se pe un interval de timp ce se extinde pe aproape cinci decenii și în domenii foarte diferite: bisericesc, istoric, politic, educațional, cultural, muzical, de traducător și descoperitor al unor importante monumente de spiritualitate. El a lăsat posterității adevărate modele de cărți didactice, de studii ce îmbrățișează deopotrivă istoria politică și socială, istoria culturii, dar mai ales a vieții religioase, filologia, lingvistica – restituind vechi cronici, inscripții și cărți de cult, figuri ale trecutului cultural și religios românesc – înscriindu‑se în emanciparea și modernizarea învățământului teologic, sugerând soluții pentru relațiile interconfesionale și interculturale și, nu în ultimă instanță, ale muzicii românești.
Se poate spune că figura sa enciclopedistă a făcut din el o personalitate reprezentativă a epocii, compararea sa cu Mihail Kogălniceanu – pentru domeniul organizării vieții bisericești – cu Teodor Burada și cu Bogdan Petriceicu Hasdeu – pentru multilateralitatea preocupărilor și realizărilor, pentru cantitatea și calitatea acestora, ajutându‑ne să‑i înțelegem și să‑i definim contururile.
Toate aceste activități vor ilustra o personalitate de mare profunzime și deschidere, de vizionar și bărbat pus în slujba idealurilor naționale ale vremii, cu efecte vizibile în evoluția vieții politice și, mai ales, a celei bisericești românești din cea de‑a doua jumătate a secolului al XIX‑lea.
Puternic ancorat în viața bisericească a vremii sale, ca ierarh al celor trei eparhii din Moldova, Huși, Ismail‑Galați și Roman, ca reprezentant al Bisericii în forurile politice și academice ale timpului, Melchisedec a contribuit substanțial la rezolvarea , în cele mai bune condiții, a multor probleme ce vizau modernizarea activității forurilor de coordonare ale acesteia (…) În Senatul României, în fotoliile Academiei Române, dar mai ales în Sfântul Sinod, el a căutat, a descoperit, a propus și a susținut, cu o putere de convingere recunoscută, soluții viabile care au condus la modernizarea vieții bisericești, dotată cu o legislație adecvată, cu linii directoare clare și bazate pe un realism de referință.
Pentru conștientizarea tinerei generații asupra unei personalități marcante a istoriei Bisericii Ortodoxe Române, un model de ortodox și patriot, cu o activitate remarcabilă în oficializarea autocefaliei, în organizarea învățământului teologic, în investigarea trecutului spiritualității românești, în deschiderea drumului ecumenismului, este necesară mai întâi cunoașterea acestuia și continuarea și aprofundarea multor aspecte prin simpozioane, mese rotunde, care să ducă la publicarea unor preocupări ce au rămas actuale și la preluarea unei experiențe, bogată în conținut și forme, ale dascălului, istoricului, lingvistului, teologului și arhiereului, care luminează nu numai partea a doua a secolului său, dar și pe cel al secolului trecut, cu bătaie până în timpurile mileniului nostru. Este o iconă ce ar trebui să străjuiască multe cancelarii ecleziastice, mănăstirești și seminariale și să îndemne la activități de înălțimea și anvergura celor care au fost propulsate și realizate de Episcopul Melchisedec“.
[Vasile Vasile, Episcopul Melchisedec Ștefănescu, eminent ierarh, pedagog și om de cultură, Editura Filocalia, Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, Roman, 2010, p. 10‑15, extrase]