Din punct de vedere geografic, spaţiul ocupat de poporul român se află în apropierea punctului de contact dintre două continente, o veritabilă „placă turnantă” a Balcanilor, fiind locul de trecere spre Asia şi Vestul Europei.
Substratul traco-getic al neamului nostru, peste care s-au altoit alte seminţii, după cucerirea romană, stă la baza psihologiei românilor, imprimându-i o notă de originalitate. În primele secole ale erei creștine s-au produs fluctuaţii ale popoarelor dar şi fermentări spirituale de adâncime, tinzând la crearea de disponibilităţi care să cristalizeze forme de perseverentă trăinicie pentru viitor. Acum, fermenţii culturali de provenienţă elenă caută pârtii de afirmare printre aluviunile civilizaţiilor de pe cele două continente vecine: Asia şi Africa1.
Poporul român face parte din structura etnică a Europei de sud-est. Ţinând cont de existenţa milenară şi de zestrea spirituală moştenită de la predecesorii geto-daci, la care s-au adăugat şi elemente latine, greceşti şi bizantine, creştinismul s-a impus de la sine, nefiind un eveniment istoric ale cărui începuturi să fie atestate prin documente.
O notă a spiritualităţii româneşti e sentimentul solidarităţii omului cu universul… Sentimentul de a fi părtaş la viaţa întregului cosmic, el însuşi exponent al acestuia, ca şi recunoaşterea de facto a substanţialităţii tuturor fenomene-lor, l-a privat pe român de intenţii luciferice; l-a ferit de dezarticulare şi dezertare…Românul porneşte de la premisa preexistenţei unei Rânduieli de natură ontologică. Asemenea întregii întocmiri creaturale, omul trebuie să se încadreze ei.
În Dacia Traiană a existat o cultură populară care s-a îmbinat armonios cu impunătoarea civilizaţie urbană adusă de romani. Datorită năvălirilor barbare începuturile românismului coincid cu o retragere din istorie, şi din toate posibilităţile ei ritmice şi dialectice într-o viaţă nu lipsită de cultură, nu despuiată de forme dar anistorică. Pentru câteva veacuri viaţa preromânească şi apoi românească a fost nevoită, sub presiunea evenimentelor ce se desfăşurau fulgerător pe drumurile şi în văzduhul Daciei, să renunţe la istorie, să se retragă adică într-o existenţă organică – sufletească, oarecum atemporală3.
Primele manifestări culturale şi spirituale în spaţiul românesc, ca rezultat al unei activităţi scrise datează din secolul al XI-lea şi se înscriu printre cele cu izvor ortodox – bizantin (de nuanţă slavonă)4. Ele erau influenţate de concepţia teologică, aceasta manifestându-se în lucrările de istorie, arte plastice şi pravilele domneşti. Din cuprinsul cărţilor care circulau în această perioadă se observă că literatura religioasă era dătătoare de normă pentru formaţia spirituală a cărturarilor5. Rolul religiei apare astfel ca un stimulent, ca o superioară disciplină în ansamblul variatelor manifestări ale culturii. Încă de la întemeierea lor, Principatele Române făceau parte din spațiul bizantin al Ortodoxiei. Bizanţul, ca imperiu, s-a impus, pentru un mileniu, ca principala forţă politică – și nu numai a Europei. În această perioadă, societatea bizantină a trăit într-o efervescenţă continuă, cristalizându-și un mod de gândire şi de viaţă diferite, în concordanţă cu lumea nou formată.
De la începuturile creştinismului până spre timpurile moderne, adică o perioadă de 1600 de ani, aproape întreaga cultură a Europei este o iradiaţie a Bisericii lui Hristos în spiritul creator. Această simplă constatare, care e o evidenţă ce ne scuteşte de demonstraţii, ne face să înţelegem caracterul dominant al coexistenţei istorice a culturii cu religia creştină. Mai mult decât atât, – şi acesta e un lucru ce nu s-a subliniat niciodată suficient: – cultura Europei din această glorioasă perioadă, atât în ramura ei bizantină, cât şi în cea occidentală, este în covârşitoare măsură o cultură monahală6.
E un adevăr unanim acceptat faptul că religia influenţează cultura, iar cultura influenţează religia. Literatura şi arta veche românească au avut un caracter preponderent religios. După căderea Bizanţului, Țările Române au preluat rolul de salvator al creştinătăţii ortodoxe, fie prin daniile făcute de domnitorii români Sfântului Munte, fie prin intermediul bisericilor şi mănăstirilor care puneau în circulaţie cărţi de învăţătură creştină. Specificitatea demonstrată prin istorie, limbă şi credinţă, ancorate într-o puternică tradiţie, a transformat numele colectivităţii care trăia în acest spaţiu geografic prin evoluţie fonetică, din Rumânia în România7.
Mistica bizantină era orientată spre lumină, resimţind și unele particularităţi imprimate de gândirea elenă, care s-au manifestat pe întreg traseul vieţii spirituale bizantine. Gândirea teologică bizantină a exprimat într-un mod diferit ,,soarta” omului (aşa cum se exprima antichitatea elenă)punând accent pe procesul de înnoire şi continuă sporire duhovnicească. Astfel, omul trăia sub imperativul transformării sale în totalitate, trup şi suflet, în Hristos. Acest aspect şi-a găsit plenar rezolvarea în doctrina isihastă. Isihasmul a avut o largă răspândire în estul Europei. Prezenţa îi e atestată de vasta literatură teologică întâlnită în spaţiul ortodox, de iconografia inspirată de el.şi de pleiada de sfinţi, trăitori ai ,,teologiei luminii”. Isihasmul a fost considerat un eveniment în istoria monahismului ortodox. În viaţa culturală de la noi, acest curent a însemnat intensificarea lucrărilor de traducere şi copiere a scrierilor patristice, cu influenţe directe asupra umanismului creştin.
Bizanţul s-a integrat atât de organic în conţinutul culturii materiale şi spirituale vechi româneşti în decursul veacurilor, încât întreaga evoluţie ulterioară a civilizaţiei medievale carpato-dunăreano-pontică a purtat pecetea sa înnoitoare8. Este o perioadă de mare însemnătate pentru relaţiile Ţărilor Române cu Bizanţul, acum având loc sinteza în care elementele tradiţionale daco-romane se contopesc cu cele bizantine9.
Poporul român, înglobat spiritual universalităţii bizantine, cu toate că a avut parte de un permanent şi nefast schimb de domnitori străini, a reuşit totuşi să creeze valori culturale meritorii, relevate de stilul arhitectonic din vremea lui Ştefan cel Mare, de „Învăţăturile” lui Neagoe Basarab şi de alte valori spirituale, care ne marchează istoric. Dogmatica Bisericii creştine are şi un caracter istoric, ea fiind dezbătută de marii cărturari ai vremii, mari dascăli şi ierarhi. Aceste dezbateri legate atât de textul evanghelic cât şi de partea de exegeză a acestuia formează o parte consistentă din conţinutul scrierilor patristice. Trebuie subliniat faptul că o bună parte a literaturii religioase de la noieste rezultatul artei traducerii. Ştim că munca în atelierele monahale era aceea de a oferi, prin copiere, cele mai bune exemplare din punctul de vedere al exegezei biblice, limbii şi chiar al artei miniaturii manuscrise sau a tiparului.
O istorie a culturii româneşti în afara dezvoltării culturii şi civilizaţiei creştine este imposibil de realizat! Spaţiul românesc este reprezentat prin definirea spiritualităţii româneşti circumscrisă în tradiţia bizantină. Specificitatea creştinismului este emblema culturii noastre naţionale. Prin creştinismul său autentic ortodox spaţiul cultural românesc a devenit din local şi naţional, european şi universal.
Viorica Demergian