Vacanţă. Linişte. Pace. Secetă. Sărăcie. Boală. Suferinţă! Sunt doar câteva dintre temele şi din provocările verii cu totul speciale din acest an. Pe deasupra tuturor aspectelor cunoscute familial, personal şi comunitar din perspectiva echilibrată a bătrânului patericului, mănăstirii şi satului nostru tradiţional românesc, observăm nu doar ceea ce ni se oferă prin imaginile comunicării la zi, ci şi unele nuanţe „la firul ierbii“, cum se obişnuieşte la noi.
Mai întâi, starea generală dominată mai mult de îngrijorări legitime pentru tot omul, atât socială, cât şi spiritual, este o realitate. Însă ea este dependentă şi de noi, nu numai de alţii, cum am avea tendinţa să ne exprimăm, tainic ori public.
Însă greutăţile, îndurate, înţelese creştineşte au în ele şi o anumită pedagogie ascunsă, întocmai stejarului din coaja ghindei. Ele sunt o realitate a concepţiei şi a felului nostru de viaţă. Dar sunt şi ocazii de reflecţie mai adâncă, pentru a identifica metode, strategii şi forme concrete de implicare în depăşirea în rezolvarea lor, personal, comunitar, local şi general.
Cum interpretăm noi, creştinii obişnuiţi ai Bisericii, care, aşa cum observăm, nu mai este astăzi percepută drept a noastră, buni ori răi, cu Tatăl nostru, cu Fiul lui Dumnezeu întrupat, Fratele nostru ceresc şi pământesc şi cu permanenta suflare a Duhului Sfânt, care ne alimentează acel „ceva sfânt în noi!“ pentru ca şi între noi să se reaşeze comunicarea pe verticală, rugăciunea, spre a se elibera din noi cuvântul bun, care este „pâinea cea de toate zilele“ pentru comunicare fraternă, spre rezolvări în familia mică ori mare, filantropic şi nu justiţiar, arogant sau agresiv!
De aici putem începe evaluarea noastră lăuntrică, paşnic, meditativ şi rugător! Ne ajută mut cea mai blândă, mai prietenoasă, mai caldă şi mai milostivă mamă, Maica Domnului, prin două săptămâni de reculegere şi de atenţie mai nuanţată la viaţa personală, în faţa propriei conştiinţe, a Domnului şi a fratelui, orice om, de oriunde!
Postul Adormirii Maicii Domnului, pentru o parte dintre slujitorii şi monahii ori monahiile de la Dunărea de Jos, însoţiţi de mulţimi de fraţi şi surori, creştini şi creştine de toată vârstele, a însemnat o ieşire din sinele întristat şi însingurat spre a participa la un pelerinaj, luminos şi dătător de pace lăuntrică, în 145 de biserici, ziua şi noaptea, vreme de 14 zile, prin de acum tradiţionalul drum spre inimi şi suflete, prin Sfânta icoană făcătoare de minuni, izbăvitoare de secetă, de la Mănăstirea Adam.
Din icoana Maicii Domnului a coborât ca o mamă în inimile, în sufletele şi în durerile fiilor şi fiicelor, „bucurie a tuturor celor necăjiţi“! S‑au oficiat privegheri şi sfinte Liturghii de toată noaptea, s‑au alinat fiinţe neputincioase, dar cea mai autentică mângâiere pentru credincioşi ori necredincioşi a fost „ploaia cea de mană“, în timpul celei mai îngrijorătoare secete din zona noastră.
Stropii de ploaie răcoritori pentru oameni, pentru case, pentru pământ, rămân mărturiile cele mai convingătoare ale credinţei trăite, cu zdrobire de inimă şi cu smerenie, de credincioşii peste care Domnul, la rugămintea Maicii Sale a presărat „ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“! Aceasta este minunea! Acesta este rodul curat al comuniunii pentru binele fratern şi pentru vindecarea oricui prin intervenţia fratelui frate, la Dumnezeu.
Imaginile rugătorilor, pelerinilor şi ale slujitorilor, ca şi mărturiile scrise fac parte din patrimoniul sacru al creştinilor în Biserica lor de la Dunărea de Jos pentru azi, pentru mâine, pentru totdeauna: poporul, slujitorii şi Maica Domnului, într‑o singură icoană a rugăciunii izbăvitoare de seceta spirituală şi de cea pedologică!
Nu ar fi completă icoana noastră sub acoperământul Maicii Domnului fără două „iconiţe“ vii, aici, pe pământ şi‑n lumina Domnului, spiritual şi Dincolo!
Două rugătoare. Două persoane greu încercate de la tinereţe, diferite ca loc de naştere şi vârstă ori stare socială: Elena, de la Sătuc, jud. Brăila, de la 17 ani paralizată şi timp de 47 de ani imobilizată cu trupul, dar care a mişcat sufleteşte toată comunitatea, prin rugăciune, prin răbdare, prin liniştea purtării crucii şi prin unica mărturie a familiei ei, care a vegheat‑o aproape 5 decenii, ca pe un prunc abia născut! În jurul ei, tu, cel sănătos trupeşte, îţi descoperi boala sufletească! Aşa începeai a te ruga cum trebuie!
La praznicul Sfântului Ioan Botezătorul ‑ 29 august, s‑a aşezat în raclă, sub pământ, dar cu smerenie, o văd Sus! Este, poate, dacă vrea Domnul şi Sfânta Biserică, după rânduială, o nouă muceniţă a purtării crucii bolii, fără cârtire! Oricum, patul de rugăciune pentru transfigurarea suferinţei în biruinţa spirituală devine „amvon“ al răbdării într‑o frumoasă „chilie“, pentru o familie, pentru un sat, pentru noi în Biserică şi în lume!
A doua mărturie bună, cutremurător de vindecătoare a zgomotului lumesc, de la tinereţe şi adolescenţă, prin acceptarea Crucii cancerului la 20 de ani, este studenta în medicină, Liliana Valentina de la Târgu Bujor. Şi ea devenită moaşte de pe picioare, fără greutate fizică, numai suflet, a răbdat muceniceşte cancerul la stomac, dar s‑a hrănit, pe ultima „sută de metri“, cu „Pâinea cea cerească“ şi cu „Paharul vieţii“ de două ori, la Catedrală, ca şi la agapă cu ierarhul şi mama ei, ca o pregustare a „prânzului“ celui mare, cu Hristos Domnul, ea o „mireasă“ gata de intrare „în cămara Mirelui“, tocmai în Duminica ajunului sfintei Adormiri a Maicii Domnului!
Doi kilometri a fost purtată pe jos, pe braţe, de tinerii studenţi, fraţii ei de comuniune, căci a fost o neobosită animatoare a activităţilor juvenile în parcurile din oraş, parcă o anticipare a intrării ei, de tânără, în „Grădina Maicii Domnului“, cu „îngeri“ împrejur. Aşa am simţit când m‑am atins de racla cu „moaştele“ ei trupeşti, un trup mistuit prea de timpuriu, dar cu o credinţă puternică exprimată în „ochii albaştri ca cerul senin“, pe care nu a dorit să‑l închidă nici în moarte. Aceasta este icoana vieţii de dincolo de poverile bolii, sărăciei şi îngrijorărilor!
† Casian
Arhiepiscopul Dunării de Jos