Interviul a fost acordat de vrednicul de pomenire Părinte Kallistos Ware, la Parohia ortodoxă greacă din Oxford, în toamna anului 2002, pcuv. arhim. Daniil Oltean și protod. Gelu Aron, aflați la studii, cu binecuvântarea și mijlocirea ÎPS Părinte Arhiepiscop Casian (bursă Church Mission Society), la Colegiul „Crowter Hall“ ‑ Universitatea Birmingham, Marea Britanie.
– Preasfinţia Voastră, în anul 1999 aţi vizitat Eparhia Dunării de Jos. Cu acea ocazie, aţi spus că „Biserica este prelungirea dragostei Sfintei Treimi în fiecare persoană umană“.
Cum putem trăi şi exprima această dragoste ‑ fundamentală pentru viaţa creştină ‑ într‑o lume din ce în ce mai violentă şi lipsită de dragoste?
– Întâi de toate, este o mare bucurie pentru mine de a vă avea ca oaspeţi aici, la Oxford, părinte arhimandrit Daniil și părinte diacon Gelu. Îmi amintesc cu mare bucurie vizita de la Galaţi, şi îmi amintesc cu plăcere ospitalitatea de care m‑am bucurat din partea Preasfinţitului Casian, şi doresc să transmit salutările mele Preasfinţiei Sale şi mă rog ca Dumnezeu să binecuvânteze întreaga sa lucrare pastorală.
Aţi întrebat despre înţelesul dragostei creştine din perspectiva Sfintei Treimi. Întâi de toate, trebuie să avem clar în minte că dragostea nu se bazează pe emoţii şi sentimente, nu este o chestiune sentimentală. Când vorbim despre dragostea creştină, vorbim despre ceva mult mai profund care vine din decizia voinţei noastre. Spre exemplu, dacă în unele zile nu mă simt «în apele mele», atunci îi iubesc mai puţin pe cei din jur? Legământul meu pentru dragostea creştină este mult mai profund decât starea mea emoţională temporară, căci dragostea vine din adâncul voinţei noastre de a ne angaja într‑o legătură strânsă cu Dumnezeu și cu semenii nostri.
Aţi reamintit despre tema conferinţei pe care am susţinut‑o în Galaţi și în cadrul căreia am spus că noi suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, care înseamnă „după chipul lui Hristos“, dar în acelaşi timp înseamnă şi „după chipul Sfintei Treimi“. Apoi am meditat şi am arătat cum Sfânta Treime înseamnă „dragoste mutuală“ şi cum noi aici, pe pământ, suntem datori să reproducem această dragoste ca o prelungire a iubirii dintre persoanele Sfintei Treimi. Cum putem să manifestăm această dragoste într‑o lume violentă şi din ce în ce mai mult lipsită de iubire, aşa cum aţi menţionat? Primul pas este să ne amintim nouă înşine că fiecare fiinţă este unică, fiecare fiinţă omenească are o vocaţie unică şi realizează o trăsătură distinctivă în ea însăşi, iar Dumnezeu aşteaptă de la fiecare dintre noi, individual şi personal, ceva ce El nu aşteaptă de la nicio altă persoană. Am pornit, deci, de la a spune că orice persoană umană este unică şi, prin urmare, valoroasă în mod absolut. Nu trebuie să privim niciodată fiinţa umană ca pe un simplu obiect care poate fi mutat dintr‑o parte în alta, care poate fi utilizată pentru împlinirea intereselor noastre. Fiecare persoană umană este un subiect în sine şi fiecare persoană are o finalitate. Deci, poate că într‑o lume a violenţei, într‑o lume a dezumanizării, trebuie să fim ghidaţi de reafirmarea credinţei noastre în valoarea unică a fiecărei fiinţe umane; fiecare dintre noi are posibilitatea să se afirme ca şi chip al lui Dumnezeu într‑un mod inefabil. Şi poate că ar trebui să începem cu o re‑împrospătare a sensului minunii, a tainei care este în fiecare fiinţă omenească.
la Seminarul Teologic din Galați
– 8 octombrie 1999 –
– Experienţa liturgică şi rugăciunea personală au fost dintotdeauna pentru Biserica Ortodoxă modurile specifce de exprimare. Aţi acordat locuri de căpătâi acestor subiecte în scrierile Preasfinţiei Voastre – bine cunoscute şi în România. Traducerea Filocaliei şi a cărţilor de cult în limba engleză sunt puncte de referinţă pentru mărturia Ortodoxiei în Vestul Europei. Cum apreciaţi renaşterea interesului pentru rugăciune şi viaţă spirituală nu numai în țările din Estul Europei, dar chiar şi aici, în Occident?
– Aici, în Occident, printre credincioşii ortodocşi, mai întâi, se observă faptul că oamenii vin mult mai frecvent pentru a primi Sfânta Împărtăşanie. Acest lucru ne încurajează mult. Aparţin Bisericii Ortodoxe de 44 de ani şi îmi amintesc că, la început, în majoritatea parohiilor ortodoxe de aici enoriaşii se cuminecau foarte rar. Îmi amintesc că aici, în biserica noastră din Oxford, erau anumite duminici în care nici o persoană nu se împărtăşea. Lucrurile însă s‑au schimbat, credincioşii ortodocşi din Vest venind acum mult mai des să primească Sfânta Împărtăşanie. Iar eu am salutat aceasta ca fiind o renaştere a experienţei euharistice aici, în ramura occidentală a Bisericii Ortodoxe. Bineînţeles că, odată cu aceasta, apare un alt pericol: oamenii pot să vină uneori pentru Sfânta Împărtaşanie fără o pregătire corespunzătoare. Deci, sunt de acord cu împărtăşania deasă, dar nu sunt de acord cu împărtăşania făcută la întâmplare. Şi în mod sigur aici, în Occident, nu se insistă îndeajuns pe pregătirea corespunzătoare în vederea primirii Sfintei Euharistii. Şi aici, în mod special, nu ar trebui să uităm importanţa Tainei Spovedaniei. Sunt diferite discipline în diverse părţi ale Bisericii Ortodoxe privind Taina Spovedaniei, însă cred că credincioşii ar trebui să vină des şi pentru a se mărturisi. Spun aceasta deoarece Taina Spovedaniei în sine este o parte esenţială a vieţii fiecărui creştin ortodox. De aceea, atunci când mă gândesc la o renaştere a vieţii spirituale, cred că aceasta ar trebui fondată pe Sfânta Euharistie. Aceasta este „izvorul de viaţă dătător“ pentru toate celelalte fapte ale noastre. Experienţa noastră trebuie să fie, mai întâi de toate liturgică, iar aceasta înseamnă că trebuie să fie o experienţă euharistică. Aşa cum am spus, pledez pentru o împărtăşire mai deasă, nu doar o dată pe an, nu doar de trei ori pe an, ci mult mai des. Şi, de asemenea, gândesc că este foarte important aici, în Occident, să învăţăm credincioşii despre nevoia pregătirii pentru primirea Sfintei Împărtăşanii. Aşadar, primul element pe care vreau să pun accentul, atunci când vorbim de viaţa spirituală, este Sfânta Împărtăşanie.
Dar atunci când mă gândesc la rugăciunea particulară, lucrul pe care am dorit mereu să‑l accentuez a fost valoarea rugăciunii lui Iisus. Probabil că rugăciunea lui Iisus a fost răspândită în zilele noastre printre creştinii ortodocşi mai mult decât oricând. În trecut, aceasta era folosită mai mult în viaţa monahală, de către călugări şi călugăriţe, şi de foarte puţini mireni, care veneau în contact cu mănăstirile. Dar acum observ cu mare bucurie că tradiţia rugăciunii lui Iisus a devenit cunoscută mult mai mult printre mireni. Şi cred că aceasta se leagă foarte mult de prima dumneavoastră întrebare privind viaţa într‑o lume lipsită de iubire, secularizată; cum să facem prezent acest spirit al lui Hristos în viaţa noastră zilnică, în mediul nostru secularizat? Cu siguranţă că rugăciunea lui Iisus ne ajută să realizăm un pod, o legătură între modul nostru de rugăciune şi modul nostru de muncă. Prin rostirea rugăciunii lui Iisus, în ritmul în care ne facem lucrul zilnic, putem să transformăm munca noastră în rugăciune. Preţuiesc rugăciunea lui Iisus atât ca rugăciune particulară, pe care o rostim singuri, fiecare în casa noastră, dar şi ca rugăciune rostită în mod liber, pe parcursul zilei, ca mod de legătură între secular şi sacru, ca mod de a‑L face prezent pe Hristos în tot ceea ce facem. Aş dori, deci, să pun accentul în mod special pe primirea Euharistiei şi pe rugăciunea lui Iisus.
la Seminarul Teologic din Galați
– 8 octombrie 1999 –
– Mărturia pe care o daţi în Europa Occidentală este una importantă şi, în egală măsură, impresionantă pentru noi, care trăim într‑o societate majoritar ortodoxă. Aţi putea să ne spuneţi, din propria experienţă, care sunt dificultăţile acestei mărturii ortodoxe în Occident? Cât de mult cei de aici sunt deschişi să cunoască Ortodoxia şi, în acelaşi timp, care sunt cele mai importante căi de mărturisire a valorilor tradiţiei noatre spirituale în această lume secularizată?
– Mai intâi aţi întrebat despre dificultăţi. Unul dintre obstacolele pe care le văd pentru ortodocşii din Vestul Europei este problema succesiunii, şi anume cum să transmitem credinţa noastră generaţiei următoare. Mă gândesc, mai întâi, la situaţia grecilor ortodocși din Marea Britanie. Mulţi dintre ei au venit aici din Grecia şi din Cipru în anii ’50 sau ’60. Ei s‑au născut şi au crescut într‑o atmosferă ortodoxă. Copiii acestora, cei din prima generaţie, au avut întotdeauna conştiinta că sunt creştini ortodocşi. Mereu au fost prezenţi la biserică şi nu şi‑au uitat Ortodoxia. Dar acum cea mai importantă problemă pentru comunitatea noastră greacă este cum să se asigure că toate aceste valori vor fi transmise şi preluate de către noua generaţie, născută în majoritate în aceasta ţară. Şi aceasta este, cu siguranţă, o problemă majoră pentru că, în multe cazuri, îi pierdem pe tineri. Şi nu este o problemă doar pentru greci, ci pentru toţi ortodocşii care trăiesc în Occident: cum să ţinem a doua generaţie aproape de Biserică? Mă tem că, din acest punct de vedere, atmosfera din Marea Britanie nu ne ajută deloc deoarece este una foarte secularizată. Însă trebuie să muncim pentru aceasta. Odată Ortodoxia a fost o chestiune care ţinea de originea naţională sau de un mod specific de trăire, acum şi aici, însă astăzi Ortodoxia trebuie să fie o chestiune de angajament personal. Oamenii trebuie să aparţină credinţei ortodoxe pentru că au ales să fie ortodocşi, şi nu pentru că se identifică în mod automat cu aşa ‑ numitul „folclor ortodox“. Aşadar, aceasta este problema cea mai importantă cu care ne confruntăm astăzi: o mare nevoie de a învăţa şi de a predica; un program catehetic pentru copii, tineri şi chiar pentru adulţi, o continuă predare a învăţăturii de credinţă. Oamenii nu au nevoie doar să fie ortodocşi în mod automat, la nivel declarativ. Acest lucru este la fel de valabil şi pentru cei din Occident care s‑au convertit la Ortodoxie şi al căror număr acum este în creştere. Aceştia au devenit ortodocşi din convingere personală, dar şi ei au probleme în privinţa transmiterii credinţei ortodoxe propriilor copii. Prin urmare, aşa cum am spus, aceasta este prima noastră mare problemă: cum să‑i facem pe copiii și nepoții noştri să menţină legătura cu Biserica.
O a doua problemă pentru noi, în Arhiepiscopia Greacă de aici, în Marea Britanie, este, desigur, aceea că majoritatea preoţilor încă vin din Grecia şi Cipru. Însă noi ar trebui să‑i găsim pe preoţii noştri printre ortodocşii ce au fost născuţi şi crescuţi aici. Şi acesta este un alt lucru foarte important: dacă preoţii noştri vor să‑i găsească pe eventualii tineri candidaţi trebuie să umble prin ţară. Avem nevoie, deci, să găsim mai mulţi viitori preoţi printre tinerii noştri. La ora actuală nu avem îndeajuns de mulţi pentru nevoile pastorale. În eparhia noastră, Arhiepiscopia Greacă a Patriarhiei Ecumenice din Marea Britanie, încercăm să dezvoltăm o şcoală pentru formarea preoţilor şi să sperăm că va fi bine, căci deocamdată suntem la început. Cred, aşadar, că avem nevoie de preoţi născuţi şi crescuţi în această ţară, în Marea Britanie.
Deoarece Biserica Ortodoxă Română nu este prezentă de foarte multă vreme aici în Anglia, nu cred că aţi avut încă această problemă. Însă, sunt sigur că peste douăzeci de ani vă veţi confrunta cu aceeaşi problemă (ceea ce, într‑adevăr, se și întâmplă în prezent, nu doar în Marea Britanie, ci în întreaga diasporă românească! ‑ n.m. G.A.); aşadar ar trebui să începeţi să vă pregătiţi încă de pe acum!!!
– Nu mă îndoiesc că ne veţi ajuta şi dumneavoastră să fim pregătiţi…
– Da. Nu vreau să las impresia că sunt pesimist. Cred că acum traversăm o perioadă dificilă pentru Ortodoxie în Vest, însă este şi o perioadă de oportunităţi. Dacă noi, ortodocşii, vom vorbi într‑o manieră pozitivă aici, în Vest, nu doar condamnând, ci fiind pozitivi, atunci oamenii vor răspunde la mesajul și chemarea Ortodoxiei.
Traducere de protodiacon Gelu Aron
* Publicat în „Călăuză ortodoxă“, iulie‑august 2003, nr. 176‑177.