Biserica este cea mai veche instituție a României, este suprapusă peste istoria țării cu tot patrimoniul ei, cu aspirațiile și necazurile ei. Oamenii Bisericii au fost prezenți nemjilocit între oameni, la bine și la greu: de pe vremea năvălirilor barbare, a persecuțiilor sălbatice, a războaielor și cotropirilor, dar și a ateismului roșu de sorginte moscovită. În prezent, Biserica se bucură de o perioadă de pace (internă și externă), de o încredere solidă și de o relativă bunăstare. Însă nu toate merg înspre o stare irenică, căci există forțe nenumite care și‑ar dori o Biserică mai puțin implicată social, mai puțin prezentă în viața reală a oamenilor, mai puțin atitudinală în fața marilor provocări (familie, națiune, identitate etc). De aceea, căpeteniile văzute ale sale devin „ținte“ de presă, dar și subiecte fierbinți pe rețelele de socializare. Nu voi vorbi punctual despre un caz sau altul, ci voi face o analiză la modul general, care să exprime câte ceva din „taina“ care însoțește lucrarea și nevăzută a ierarhului ortodox azi.
Sincer, mă mâhnește foarte tare atunci când, la o discuție amicală, la un pahar de vorbă sau pe rețetele de socializare, sunt pus în fața unor comentarii înveninate, dar superficiale la adresa slujitorilor Bisericii. Iar când acestea vin chiar din partea slujitorilor altarului, indignarea crește exponențial. Unde este, atunci, duhul comuniunii euharistice, al Adevărului revelat și împărtășit cu ceilalți, al unei conduite firești față de țesătura umană eclezială și al înțelegerii (nejudecării) aproapelui, prin mâinile căruia ai primit darul preoției și loc de cinste la masa sfântului altar de jertfă? Adică acolo unde ierarhul, prin harul primit la rându‑i, te‑a creditat pe tine, preote, să mijlocești venirea Duhului Sfânt (ceva de care mintea rațională se cutremură), să mijloceşti liturgic trupul și Sângele Domnului, să poți ierta și dezlega păcate acum și în veșnicie, să poți fi părtaș din interior la comuniunea dintre Cer și pământ… Desigur, acestea sunt excepțiile, dar ar fi bine ca ele să dispară sau să se nuanțeze, măcar.
Sindromul „gurii dezlegate“, cu și fără motiv, este mai grav la mireni, însă. Acei mireni care confundă starea duhovnicească din bisericile noastre cu emisiunile tv slobode la gură sau cu postările „incendiare“ ale unor vedete virtuale, cu sute de mii de urmăritori. Aceștia, fără să vrea, se fac purtătorii de drapel ai unor cauze complet străine de duhul Bisericii, de învățătura lui Hristos și de urmașii Săi în har. Dând crezare unor zvonuri (neverificate, ca orice zvon; dar savuroase, ca orice bârfă), colportând așa zise situații, întâmplări sau chiar „dezvăluiri“, nu fac decât să submineze legătura duhovnicească dintre cler și popor, dintre căpeteniile spirituale și cei care caută îndrumarea spre limanul credinței. Cu ce drept blochezi tu devenirea spirituală, căutarea și poate chiar mântuirea unor suflete sincere, aruncând valtrapul otrăvit al suspiciunii și condamnării peste oricine și peste orice, oricând? Cine ești tu, cel care le știi pe toate, inclusiv lucruri de „taină“, așa încât să le verși public, otrăvind atmosfera de jur împrejur? Cine ți‑a dat căderea să vorbești așa și, mai ales, să judeci pentru ca apoi să condamni?
Cunosc bine câțiva arhierei, pe încă mai mulți îi știu chiar de pe vremea când nu erau în această demnitate. Le știu viețile, unora le știu și familiile din care provin, le știu aspirațiile și principiile, dorurile și dorințele, nevoile și tristețile. Da, vă veți mira poate să aflați că sub mitra scânteietoare și veșmintele scrobite se află suflete vii, oameni ca noi toți, care au inimă, au viață în sine. Nu sunt doar niște mașinării administrative, niște automate ale harului împărțit în stânga și‑n dreapta, niște dispozitive de predicat la marile praznice, niște ghișee ambulante de reclamații și sesizări. Nu, sunt oameni, mai presus de orice! Oameni care trăiesc doar pentru și prin alți oameni! Călugări extrași din chilie și strămutați în lume, în zgomotul, vrajba și răutatea ei. Pe care, sincer vă spun, ei se străduiesc s‑o facă suportabilă…
Desigur nu există ierarh perfect (dar cine este perfect și cine stabilește asta, cu un perfectometru la cingătoare?), dar nu există nici creștin perfect și, în general, nici un om perfect – cel puțin din prisma ștachetei pe care ne‑a pus‑o Mântuitorul Însuși ca aspirație și pregătire pentru viața veșnică. Dar cum ar arăta lumea noastră fără acești vlădici drapați ciudat și care amintesc de fabulosul Melchisedec, care fac semne de binecuvântare pretutindeni, care se roagă în taină și care vor da socolteală pentru toate sufletele încredințate spre mântuire? La asta v‑ați gândit? O lume fără o osatură vizibilă a sacrului (nu sunt ei Preasfințiți?), o lume fără profil haric, altul decât preoția universală dată oricui la botez, o lume fără puterea unora de a avea har este ca o priză fără curent. Și atunci, aprindeți lumina, vă rog! Cum, însă?
Răzvan Bucuroiu