În perioada Sfântului şi Marelui Post al Paştilor, propunem cititorilor noştri culegeri de texte de la Sfântul Părinte Ioan Casian, despre săvârşirea postului trupesc, dar, mai ales, despre cel al sufletului. Să luăm toţi în candela inimii noastre cuvintele pline de folos duhovnicesc, precum un untdelemn bun, care să ne ducă şi pe noi, prin faptele milosteniei şi ale râvnei duhovniceşti, în cămările Împărăţiei cereşti!
Mai întâi trebuie să începem lupta împotriva lăcomi-ei, care, am spus, este pofta nesăţioasă fi pântecului Având a vorbi mai întâi despre măsura de ţinut în postiri şi despre felul mâncărurilor, ne-am adresat tot tradiţiilor şi rânduielilor fixate de egipteni care, oricine ştie, au în ele o minunată experienţă a stăpânirii de sine şi o desăvârşită cumpănire în judecata lor.
Există o veche şi minunată cugetare a Sfântului Antonie, după care un monah, care se sileşte să atingă culmi mai înalte de desăvârşire, după ce a petrecut un timp în mănăstire, când, dobândind un cântar propriu de discernământ, este în măsură să se rezeme numai pe judecata lui şi să ajungă la înălţimea vieţii unui anahoret, nu trebuie să pretindă, ca un om, oricât de mare ar fi, să aibă toate virtuţile. Unul este împodobit cu florile ştiinţei, celălalt se sprijină mai tare pe ascuţimea minţii, unul are drept temelie o adâncă răbdare, altul este mai presus prin virtutea umilinţei, iar altul prin cea a înfrânării, unul este împodobit cu harul nevinovăţiei, altul îi întrece pe ceilalţi prin mărinimie, altul prin milostivire, altul prin privegheri, altul prin tăcere, altul prin râvna muncii. De aceea monahul doritor să adune mierea duhului ca o albină înţeleaptă, trebuie să culeagă fiecare virtute de la cel ce o stăpâneşte mai propriu şi s-o strângă cu grijă în vasul inimii sale, fără a se mai preocupa de ceea ce îi lipseşte cuiva, uitându-se doar la virtutea ce-o are; chiar de-am vrea să împrumutăm toate de la umil singur, ori vom afla cu greu pilde de urmat, ori niciodată. Deşi vedem că nici Hristos nu S-a făcut încă „toate în toţi” (I Cor. 15, 28), după cuvântul Apostolului, totuşi, în acest chip putem să-L aflăm pe El în toţi, şi anume luând părţi de la toţi. Într-adevăr, despre El se spune: „Acesta S-a făcut pentru noi înţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şi sfinţire şi răscumpărare” (I Cor. 1, 30).
Deci, cât timp la unul este găsită înţelepciunea, la altul dreptatea, la altul sfinţenia, la altul blândeţea, la altul neprihănirea şi la altul smerenia, Hristos este împărţit acum în fiecare dintre sfinţii Săi. Însă de vreme ce toţi tind spre unitatea credinţei şi virtuţii, se ajunge la „bărbatul desăvârşit” (Efes. 4, 13), care realizează în el deplinătatea şi particularitatea fiecăruia dintre membrele sale. Până va veni acel timp, în care „Dumnezeu va fi totul în toate”, în prezent Dumnezeu poate fi totul în toate numai în chipul pe care l-am spus, adică prin împărţirea virtuţilor, deşi El nu este în deplinătatea acestora. Chiar dacă scopul religiei noastre este unul, totuşi felurite sunt modurile de vieţuire, prin care tindem spre Dumnezeu, aşa cum le vom dezbate mai pe larg în Conferinţele celor vechi. De aceea pilda de judecată sănătoasă şi de înfrânare trebuie căutată îndeosebi la aceia de la care am văzut că se revarsă mai îmbelşugat aceste virtuţi, prin harul Duhului Sfânt. Dacă nimeni nu poate întruni el singur în sine toate darurile, câte au fost împărţite la mai mulţi, măcar la dobândirea acelor bunuri, de care ne-am putea învrednici, să ne silim a-i urma pe aceia care le-au deţinut mai deplin. (…)
Un pântec îmbuibat de tot felul de alimente naşte seminţele desfrâului şi mintea înăbuşită de greutatea mâncărurilor nu mai poate păstra cârma dreptei chibzuinţe. Mintea negreşit se ameţeşte nu numai de beţia vinului, necumpătarea la toate mâncărurile o face să se clatine şi să se poticnească şi o despoaie de orice imbold spre nevinovăţie şi neprihănire (…)
Şubrezenia trupului nu-i o piedică pentru curăţia duhului, dacă îşi îngăduie doar atâta hrană câtă cere corpul plăpând şi nu plăcerea. Mai uşor s-au văzut oameni care se lipseau în tot chipul de mâncăruri mai bogate, decât de aceia care să se folosească în mod cumpătat de cele trebuincioase sănătăţii. Primii îşi refuzau totul de dragul înfrânării, iar aceştia, îngăduindu-şi-le pe toate din motive de sănătate, uitau de măsura la care să se oprească. Şi trupul slab îşi are izbânda înfrânării sale, cu condiţia de a se feri de la mâncărurile permise unei sănătăţi plăpânde, când încă mai simte nevoia de mâncare. (…)
Prin urmare, desăvârşirea înfrânării nu trebuie căutată doar în chibzuirea timpului mesei şi în felul mâncărurilor, ci, mai presus de toate, în mărturisirea conştiinţei. Negreşit, fiecare tre-buie să-şi impună numai atâta cumpătare câtă îi cere lupta contra împotrivirii trupului.
Respectarea posturilor cano-nice este folositoare cu adevărat şi acesta trebuie păstrate cu orice preţ. Însă, dacă după ele nu va urma o masă cumpătată în mâncări, nu se va putea ajunge la treapta curăţiei duhului. Căci flămânzirea îndelungatelor posturi, urmată de saţiul trupului duce mai degrabă la o oboseală de câtva timp, decât la curăţia sfinţeniei. Curăţia duhului este strâns legată de flămânzirea trupului. Nu are curăţenia unei sfinţenii necurmate cine nu se împa-că cu gândul să păstreze necontenit o aceeaşi stăpânire de sine. Nişte postiri oricât de aspre, urmate de o îmblânzire fără de măsură, devin zadarnice şi alunecă îndată spre păcatul lăcomiei pântecului. Mai bună este o hrană zilnică chibzuită cu moderaţie, decât un post greu şi lung, la intervale de timp. Pe de altă parte, flămânzirea fără măsură cunoaşte nu numai o slăbire a tăriei duhului, dar şi puterea rugăciunii scade din cauza oboselii. (…)
Într-adevăr, nu trebuie să ne înfricoşăm de duşmanii din afară: duşmanul este închis în noi înşine şi el duce zilnic un război lăuntric împotrivă-ne. Biruindu-l pe acesta, toate potrivniciile din afară vor slăbi, toate vor fi învinse şi supuse ostaşului lui Hristos. Nu vom avea duşman de temut în afară, dacă cele din lăuntrul nostru se supun biruite duhului; dar să nu credem că poate fi îndestulător pentru desăvârşirea inimii şi neprihănirea trupului numai acest post de mâncări văzute, dacă nu se va uni acestuia postul sufletului. Căci şi acesta îşi are mâncărurile lui vătămătoare, de care îngrăşându-se se rostogoleşte în prăpăstiile desfrâului, chiar fără belşug de hrană. O asemenea hrană, şi chiar foarte plăcută, este defăimarea. Şi mânia îi este tot hrană şi, deşi foarte neplăcută, îi oferă totuşi sufletului un aliment nefericit şi, în acelaşi timp, îl doboară cu gustul lui ucigător. Şi pizma este o hrană a minţii, pe care o slăbeşte cu sucurile ei otrăvitoare şi nu încetează s-o chinuiască, nefericind-o necontenit cu bunăstarea şi fericirea altora.
Kenodoxia, adică slava deşartă, este şi ea o hrană a sufletului, pe care, pentru moment îl mângâie cu desfătare, dar apoi îl goleşte şi îl despoaie de orice virtute, făcându-l sterp şi lipsit de toate roadele duhului. Astfel, îl face nu numai să piardă meritele unor nemăsurate strădanii, dar chiar să îndure chinuri mai mari. Orice poftă şi cutreier al unei inimi nestatornice sunt, la fel, o hrană a sufletului, pe care îl întreţin cu mâncări vătămătoare, lipsindu-l însă pentru viitor de pâinea cerească şi de hrana cea adevărată.
Reţinându-ne din toate puterile de la toate acestea, prin cea mai sfântă postire, vom face folositoare şi bună şi respectarea postului trupesc. În adevăr, chinuirea trupului, unită cu strivirea sufletului, va oferi lui Dumnezeu jertfa cea mai plăcută şi un lăcaş de sfinţenie în adâncul inimii neprihănite. Însă, dacă postind trupeşte suntem îngenuncheaţi de cele mai primejdioase patimi ale sufletului, zadarnică ne va fi zdrobirea cărnii, după ce am fost pângăriţi în partea cea mai preţioasă, păcătuind tocmai prin substanţa prin care devenim sălaş al Duhului Sfânt.
Negreşit, nu atât trupul stricăcios, cât mai ales inima curată ajunge lăcaş lui Dumnezeu şi templu al Duhului Sfânt. Se cuvine deci ca, în timp ce posteşte omul din afară, şi cel dinăuntru să se reţină de la mâncări vătămătoare. El mai ales să fie dăruit curat lui Dumnezeu, pentru a se face vrednic să-L primească în sine pe Hristos ca oaspete, precum ne aminteşte Sfântul Apostol prin cuvintele: „În omul din lăuntru să se sălăşluiască Hristos prin credinţă în inimile voastre” (Eres. 3, 16-17). (…)
Din dorinţa de a cunoaşte învăţăturile bătrânilor, am pornit din părţile Siriei spre Egipt, unde ne miram noi că eram primiţi cu atâta bucurie, încât nici o rânduială de postire nu mai era respectată până la ora stabilită pentru masă, aşa cum ne deprinseserăm la mănăstirile din Palestina. Oriunde mergeam, regula zilnică de postire era întreruptă, în afară de miercuri şi vineri. Întrebându-i pentru ce se trece la ei cu atâta uşurinţă peste posturile zilnice, unul din bătrâni ne-a răspuns: „Postul mă însoţeşte în tot timpul, iar pe voi, care curând veţi pleca, nu vă voi putea ţine necontenit cu mine. Postul, deşi este folositor şi trebuincios, e totuşi o ofrandă dăruită de bună voie, pe când îndeplinirea unei lucrări a dragostei este impusă de învăţătură ca o obligaţie. Prin urmare, primind în voi pe Hristos, trebuie să-L hrănesc (Matei 10, 40). Iar, după plecarea voastră, voi putea să despăgubesc omenia, ce v-am arătat-o pentru El, printr-un post mai crâncen asupra mea”. În adevăr: „Pot oare fiii Mirelui (Hristos) să fie trişti, câtă vreme Mirele este cu ei?” (Matei 9, 15), însă după ce va fi plecat, atunci vor putea posti în libertate.
Preluare din vol. ,,Sf. Ioan Casian, Scrieri alese” (Colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 57),
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 164-178.
Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul la Catedrala Arhiepiscopală din Galaţi
În Post, pe lângă împlinirea poruncilor bisericeşti, adăugăm un îndreptar de sfaturi, din inimă şi către inimi, atunci când mergem la biserică:
Pregăteşte-ţi inima, cugetul şi trupul pentru Sfânta Slujbă, încă din seara precedentă.
Împacă-te cu toţi şi iartă tuturor toate.
Aprinde candela de la icoană înainte de a porni spre biserică, spre a fi lumină şi în absenţa ta.
Pregăteşte-ţi darul tău către Altar de acasă, oricât ar fi el de mic, pentru a jertfi şi tu, împreună cu ceilalţi, din ale tale.
Îngrijeşte-te de haina ta, de zâmbetul tău şi de inima ta, pentru a străluci spre ceilalţi bucuria sărbătorii.
Roagă-te cu frică şi cu cutremur, mergând spre biserică, ştiind că mergi să întâlneşti pe Hristos.
Nu fi nepăsător faţă de săraci şi neputincioşi, pe care îi întâlneşti pe cale, pentru a nu fi nici Hristos nepăsător faţă de tine.
Pătrunde în biserică lepădând toată grija cea lumească şi uitând de ale tale, pentru a putea să-ţi aminteşti de Dumnezeu.
Aprinde lumină pentru viii şi morţii pe care îi pomeneşti mereu, ca să se poată împărtăşi şi ei din Lumina cea neînserată şi nepieritoare.
Nu părăsi nicidecum rugăciunea, tot timpul slujbei, căci şi îngerii din cer sunt rugători împreună cu tine pentru împlinirea Jertfei celei fără de prihană.
Mai întâi trebuie să începem lupta împotriva lăcomi-ei, care, am spus, este pofta nesăţioasă fi pântecului Având a vorbi mai întâi despre măsura de ţinut în postiri şi despre felul mâncărurilor, ne-am adresat tot tradiţiilor şi rânduielilor fixate de egipteni care, oricine ştie, au în ele o minunată experienţă a stăpânirii de sine şi o desăvârşită cumpănire în judecata lor.
Un pântec îmbuibat de tot felul de alimente naşte seminţele desfrâului şi mintea înăbuşită de greutatea mâncărurilor nu mai poate păstra cârma dreptei chibzuinţe. Mintea negreşit se ameţeşte nu numai de beţia vinului, necumpătarea la toate mâncărurile o face să se clatine şi să se poticnească şi o despoaie de orice imbold spre nevinovăţie şi neprihănire (…)