Domnul Grigore Lazarovici este prin adormire, viu în sufletele şi în inimile noastre

Încă un om al cetăţii, Domnul Grigore Lazarovici, a trecut din viaţa aceasta Dincolo!

Atitudinea noastră, a celor ce l‑am cunoscut, l‑am apreciat şi am beneficiat de mulţimea formelor concrete de implicare a sa în buna chivernisire a stării de convieţuire armonioasă, echilibrată şi demnă înseamnă, mai întâi, efortul de a‑l înscrie şi în cealaltă dimensiune, cea spirituală, în viul personalităţilor menite a dăinui în inimile noastre, în pofida discretei mutări trupeşti la „casa de lut“ a moşilor şi a strămoşilor noştri.

Dar viaţa este ceea ce a aşezat Dumnezeu în ea, un dar oferit omului cu scopul desăvârşirii însuşirilor menite a creşte în cunoaştere, în comuniune şi în mulţimea mărturiilor iubirii de Dumnezeu, prin care se hrăneşte şi iubirea de aproapele. Atât reţinem din viaţa trecătoare a unui om: cât s‑a dăruit familiei sale şi confraţilor de aceeaşi limbă, credinţă, tradiţii şi idealuri, la care a aşezat şi obolul personal al mărinimiei, fără de care nu‑l putem preţui nici pe cel de aproape şi, cu atât mai puţin, pe cel de departe.

Domnul Grigore Lazarovici aparţine lumii echilibrate din Câmpia Bărăganului, înrădăcinată în cultura pământului roditor, dar şi în cea a spiritului creator, continuându‑şi la timpul său formarea intelectuală şi profesională într‑o direcţie specială, necesară şi nobilă, cea a comunicării!

Aşa se face că, de tânăr, înfruntă bărbăteşte dificultăţile şi provocările din familie, asumându‑şi rolul de stâlp al acesteia, în urma dispariţiei timpurii a tatălui. Cunoaşte şi dificultăţile muncii alături de confraţii de la Combinat şi aşa, treaptă cu treaptă, se autodefineşte, munceşte, învaţă şi biruieşte, ajungând redactor şi apoi, urcând pe scara calităţilor dovedite, director adjunct, lângă Radu Macovei, la cotidianul „Viaţa nouă“, devenită în 1990 ‑ „Viaţa liberă“!

De aici s‑a profilat o nouă direcţie în viaţa omului şi a ziaristului Grigore Lazarovici, care a crescut până la delicata dezmierdare pe care o agrea, pentru sine şi pentru prieteni, de „Sire“! A devenit omul deplin al cetăţii, a inspirat pe mulţi spre proiecte importante şi fapte demne de marele municipiu al Dunării de Jos şi a ridicat pe catargul mesagerului „Vieţii libere“ libertatea, demnitatea, normalitatea, bunătatea şi, mai ales, rara capacitate de a zâmbi şi de a deschide braţele în situaţii de crispare umană sau socială.

A fost un mediator de excepţie în situaţii de crize inerente în comunitate, a evitat excesele şi a aşezat, mai sus de iritarea de moment, răbdarea, analiza atentă a impactului răului şi a propagării lui prin media.

A mediat în media şi nu a folosit media pentru a dezbina, a distruge sau a umili semenii!

De aceea a fost şi un intelectual iubit pentru că a dăruit iubire semenilor, între care şi tinerii săi studenţi de la Facultatea de Comunicare şi Jurnalism din Universitate, cărora le‑a imprimat taina profesionalismului şi nu graba sancţiunilor, adesea provocatoare de suferinţe umane şi sociale. A vindecat, prin dialog, prin logică şi prin atenţie la scopul lucrurilor, pe mulţi în multiple situaţii, încât el rămâne un înţelept promotor al dialogului şi al bunei credinţe în raporturile interumane, chiar şi‑n situaţii conflictuale. Om credincios, a slujit aşa cum a putut pe toţi cei ce au trebuinţă de cuvântul bun şi de evidenţierea faptelor bune din cultura, din credinţa, din istoria şi din bunătatea românilor.

A agreat evidenţierea luminoaselor fapte ale Bisericii din cetate în paginile cotidianului nostru gălăţean şi a ajutat mult cu sfătuirea şi cu bunăvoinţa redactării buletinului eparhial „Călăuză ortodoxă“, al cărui vicepreşedinte a fost.

A fost ales în forurile Eparhiei, în Adunarea şi în Consiliul eparhial, contribuind pe linia înţelepţilor, harnicilor şi demnilor creştini la slujirea în Biserică, pen­tru în­mulţirea bi­nelui împăr­tăşit semenilor „cu timp şi fără timp“.

O nemiloasă boală l‑a consumat doar fizic, dar nu şi spiritual ori intelectual. A luptat din răsputeri, aşa cum cer rânduielile me­dicale şi a fost sprijinit exemplar în această stare de familie, de prieteni şi de medici, din ţară şi din străinătate.

Înţelegând ora chemării mai Sus, împăcat cu sine, fără a fi făcut rău cuiva, cu familia şi, în primul rând, cu Dumnezeu, I‑a cerut Sfânta Cuminecătură şi aşa a plecat în veşnicie. Folosim verbul „a fi“ la timpul prezent, deoarece Domnul Grigore Lazarovici nu a fost, ci este omul lui Dumnezeu şi al cetăţii, care a plecat dintre noi, dar a ales să rămână în sufletele, în inimile şi în preţuirea de către toţi a faptelor sale măreţe.

Veşnica lui pomenire din neam în neam!

† Casian,

Arhiepiscopul Dunării de Jos