Regele Mihai și Regina Ana, oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte Casian
în Catedrala Arhiepiscopală din Galați – iunie 1998
Câteva clipe de reculegere, de tainică întâlnire şi de preţuire a unora dintre cei mai reprezentativi bărbaţi ai Bisericii şi ai ţării, la anumite soroace, cifre rotunde ale vieţuirii sau de la naştere, ori de la plecarea în veşnicie, iată tot atâtea teme de înţeleaptă cugetare, de atentă analiză lăuntrică şi de neuitare, dar mai ales, de recunoştinţă.
De fapt recunoştinţa, ca exerciţiu perpetuu, ne ajută să trăim în preajma celor valoroşi, înţelepţi, demni, jertfelnici, curaţi cu inima, iubitori şi, în egală măsură, trăitori ai valorilor spirituale, morale şi duhovniceşti, mereu la timpul prezent şi personal. Aşa se nasc proiectele, planurile, bucuria de a acumula pentru a ne forma şi, mai cu seamă, pentru a ne dărui „unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos“ pentru a o sfinţi, a o lumina şi a o înscrie în patrimoniul valoroaselor modele.
Mai întâi, să ne amintim de un model al nostru, al tuturor românilor, al creştinilor şi al lumii bune!
S‑au împlinit 100 de ani de la naşterea Regelui Mihai I.
Fire blândă prin fibra sa existenţială, om liniştit, paşnic şi tăcut, atent la orice gest, la orice gând şi scump la cuvânt a crescut în secolul tuturor relelor pe plan familial, chiar dacă vorbim de Casa Regală, naţional şi internaţional, între două dictaturi, din care cea mai nemiloasă, comunismul, l‑a exclus dintre fiii Patriei, deşi era Suveranul zvelt, tânăr, chipeş, împăciuitor, cumpătat şi introvertit. Era idolul tineretului! Dar timpurile evocate de cronicar nu i‑au fost prielnice. Exilul său reprezintă o experienţă a lumii biblice, făcând din „deşertul“ uman şi material, prin educaţie, prin formarea ca om demn şi prin inventivitate, o nouă viaţă puternic ancorată în credinţă, în iubirea de mamă, în ataşamentul faţă de popor şi patrie, pe care nu le‑a părăsit nici spiritual, nici cultural, nici tradiţional, purtându‑le cu smerenie şi demnitate, în suflet, în inimă, în durere, în compasiune, în lupta pentru adevăr. Şi‑a consolidat familia, păstrând credinţa ortodoxă, a muncit din greu ca orice om de rând şi, prin cultul muncii, a arătat încă o dată demnitatea regală, nu din scaunul cel înalt, ci din înălţimea demnităţi umane, impunând respect pentru toţi de departe şi de aproape, ca model de suveran peste propriile neajunsuri, umilinţe, necazuri, suferinţe şi frustrări. Pe toate le‑a asumat, în tăcere, în echilibru şi în omenie.
De patru ori, după ce a fost posibilă revenirea sa în ţară şi reluarea cursului normal al vieţii, în condiţiile date, ne‑am bucurat de prezenţa Sa în Arhiepiscopia Dunării de Jos la Galaţi, la Brăila, la Tecuci.
Memorabilă rămâne, mai întâi, oficierea într‑un cadru festiv, bisericeşte, a mulţumirii la cincizeci de ani de la cununia regală, ca exilat la Atena, cu restricţii, doar în Capela Palatului regal atenian.
Aici, acasă, la Galaţi, într‑o simplitate care îi era specifică, ne‑am îndreptat slujitori şi credincioşi spre Domnul şi I‑am mulţumit, cu Suveranul, pentru darul vieţii şi înţelepciunea vâslirii printre „valurile“ nemiloase. Sobrietatea şi tăcerea sa într‑o anumită emoţie evidentă, dublată de zâmbetul cald şi prietenos al Reginei Ana, ne‑a umplut inimile de căldura nobleţii regale în Catedrală temeluită de bunicii Săi, Regele Ferdinand şi Regina Maria, trimişii marelui Rege Carol I şi ai Reginei Elisabeta.
Dar evenimentul cel mai emoţionant, comunitar, pentru gălăţeni, l‑a reprezentat prezenţa familiei regale, în frunte cu Regele Mihai la sărbătoarea Sfintelor Paşti în aprilie 2016, la un secol de la aşezarea pietrei de temelie a acestei minunate catedrale, cu ctitori regali, din Galaţi. Strada Domnească, ca de obicei, de Sfintele Paşti, este catedrala cu bolta cerului pe umerii credincioşilor în număr foarte mare! Cu atât mai mult a sporit numărul la aflarea prezenţei Regelui. Vădit emoţionat, aproape ca la primul Paşti, în Capitală, a împărtăşit cu ierarhul din lumina pascală, lumină însoţită de bunătate suverană, credincioşilor, fericiţi că şi‑au regăsit iubitul lor conducător pribeag, dar mereu prezent în sufletele şi în inimile compatrioţilor. Au urmat momentele specifice sărbătorii, căreia Regele a ţinut să îi rezerve o stare de normalitate, de fidelitate faţă de primatul divin al bucuriei şi de smerită prezenţă, ce se impunea fără niciun efort de glorie trecătoare. Acesta este Regele. Este discret! Este mândru de toţi şi nemulţumit de sine! Este preocupat de toţi şi discret cu sine, în familia sa, în singurătate şi în societate. Este egal cu sine şi cu semenii. Nu are mai multe modalităţi de vieţuire. Una singură: nobleţea simplităţii regale!
În plus, Regele Mihai a reuşit marea performanţă de a‑şi piti lacrimile în vasul inimii, de unde a transmis încurajare mai ales celor suferinzi. El însuşi fiind realmente unul dintre ei!
De aceea a lăsat o luminoasă prezenţă spirituală şi în inima mea şi în a celor ce l‑au apropiat. A stăruit, peste protocolul regal, cel mai mult la Orfelinatul eparhial. Acest gest grăieşte de la sine. Şi‑a regăsit durerea copilăriei, în absenţa Reginei mamă Elena ‑ steaua lui polară ‑ forţată să părăsească ţara chiar de Regele tată. Când avea nevoie de mamă vedea un tată, şi când avea nevoie de tată vedea o mamă! Dar pe toate le‑a depăşit regeşte! A trăit 70 de ani de domnie, cu sincope, dar a ajuns să îl egaleze în longevitate de rege, chiar fără ţară, pe Regele Soare al Franţei, Ludovic al XIV‑lea.
Dar memorabile vor rămâne cuvintele sale testamentare pentru noi toţi: Biblia i‑a fost toată viaţa prima, a doua şi, tot aşa, la infinit cea mai utilă şi iubită pavăză!
Mama i‑a fost şcoala, nu doar a vieţii, ci şi „scutul“ acesteia!
Patria ne‑a învăţat, la 90 de ani de viaţă de la tribuna Parlamentului, ca de la Catedra regală: „Patria mi se pare că am împrumutat‑o de la copiii noştri şi nu de la înaintaşii noştrii“. Să luăm aminte!
Suveranul s‑a aşezat discret, nu doar, cu trupul, la Curtea de Argeş, în necropola regală, ci şi în sufletele celor ce ştiu că le ruga pe măicuţele ce îl vegheau, în Elveţia, în ultimele clipe, să citească rugăciunile ceva mai tare!
Să auzim aceasta!
Veşnică pomenire şi neuitare pentru Regele Mihai, la un secol de la naştere!
† Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos