Eveniment istoric la Dunărea de Jos – strămutarea rămăşiţelor pământeşti ale Episcopului Nifon Niculescu, la Galaţi

În perioada 24‑26 septembrie 2021, în Arhiepiscopia Dunării de Jos s‑au desfășurat o serie de manifestări cultural‑duhovnicești prilejuite de aducerea rămășițelor pământești ale Episcopului Nifon Niculescu al Dunării de Jos de la Cimitirul „Șerban Vodă“‑  Bellu din Capitală la Catedrala Arhiepiscopală din Galați.

În prealabil, în data de 21 iulie a acestui an, cu Înalta binecuvântare a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, și prin implicarea plină de devotament a Înaltpreasfințitului Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos, după aproape doi ani de cercetări, au fost exhumate osemintele ierarhului, unul din cei zece episcopi ortodocși români înmormântați în Cimitirul  Șerban Vodă‑Bellu din București, în perioada 1893‑1925.

În după‑amiaza aceleași zile de 21 iulie, spre seară, deîndată ce osemintele și obiectele liturgice arhierești au fost scoase din solul binecuvântat al cimitirului care le‑a găzduit aproape un veac, Înaltpreasfințitul Părinte Casian al Dunării de Jos s‑a recules, rostind și o rugăciune de pomenire a Episcopului Nifon, după aflarea rămășițelor lui pământești. Cu acest prilej, într‑un cadru modest, lipsit de exigențele protocolului, însă covârșit de simplitate, smerenie și recunoștință față de vrednicul ierarh înaintaș, au fost exprimate spontan aceste gânduri: „Numai după cum Dumnezeu știe, pe căile necunoscute în viața noastră omenească, realizăm mai mult ca oricând, că «ai Domnului suntem ori de trăim, ori de murim» (cf. Romani 14, 8). Așa se face, că în curând se vor împlini 100 de la plecarea dintre noi a vrednicului de pomenire, neîntrecutul liturghisitor, profesor, misionar neîntrecut și vlădică în timpul războiului, molimelor și suferințelor, timp de un deceniu, la începutul secolului al XX‑lea, la Dunărea de Jos de la Galați, până la Caliacra și Durostorum. Vlădică înțelept, vlădică învățat, ctitor și constructor, dar mai ales mare filantrop în timp de război, cel care în toiul luptelor de la Mărășești, în 6 august 1917, a sfințit una dintre cele mai reprezentative biserici – ctitorie a lui Carol și Elisabeta, Ferdinand și Maria – Catedrala Dunării de Jos. După un groaznic incident‑atentat, în 1920, în Senatul României, mutilat și‑a dus crucea încă un an de zile, aproape doi, și s‑a așezat în rândul părinților din neam în neam, la Cimitirul Bellu, cu dorul, poate, ca vreodată, dacă nu cu trupul, măcar cu duhul, să‑i fie adusă amintirea, lucrarea și prețuirea în Eparhia Dunării de Jos. Așa cum a hotărât Sfântul Sinod, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, ca eparhiile să se intereseze prin chiriarhii lor, de locul de veșnică odihnă al ierarhilor, iată, după câțiva ani de zile, tânărul, inimosul, credinciosul, teolog Ionuț‑Daniel Barbu, în ziua de 21 iulie, când sărbătorim pe Sfinții Cuvioși Rafael de la Bursucani¹ și Partenie de la Agapia Veche, ne vestește la vecernie, în fapt de seară, la lumină lină, deschiderea mormântului. Aceasta s‑a făcut după mai bine de un an de tatonări, cercetări, prin contactarea ultimelor persoane care au avut legătură cu familia răposatului arhiereu, în cripta căreia astăzi, după amiază, a ieșit la iveală capul, crucea de la mitră, engolpionul, crucea de mână, din lemn, părți din sfintele veșminte și, simbolic, o parte din încălțări, parcă vestind alergătura lui în viață pe cărările slujirii către Hristos. Iată falnicul, neîntrecutul, impozantul, elegantul, filantropul, compozitorul, părintele și profesorul, iată ce a rămas după 100 de ani, după ce pământul a luat pământul din el și a rămas craniul care i‑a adăpostit chipul lui Dumnezeu în el, intact, crucea, engolpionul și o parte din încălțăminte. Aceste relicve sfinte ne arată pe de o parte ce rămâne din alergarea noastră omenească, pentru care consacrăm cea mai mare parte a vieții, iar pe de altă parte, prin icoana Preasfintei Treimi și a Maicii Domnului, prin cruce și prin locul sediului chipului lui Dumnezeu – capul –, ne arată că nimic nu‑i pierdut când slujim cu credință. Aduceți‑vă aminte de mai‑marii voștri, care v‑au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare aminte cum și‑au încheiat viața și urmați‑le credința“ (Evrei 13, 7)².

Manifestările propriu‑zise au fost deschise vineri, 24 septembrie 2021, la Biserica Albă din Bucureşti, unde Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Epis­cop‑Vicar patriarhal, a săvârşit, slujba Parastasului pentru Episcopul Nifon Niculescu al Dunării de Jos (1860‑1923). Acest locaș a fost locul unde, în perioada 1881‑1895 vrednicul de pomenire Nifon Niculescu a slujit ca diacon, iar, mai apoi ca preot.

În cuvântul de învățătură rostit, Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul a reliefat calitățile care au împodobit personalitatea Episcopului Nifon al Dunării de Jos: „Printre calitățile menționate aș adăuga‑o și pe aceea de iscusit slujitor la Altar și de mare cântăreț, fiind un tenor celebru al Bucureștiului timpurilor în care a păstorit această parohie. Tipărirea acestei cărți în condiții grafice excepționale pentru anul 1902, când a văzut lumina tiparului, arată atât rafinamentul său artistic, gustul pentru frumos, cât și curajul său. A fost un reformator chiar în domeniul muzicii. În timp ce la Iași Sfântul Mitropolit Iosif cel Milostiv se străduia să impună muzica corală, întemeind cel dintâi cor mixt bisericesc, aici, Episcopul Nifon, pe atunci preotul Nicolae, a publicat această carte în care apar partituri psaltice pe trei voci, precum și partituri în notație liniară, ceea ce era un act foarte curajos de înnoire și de diversificare a muzicii bisericești în Biserica noastră. A fost un om implicat în realitățile sociale și politice. A fost senator în primul parlament al României unite și aici, cu mult curaj, a prezentat diverse referate cu privire la viața grea a țăranilor din eparhia pe care o păstorea și cerea imperios senatorilor să producă o legislație care să sprijine clasa defavorizată a societății românești“.

De asemenea, Preasfinția Sa a vorbit despre importanța și semnificația acestui demers de aducere a osemintelor Episcopului Nifon Niculescu la Catedrala Arhiepiscopală din Galați în „Anul comemorativ al celor adormiți în Domnul“.

„Deshumarea sa din Cimitirul Bellu și reașezarea osemin­telor în catedrala pe care a terminat‑o și sfințit‑o, reprezintă un act de dreptate. Dumnezeu a rânduit lucrul acesta în anul pe care Biserica l‑a închinat comemorării celor adormiți întru Domnul și reflectării asupra cimitirelor din perspectivă liturgică și culturală. El, cel care a desăvârșit catedrala din Galați, este adus cu multă cinstire și cu o implicare plină de devotament a urmașului său în scaun, Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepis­cop Ca­sian, cel care în deceniile din urmă a restaurat, a consolidat și a înfrumusețat ctitoria ierarhilor Pimen Georgescu și Nifon Niculescu. Considerăm că mutarea sa are loc într‑un moment semnificativ privind cronologia vieții sale. Peste doi ani se împlinește un centenar de la trecerea sa la cele veșnice“, a explicat Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul.

Mai apoi, osemintele au fost preluate de delegația Arhiepiscopiei Dunării de Jos și de delegația desemnată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care le‑au transportat spre municipiul Galați.

Delegaţia, condusă de părintele vicar eparhial Ionel Rotaru, a făcut o scurtă oprire la Biserica „Sfântul Proroc Ioan Botezătorul“ din oraşul Brăila, unde a fost întâmpinată cu multă căldură de credincioşi şi preoţi din oraş. Înaltpreasfinţitul Părinte Casian a întâmpinat rămăşiţele pământeşti ale vrednicului de pomenire Epis­cop Nifon la fostul Palat Epis­copal din Galaţi, actualul Muzeu eparhial al Istoriei, Culturii și Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos, în prezenţa clericilor, seminariştilor şi a credincioşilor. Înaltpreasfinţia Sa a aşezat pe un catafalc însemnele arhiereşti descoperite în mormântul din Bucureşti: engolpionul cu icoana Sfintei Treimi şi a Maicii Domnului, crucea de la mitră şi o cruce cu braţul stâng frânt, respectiv racla de lemn împodobită cu stema Eparhiei Dunării de Jos din vremea păstoririi Episcopului Nifon, în care au fost depuse osemintele sale. De asemenea, chiriarhul Dunării de Jos a depus peste racla de lemn un epitrahil şi un omofor cu chipul Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului, şi al Sfântului Neagoe Basarab, fiind săvârşită o slujbă de pomenire. De aici, osemintele Episcopului Nifon au fost purtate până în foaierul principal al muzeului, unde Înaltpreasfinţia Sa a rostit un cuvânt de evocare, în care a subliniat principalele coordonate ale vieţii şi slujirii Episcopului Nifon Niculescu, arătând faptul că strămutarea osemintelor sale în ctitoria sa de la Galaţi este un act de cinstire a înaintaşilor.

„În coloanele revistei «Biserica Ortodoxă Română» din anul 1923 găsim un reportaj foarte scurt. Epis­­copul‑Vicar Evghenie Humulescu a profeţit atunci că va veni vremea când istoria îi va face dreptate ierarhului Nifon, lui şi altora. Dumnezeu le face dreptate prin orice rugăciune, prin orice lumânare şi prin orice bob de tămâie, dar forma concretă este îngrijirea mormântului. De aceea, cel mai important loc de pelerinaj este Mormântul Domnului, fără de care lumea nu ar fi ştiut să cinstească mormintele. Astăzi avem în faţă această mărturie“, a subliniat Înaltpreasfinţia Sa.

Apoi, catafalcul a fost purtat de elevi ai Seminarului Teologic din Galaţi până în capela aşezământului, unde părintele profesor Mihai Săsăujan şi arhidiaconul profesor Ioan Caraza de la Facultatea de Teologie din Bucureşti împreună cu cercetătorul Ionuţ‑Daniel Barbu au evocat personalitatea marelui arhiereu, precum şi eforturile deosebite depuse pentru recuperarea osemintelor sale din locul lui de înmormântare.

Sâmbătă, 25 septembrie, Prea­sfinţitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii, în prezența Înaltpreasfințitului Părinte Casian, Arhiepis­copul Dunării de Jos, a săvârşit Sfânta Liturghie şi Parastasul pentru Episcopul Nifon în Capela fostului Palat Episcopal, aşezând lângă racla cu osemintele sale un săculeţ de pământ de la mănăstirea tulceană Celic‑Dere, pe care fostul episcop al Dunării de Jos a restaurat‑o ca o autentică lavră a ortodoxiei româneşti, prin eforturi deosebite.

În cuvântul de binecuvântare rostit la final, Episcopul Tulcii a remarcat eforturile Preasfinţitului Părinte Nifon pentru ajutorarea păstoriţilor săi: „Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi cu iniţiativa generoasă a întâistătătorului acestei eparhii, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Casian, după 100 de ani, osemintele pururea pomenitului Episcop Nifon Niculescu se întorc de la Bucureşti în eparhia lui, pentru a‑şi dormi somnul de veci, zidit la temelia catedralei pe care a ctitorit‑o şi a sfinţit‑o. El s‑a făcut tuturor toate, alergând de la Cosmeşti până la Vama Veche şi apoi până la Silistra pentru a sluji cuvântul lui Dumnezeu şi a‑i îmbărbăta pe credincioşi. Este o datorie de suflet şi a dobrogenilor de a aduce prinos de recunoştinţă pentru cel care a înfăptuit atât de multe“.

În continuare, în sala festivă a Muzeului Arhiepiscopal s‑a desfăşurat simpozionul intitulat „Personalitatea Episcopului Nifon, ierarh vrednic, liturghisitor evlavios, misionar harnic, filantrop energic şi patriot luminat“, în cadrul căruia Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepis­cop Casian, Preasfinţitul Părinte Episcop Visarion, cercetătorul Ionuţ‑Daniel Barbu, arhidiaconul profesor Ioan Caraza, precum şi părintele consilier Eugen Drăgoi au susţinut prelegeri în care au evocat aspecte semnificative din viaţa, lucrarea, slujirea şi suferinţa ierarhului care a păstorit Eparhia Dunării de Jos în timpul Primului Război Mondial.

În aceeași zi, la ceasul Vecerniei, a fost organizată o procesiune în care racla cu osemintele sale, săculeţul cu pământ de la Mănăstirea Celic‑Dere din judeţul Tulcea şi însemnele arhiereşti descoperite în mormântul din capitală au fost purtate de la Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritualității Creștine de la Dunărea de Jos, fost Palat Epis­copal, către ctitoria sa, Catedrala Arhiepiscopală închinată Sfântului Apostol Andrei şi Sfântului Ierarh Nicolae.

La ieşirea din fostul Palat Epis­copal, în prezenţa reprezentanţilor Armatei Române, a preoţilor din oraşul Galaţi şi a copiilor înveşmântaţi în port tradiţional, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepis­cop Casian a rostit un trisaghion. Apoi, cortegiul funerar s‑a îndreptat către Seminarul Teologic „Sfântul Apostol Andrei“, unde a fost întâmpinat pe scările capelei aşezământului de elevii seminarişti. După un scurt popas în lăcaşul de rugăciune, rămăşiţele pământeşti ale Episcopului Nifon au fost purtate până în faţa troiţei din curtea şcolii teologice gălăţene, unde a fost săvârşită o slujbă de pomenire.

Procesiunea, căreia i s‑au alăturat şi seminariştii gălăţeni, a continuat până în faţa catedralei din Galaţi, unde a fost rostit trisaghionul, rămăşiţele pământeşti ale vrednicului de pomenire Epis­cop al Dunării de Jos fiind apoi aşezate pe un catafalc împodobit cu flori în catedrală, pentru ca toţi cei care doresc să poată aduce un ultim omagiu celui care s‑a ostenit la finalizarea sfântului lăcaş.

Înaltpreasfinţitul Părinte Casian a săvârşit slujba Parastasului şi a rostit un cuvânt de omagiere a marelui ierarh, arătând faptul că întoarcerea sa în catedrala pe care a construit‑o şi a sfinţit‑o, după 98 de ani, este o lucrare a proniei divine:

„Pe umerii spirituali ai rugăciunii înmiresmată cu tămâia care se unește cu rugăciunile sfinților, armonizată cu melodia unui singur cor, care e inima, se întoarce, din fericire și cu esențialul din trupul omenesc, fericitul de vrednică pomenire Nifon Niculescu, Episcopul Dunării de Jos din perioada 1909‑1922, care după multă jertfă și lucrare, în continuarea lucrării vrednicului său înaintaș Pimen Georgescu, mai târziu Mitropolit al Moldovei și a arhimandritului Nicodim Munteanu, mai târziu Mitropolit al Moldovei și Patriarh al României, a isprăvit lucrarea Sionului Dunării de Jos – impunătoarea și primitoarea Catedrală Arhiepiscopală.

În ziua de 6 august 1917, în plin război, în vecinătatea noastră, la Mărășești, soldatul român a făcut zid din pieptul lui. Și dincolo de pieptul lui era inima lui care s‑a unit cu iubirea Domnului până în slava cerului și inamicul n‑a mai putut înainta. S‑a oprit. A recunoscut legitimitatea dreptului sacru a românilor de a locui liberi pe pământul dat lor de Dumnezeu, în care și‑au lăsat osemintele, sângele și sudoarea frunților lor. În sincron dumnezeiesc și omenesc, fericitul Episcop Nifon s‑a gândit că nu există un alt loc de a primi răniți și familia îndoliată după cei ce au intrat în pământ, decât o Liturghie. Și de aceea, la Schimbarea la Față a Domnului el a văzut‑o schimbare mare în viața poporului român, libertatea și apoi unitatea națională și a așezat Sfântul Mir în condițiile în care tunurile bubuiau deasupra orașului Galați. Nu l‑au înspăimântat. Pentru că a adus aici pe Arhiereul cel Veșnic care a pus pace multă în inima lui și a dăruit‑o poporului. La un an de zile a sunat pentru toate sufletele românilor Unirea cea mare și Hristos Domnul a Înviat poporul român la unitate. Dar în 1920, când lupta pe celălalt altar al patriei pentru legi drepte pentru țăranul român, pentru muncitori, pentru văduvele de război, pentru copiii singuri, fără de părinți, în Senatul României în calitatea sa de Senator de drept, împreună cu alți trei slujitori ai păcii Domnului, s‑a «bucurat» de răspunsul unei bombe lansată de un fanatic. Îngăduit de Dumnezeu și el. Din nefericire, robustețea lui spirituală a fost mai mare decât rezistența lui omenească și trupească. A fost răpus și la doi ani și ceva trupul a cedat. Dar sufletul lui niciodată nu s‑a predat decât în mâinile Domnului, care după 100 de ani, printr‑o cerească inspirație a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel de a ne aminti mai des de părinții și înaintașii noștri din morminte, de a le valorifica memoria liturgic, cultural și spiritual, în anul închinat celor din morminte, s‑a deschis, în 21 iulie a.c., mormântul părintelui nostru Nifon. După 98 de ani în Cimitirul Șerban Vodă – Bellu din capitală, după doi ani de cercetări minuțioase, toate cu binecuvântarea Părintelui Patriarh. Printr‑un om al lui Dumnezeu dl Ionuț Daniel Barbu, doctor în Teologie, aici prezent, a fost posibilă găsirea unora din părțile trupului lui – capul întreg și, simbolic aici engolpionul cu care se pare că a fost hirotonit în 1895, intact, cu icoana Sfintei Treimi și a Maicii Domnului. Crucea de la mitră și crucea de lemn din mână, căreia îi lipsește brațul stâng, și o parte din talpa încălțămintei. Sunt aici, așezate cu respect, cu bună cuviință și cu toate împlinire legale bisericești și civile, cu o deschidere extraordinară a Preafericitului Părinte Patriarh care și‑a dat seama de valoarea deosebită a slujirii Epis­copului Nifon ca preot 14 ani în capitală, la biserica Krețulescu și, 12 ani, la Biserica Albă, apoi arhiereu, episcop‑vicar ales de Mitropolitul Ghenadie Petrescu la 1895 până în 1909, în București, ca vicar al Mitropoliei Ungrovlahiei și al Țării Românești. S‑a remarcat ca profesor de excepție de matematică, muzică și religie, compozitor, slujitor de mare sensibilitate, un mare constructor de punți între oameni, un mare filantrop și binefăcător care a purtat de la vârsta de 23 de ani crucea văduviei. În sfințenie, cumințenie și echilibru.

Aici a isprăvit Catedrala și a sfințit‑o. A împodobit mai bine Palatul, unde a stat de ieri până acum. Construcția Seminarului Teologic unde a fost acum, o mulțime de mănăstiri și biserici, mănăstirile din Dobrogea de Nord, Cocoș, Saon și Celic‑Dere, catedrale până la Mangalia și în județul Brăila mai multe biserici, între care biserica «Sf. Ioan Botezătorul», unde s‑a și oprit, ieri, în drum spre orașul de reședință, întâmpinat cu multă căldură sufletească și cu recunoștință de preoții brăileni. Apoi până la Silistra în Cadrilater, a fost foarte atent la sensibilitățile românilor, ale bulgarilor și altor etnii, iubind credința, Ortodoxia mai mult decât rațiunile trecătoare.

În timpul Războiului I Mondial a iubit mai mult decât liniștea lui rănile răniților, deschizându‑le Palatul Episcopal, cât și Seminarul, deschizând două orfelinate pentru copiii flămânzi din orașul acesta și mărturisind unui colaborator: «Astăzi e cea mai fericită zi din viața mea că am putut să dau o bucată de pâine și puțină mazăre la 100 de copii flămânzi». A hrănit și a apărat 100 de văduve într‑o casă specială la București. Și multe, multe alte fapte care sunt înscrise în cartea iubirii de Dumnezeu și de aproapele, care a făcut posibilă, așa cum am spus, venirea sa înapoi la Galați, cu oprire ieri la Biserica Albă, unde Preasfințitul Părinte Varlaam, delegatul Preafericitului Patriarh, ne‑a prezentat în cadrul slujbei speciale omagiul. Ne‑a emoționat pe toți, arătându‑ne că în Fostul Palat Episcopal și în curte este acasă. El a devenit gazda și noi oaspeții, în special elevii de la Seminar care l‑au onorat. Cum el i‑a iubit atât de mult pe copii, pe elevi, pe săraci, pe văduve, pe răniți și îndeosebi pe preoți și cinul monahal. Biserica și patria. Încât acum, pe acordurile imnului funebru a revenit, în sfârșit, acasă. Se adaugă al patrulea ierarh în această Catedrală ca să stea de veghe și, într‑un fel sau altul, la fiecare Liturghie suntem cinci de acum. Patru în membrana cerească, dincolo de ziduri și unul încă pâlpâind cât Domnul va mai vrea pe pământ. Cu bucuria mare de a‑și fi făcut datoria, de a recunoaște în înaintași pe adevărații părinți, cum ne învață Sf. Apostol Pavel: «Priviți la mai marii voștri care v‑au învățat cuvântul lui Dumnezeu, luați aminte aminte cum au sfârșit viața și le urmați credința».

Facă Dumnezeu cu această evlavioasă, smerită, demnă, armonioasă prezență să se constitue într‑un pas mai departe în lucrarea noastră în Biserică și în patria noastră dragă, împreună cu un nor de mărturii. Să ajute Dumnezeu, iubiți părinți, ca dezideratul unui elev de la Seminar, aseară, să fie o realitate pentru fiecare din noi. Am rugat câțiva elevi să se adreseze la momentul respectiv al primirii pe brațele lor, la Fostul Palat Episcopal și unul a spus așa: «Vă rog, Preasfințite Părinte Nifon, să rămâneți în inima mea». Nu cred că se mai poate spune ceva mai mult decât atât. Când fratele meu de lângă mine mă deranjează și‑l deranjez, iar părintele Episcop Nifon și după 100 de ani are loc în inima tinerilor“.

Duminică, 26 septembrie, în prezenţa reprezentanţilor auto­rităţilor locale şi ai Armatei Române, a copiilor îmbrăcaţi în frumosul port popular, a conducătorilor aşezămintelor monahale din eparhie şi a numeroşi credincioşi, Înaltpreasfinţitul Părinte Ar­hi­epis­cop Casian a săvârşit Sfânta Liturghie, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, din care au făcut parte părintele vicar eparhial Ionel Rotaru, părintele consilier eparhial Gelu Aron şi arhi­diaconul profesor Ioan Caraza.

La momentul chinonicului, Înaltpreasfinţia Sa a rostit un cuvânt de învăţătură în care a tâlcuit pasajul evanghelic al pescuirii minunate, arătând faptul că tema centrală a acestui episod scripturistic o reprezintă taina trecerii de la pescuitul pe apă la pescuitul pe uscat şi modul în care Dumnezeu umple şi nu copleşeşte inimile şi sufletele, îmbărbătându‑i pe cei aleşi, care îşi recunosc cu demnitate şi sinceritate limitele, făcându‑i pe aceştia pescari de oameni:

„Cum e posibil ca pescuitul de pește, care este o pasiune ce a rămas și va rămâne o pasiune migăloasă dar aducătoare de multă liniște, să fie transferată, dorită mult și răsplătită cu pește, într‑o realitate de pe uscat care este mai dificilă. Uscatul e altceva decât apa. Și pentru a ne arăta aceasta Domnul, prin Sf. Evanghelist Luca, istorisește o întâmplare adevărată când se afla pe locul preferat de El, în nordul Țării Sfinte, la lacul mai mare. Dar neavând Țara Sfântă o Mare, i‑a spus acestui lac Marea Galileii sau Lacul Ghenizaretului, deoarece acolo s‑au petrecut mai multe evenimente, cel mai important fiind selecția unora dintre pescari, pe care i‑a chemat și a făcut din ei ucenicii Lui.

De data aceasta este vorba de o noapte întreagă de eșec. Apostolii, vreo patru, în două corăbii toată noaptea au eșuat, n‑au prins nimic. Erau obosiți cum se întâmplă. Și în atare situație le‑a apărut Domnul Iisus Care a intrat direct la corăbiile trase la țărm. Apostolii sau pescarii erau dezamăgiți. Și într‑una din corăbii, a lui Simon Petru, a intrat Domnul. Nu ca să‑i dea un odgon, nu ca să‑l invite la odihnă obosit cum era. Ci l‑a invitat înapoi, pe apă. S‑a minunat Petru de aceasta, dar a ascultat la cuvântul Domnului, a îndepărtat puțin corabia de țărm. A doua corabie a urmat și spre surprinderea lor le‑a spus: «Lăsați mrejele», nu cum ați făcut până acum toată noaptea. Lăsați‑le la adânc. Ia intrați ceva mai adânc. Și așa au făcut. Au ascultat, într‑o stare de oboseală, de indispoziție umană prezența lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu Întrupat a împărtășit atâta energie, inclusiv biologică“.

În continuare chiriarhul Dunării de Jos a arătat ajutorul pe care Mântuitorul Iisus Hristos l‑a oferit apostolilor, și, prin ei, tuturor oamenilor: „Când n‑au putut să tragă singuri mreaja, I‑a ajutat Domnul. Le‑a înmulțit puterile. Și a fost atâta pește încât a trebuit să transfere pește și în cealaltă corabie. Am, putea spune că este o minune. Într‑o barcă s‑au bucurat, au luat peștele, s‑au dus pe uscat și au trecut la petrecere. Așa ar face un om. Ori de câte ori.

Uite că acolo, Domnul n‑a putut să lase o corabie plină și una goală. Domnul nu poate vedea unul plin și unul gol. Și a transferat plinătatea dintr‑o corabie în cealaltă corabie. Iar Petru când a văzut aceasta, surprinzător și‑a cunoscut limitele. Și l‑a rugat pe Domnul: «Doamne, lasă‑mă! Nu pot suporta, ca păcătos, să stau lângă Tine. Ieși de la mine pentru că sunt păcătos». Ce a făcut Petru cu aceasta? Petru și‑a arătat demnitatea, sinceritatea, nevinovăția pentru că era în fața lui Dumnezeu. Ce‑a făcut Petru? S‑a deșertat de răul din el. Și‑a dat seama că este în fața Domnului și trebuie să se facă sănătos.

Dar nu știa că Doctorul sufletelor nu fuge de bolnavi, ci îi acceptă cum sunt pentru a‑i face cum trebuie. Dar atunci când ne prezentăm cum suntem, cel ce știe, poate și ajută, ne face cum trebuie. Dar dacă pui peste boală sănătate, tot boală se numește. Dacă pui plasture peste boală, tot irumpere se numește. Cum adesea facem. De conjunctură. Nu este cazul să spunem cum facem asta acum, în pandemie. Dar cam așa facem. Ne ascundem sub preș. Dă Doamne să nu fie așa. Să nu fie nici boală, nici preș, nici ascundere. Știți mai bine.

Așa că, aici e marea taină. Nici poveste să plece Domnul de lângă păcătoși! Ce ne‑am face noi, păcătoșii, dacă ar pleca de lângă noi Domnul? Cine ne‑ar mai răbda. De ce s‑a mai întâmplat atunci? De ce mai este Dumnezeu dacă fuge de păcătoși? De ce mai ești mamă și tată dacă fugi de propriii copii când greșesc? Tocmai atunci, de ce‑ai fi medic să‑ți părăsești pacienții? Chiar dacă ți‑e rău ție, trebuie să‑i faci bine pe ei. Asta e taina creștină a iubirii jertfelnice. Singura modalitate de a vindeca rănile din lăuntru, din afară, din noi și dintre noi. Cei răniți mulți, corabia este spitalul. Așa spune Sf. Ioan Gură de Aur în secolul IV. Biserica e spital și nu tribunal. Pe ușa bisericii nu se intră cu controlul. Și nici nu se iese prin voința cuiva. Aici se intră dacă vrea și iese când vrea. Cineva a spus: Care este atitudinea în Biserica Ortodoxă? Fără ceas. Intri când poți și ieși când nu mai poți. Fără să te noteze cineva. Cum simți. Și cum Îl simți pe Dumnezeu și cât Îl simți pe Dumnezeu, atâta îl suporți pe aproapele tău. Cât Îl simți pe Dumnezeu, atâta îl suporți pe aproapele tău.

Și în fine, concluzia este extraordinară: «Nu Petre, nu plec din corabie, chiar dacă ești păcătos! Uite m‑am gândit că tocmai tu, de astăzi vei schimba pescuitul de pește și după cum m‑ai ascultat pe mine și ai lăsat mreaja în adânc și ai văzut mulțime de pește, treci în corabia de pe uscat, în Biserică, că aceasta este taina și vei fi pescar de oameni»“.

În finalul cuvântului său, Înaltpreasfințitul Părinte Casian l‑a evocat pe înaintașul său, în tronul arhipăstoresc de la Dunărea de Jos, vrednicul de pomenire Episcop Nifon Niculescu:

„Iată‑l, după 100 de ani, pe eroul care s‑a încrezut mai mult în Dumnezeu decât în tunuri, a pus mirul milei lui Dumnezeu pe Altar și a sfințit această măreață Catedrală care avea atunci pictura lui Costin Petrescu, pictură care s‑a năruit la cutremurul din 1940, cu turla cea mare.

Mare iubitor de Dumnezeu, profesor de matematică, de muzică, compozitor, profesor de religie, directorul Cancelariei Mitropoliei Țării Românești mai apoi, și‑a dus crucea văduviei de la 23 de ani rămas văduv, într‑o cumințenie și sfințenie desăvârșită. A atras atenția mitropopolitului primat Ghenadie Petrescu, care l‑a sfințit arhiereu cu titlul de Nifon Ploieșteanul. După ce slujise doi ani la biserica Krețulescu de lângă Palatul Regal și 12 ani la biserica protipendadei din București – Biserica Albă și tot atâția ani ca arhiereu, în 1909, prin plecarea Episcopului Pimen în scaunul de Mitropolit al Moldovei, i‑a revenit cârma corabiei încercatului Episcop Nifon Niculescu. L‑a întâmpinat ciuma. Sunt incredibile îndrumările lui către sanitari, către preoți, către popor. A început războiul. Urmare a războaielor balcanice corabia lui trebuia să meargă de la Galați până la Silistra, în Cadrilater. Fără mașină, fără avion ci pescărește. A știut să împace români și bulgari și de alte neamuri ca om al lui Dumnezeu, ce pescar de suflete! Sufletul este mult mai complex decât exteriorul nostru.

A terminat clădirea Seminarului, această Catedrală, mănăstirile toate din Dobrogea, cele mai mari biserici din Brăila și unele din Dobrogea până la Vama Veche și Mangalia. A fost «răsplătit» cu o bombă aruncată de un fanatic, în 1920, în Senatul României, unde ierarhul nostru era senator de drept, împreună cu alți trei colegi, unul mort pe loc, ceilalți infirmi. Episcopul Oradiei a rămas fără mâna dreaptă, iar ierarhul nostru cu dese paralizii, la 62 de ani și cu o durere de nedescris. A iubit mai mult Eparhia decât pe sine și a cerut Sfântului Sinod să‑l elibereze pentru ca altul mai tânăr și mai destoinic să treacă la cârma corabiei pentru a nu văduvi nici o zi Eparhia.

La înmormântare, în Bu­cu­rești, era de față mitropolitul primat, pe patul de suferință l‑a vizitat Regele Ferdinand, iar primul ministru I.C. Brătianu a fost de față cu mari demnitari în spate, la înmormântarea sa, în biserica «Domnița Bălașa» din București, ctitoria Saftei Brâncoveanu, fiica marelui martir Brâncoveanu. A fost înmormântat smerit în cavoul familiei, într‑o uitare desăvârșită, ca la noi, românii, de 100 de ani. Datorăm Părintelui Patriarh Daniel hotărârea de a fi mai atenți cu cei vii din morminte. Căci «În mormânt nu toți murim, cum în trai nu toți trăim», cum a zis Ne­nițescu, autorul poeziei «Pui de lei». Pe epitaful lui din București scrie așa: «În mormânt nu toți murim, / Cum în trai nu toți trăim, / De vreți morți să nu muriți / Cătați vii ca să trăiți». Așa se face că în anul în care ne aflăm, ne aplecăm cu grijă asupra cimitirelor. Știm bine cum sunt cimitirele noastre. Sau poate unele noi știm bine cum sunt. Preafericitul și Biserica ne invită mai bine să facem tot ce putem să le așezăm cimitirele la locul care li se cuvine, ca dormitoare. Și cum a spus un tânăr teolog de la București: «case de nașteri pentru viața veșnic㻓.

Înaltpreasfinția Sa a arătat mai apoi credincioșilor prezenți în catedrală care au fost etapele strămutării Episcopului Nifon în ctitoria Sa din Galați:

 „Cu multă grijă și evlavie a fost cinstit la București. Preafericitul Patriarh a delegat pe Episcopul‑Vicar patriarhal Varlaam la Biserica Albă unde a avut loc o slujbă ca și aici. Apoi a plecat spre Eparhie după 98 de ani exact de la așezarea în mormânt, la Bellu. Cum era și firesc, s‑au oprit mai întâi la Brăila, la biserica zidită de el – «Sf. Ioan Botezătorul», care este în restaurare. Pe brațele preoților brăileni. A fost transferat pe brațele elevilor de la Seminarul «Sf. Andrei» într‑o emoționantă întâlnire la Palat, unde am simțit că din clipa intrării sale noi am fost musafirii lui. La propriu și la figurat. A fost privegheat o noapte. Episcopul Tulcii, ca semn de recunoștință pentru cât a făcut pentru Dobrogea, ieri a slujit Sf. Liturghie la capela Palatului unde a slujit 12 ani Episcopul Nifon, și aseară, într‑o procesiune, impresionantă, de la Palat la Seminar, pe strada Mihai Bravu și înapoi, cam pe locul de unde a venit de la gară cu trenul 1909, a intrat aseară pe acordurile coralei, ale oratoriului Gh. Mandicevschi și ale preoțimii municipiului și din Eparhiei. La ora aceasta pe toate Altarele Eparhiei Dunării de Jos se săvârșesc slujbe de pomenire ale defunctului ierarh, căruia i‑am pregătit în zidurile Catedralei o nișă specială, unde peste mai puțin de o jumătate de oră se va zidi în zidurile acestei Catedrale.

Să ne învețe Dumnezeu istorie și oamenii mari ca vlădica Nifon, care cred eu, ne‑a chemat la cea mai demnă, cea mai duioasă, cea mai fraternă și cea mai frumoasă reuniune de suflet în jurul păstorului nostru, la cârma corăbiei Dunării de Jos spre limanuri bune sufletești. Dacă spunem limanurile sufletești și celelalte greutăți de pe uscat vor merge lin, ca și corabia pe apă“.

La finalul Sfintei Liturghii, Chiriarhul Dunării de Jos a săvârşit slujba de pomenire pentru depunerea osemintelor Episcopului Nifon Niculescu în cripta din peretele Catedralei Arhiepiscopale. La momentul specific, Înaltpreasfinţia Sa a uns cu mir de nard, untdelemn şi vin osemintele vrednicului de pomenire înaintaş în scaunul Dunării de Jos, pe care apoi le‑a înfăşurat în tricolor şi le‑a depus într‑un săculeţ nou în locul pregătit din zid. „În lumina, în pacea şi în binecuvântarea Mântuitorului, Catedrala Dunării de Jos l‑a primit pe păstorul său, corăbierul neînfricat de la Dunăre la mare, care i‑a chemat pe toţi urmaşii propovăduirii Sfântului Andrei la unitate prin credinţă, la frăţietate prin filantropie, în timp de pace şi în timp de război, fiind întotdeauna omul păcii, ierarhul pescar de suflete Nifon Niculescu. Din ceruri copleşit de dragostea Părintelui Patriarh, a preoţimii, cinului monahal şi credincioşilor din eparhia pe care a iubit‑o mai mult decât pe sine, după 100 de ani i‑a binecuvântat, iar noi cu evlavie l‑am zidit nu doar în zidurile catedralei, ci şi în sufletele noastre, spre a ne inspira pe mai departe să iubim ca păstori acest popor, să ne iubim la bine şi la rău“, a spus în încheiere Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Casian.

Vasile Robert Nechifor

Dr. Ionuț Daniel Barbu