Despre o creștinească îngrijire a cimitirelor și mormintelor *

Cimitirele şi mormintele sunt locuri de veşnică odihnă pentru trupurile celor dragi: strămoşi, moşi, părinţi, fraţi, surori, copii şi rudenii, prieteni şi cunoscuţi, înaintaşi binefăcători care au adormit cu credinţa in Hristos Domnul. Aici trupurile lor aşteaptă ziua învierii şi a judecăţii de obşte, după care urmează viaţa veşnică.

Pentru idealurile care au dinamizat sufletul celor adormiţi, mormintele sunt oaze de regenerare şi reconfortare spiritual‑morală pentru urmaşi. Prin ele ne legăm de tradiţie şi virtuţile străbunilor şi ne făurim – prin veacuri – un viitor fericit. Lângă mormintele vrednicilor înaintaşi, se sudează liantul generaţiilor, se desăvârşeşte simbioza organică şi îşi trec din mână în mână torţa de lumină a idealurilor sfinte care le‑au insuflat, idealuri pe care le‑au visat moşii şi strămoşii, le‑au realizat părinţii şi le desăvârşesc copiii şi nepoţii, cu amploare şi măreţie.

De aceea pentru marea lor semnificaţie şi pentru valoarea lor religios‑morală, cul­­tural‑naţională şi u­manitară, cimitirele şi mor­mintele – ca izvor de educaţie – trebuiesc pre­ţuite şi îngrijite cu cea mai înaltă conştiinţă. Această îngrijire este o datorie creştinească, pe care o avem toţi faţă de binefăcătorii noştri trupeşti şi sufleteşti. Din aceste motive Biserica a considerat cimitirele ca locuri sacre şi le‑a stropit cu apă sfinţită.

În fruntea datoriilor faţă de înaintaşi stă recunoştinţa şi cinstirea lor pentru că ei ne‑au dat viaţa şi educaţia, ca prin muncă şi virtute să fim folositori Bisericii, patriei şi poporului, omenirii întregi. Cinstirea ca recunoştinţă faţă de înaintaşi ne‑o arătăm, în chip superior, urmându‑le pilda vieţii lor, de abnegaţie şi jertfă pentru binele obştesc şi ridicându‑le crucea la mormânt, după obiceiul strămoşesc, împodobit cu verdeaţă şi flori. Lucrul acesta ne umple sufletul de amintiri duioase şi înalţă inima spre cer.

Împotriva cinstirii mormintelor rudeniilor şi binefăcătorilor noştri, se greşeşte pe două căi: 1. prin neîngrijirea mormintelor şi 2. prin îngrijirea exagerată de morminte. Le vom cerceta mai de aproape.

1. Despre neîngrijirea mor­min­telor şi a cimitirelor şi nerecunoştinţa faţă de înaintaşi semnalez un caz ce din păcate poate fi întâlnit. Vizitând o parohie cu ani în urmă, am dorit să văd şi cimitirul. Acesta nu era îngrădit şi animalele se plimbau în voie, păscând iarbă pe mormintele cu crucile rupte, iar râmătorii răscoliseră mormintele proaspete şi scoaseră oasele celor de mult decedaţi, care n‑au fost adunate şi îngropate adânc. Totul era neglijat. Am rămas impresionat de această profanare. Am adunat oasele, le‑am binecuvântat şi le‑am îngropat. Apoi, în predică am arătat păcatul lor şi recunoştinţa şi respectul pe care‑l datorăm celor decedaţi, rudeniile noastre, ale căror trupuri trebuie să le cinstim. Oasele lor sunt şi oasele noastre şi ele aşteaptă ziua învierii, ca – unite cu sufletul – să trăiască în veci. Am îndrumat la îngrădirea cimitirului şi îngrijirea mormintelor. Curând după aceasta, s‑a făcut gardul la cimitir şi s‑au îngrijit mormintele spre bucuria credincioşilor.

2. 

   Dar faţă de adormiţii noştri dragi se greşeşte şi printr‑o exagerată îngrijire. Adevărul acesta se poate verifica uşor dacă intrăm în cimitirele oraşelor. Rămâi uimit de cele ce vezi: cripte şi cavouri mari, în adâncime, dar mai ales la suprafaţa pământului. Sunt ridicate adevărate „case pentru locuinţa morţilor“, toate împodobite cu mobilier ales: măsuţe, scaune, vase ornamentale, scoarţe, covoare, preşuri, tablouri, fotografii, vaze cu flori, becuri de iluminat etc. Se pare că decedaţii sunt într‑un permanent cros de inedita arhitectură funerară, antrenaţi de cei vii care‑şi pregătesc pentru ei aceste „salonaşe“. Este firesc să te întrebi pentru ce fac toate acestea? Ce se urmăreşte prin acest „cult“? Voiesc respectivii să‑şi etaleze averea şi să se mândrească în viaţă că sunt „cineva“? Pentru ce atâta atenţie trupului care este „pământ şi cenuşă“? (Facerea 3, 19). Ele nu folosesc cu nimic celor decedaţi. Această risipă de bani, acest „lux funebru“, nu foloseşte nici celor ce le ridică. El este chiar păcat înaintea lui Dumnezeu pentru că deplasează centrul preocupărilor creştineşti de la sufletul nemuritor care este esenţial, la trupul său muritor. Deci, este o răsturnare a concepţiei creştine despre om, lume şi sensul vieţii omeneşti şi înlocuirea ei cu o viziune după exemplul faraonilor antici ai Egiptului, care şi‑au ridicat piramide pentru conservarea trupurilor.

Am dori să precizăm că Biserica noastră ne învaţă să fim recunoscători faţă de binefăcătorii noştri adormiţi, ridicându‑le la mormânt o cruce sau făcându‑le o criptă sau un cavou modest, fără cheltuieli exagerate. În schimb, toată atenţia trebuie acordată sufletului, pentru că este nemuritor şi se întoarce la Dumnezeu care l‑a creat după „chipul şi asemănarea Sa“ (Facerea 1, 26). În scopul acesta, sufletul trebuie purificat de păcate, prin rugăciunile Bisericii şi ale noastre, ale urmaşilor lor. Prin rugăciunile tuturor, sufletul este iertat de păcate şi intră în comunitatea de viaţă fericită cu Dumnezeu şi cu aleşii Săi.

Or ridicarea unei „case“ pentru trupul mort, nu‑i foloseşte sufletului care este în faţa lui Dumnezeu, să primească plata sa, bună sau rea, cum i‑a fost viaţa pe pământ, unită cu trupul.

Este absolut necesar să consemnăm adevărul, care umple veacurile, că nimeni nu se poate considera achitat de obligaţiile morale, de recunoştinţă faţă de binefăcătorii săi decedaţi, dacă le‑a ridicat o cruce la mormânt sau le‑a zidit „o casă“ luxoasă în cimitir, după care sunt complet uitaţi sau sunt pomeniţi din ani în ani. Recunoştinţa nu se poate arăta în ziduri reci, de care n‑au nevoie nici trupul şi nici sufletul. Poate că cei ce ridică aceste „case ale morţilor“, n‑au nimic comun cu credinţa creştină, pentru că nu cred în Dumnezeu şi în veşnicia sufletului. Ei socotesc că o dată cu moartea trupului s‑a încheiat rostul omului în lume, că sufletul piere odată cu trupul şi nu există un Judecător drept care răsplăteşte pe fiecare, cu o viaţă fericită sau nefericită – raiul sau iadul – în care va ajunge fiecare după moarte. În cazul acesta, ziditorii acestor monumente luxuriante, sunt în contrazicere cu ei înşişi, pentru că fac lucruri împotriva convingerilor proprii, din sentimentul vinovat al mândriei luciferice şi din dorinţa păcătoasă de autoafirmare cu bani mulţi.

După doctrina Bisericii noastre, recunoştinţa faţă de cei decedaţi ne‑o arătăm prin rugăciuni particulare şi publice la cultul divin şi prin parastase la timpul rânduit de Biserică. În sensul acesta am citit într‑un cimitir bine îngrijit (Mohu‑Sibiu), următorul epitaf edificator, scris de copii pe crucea de la mormântul părinţilor lor: „Recunoştinţa adevărată/ Trăieşte‑n sufletul creştin/ Nu prin lespedea de piatră/ Ci‑n rugi fierbinţi/ Spre Tatăl cel divin/“ !

Da, numai rugăciunea credinţei şi bogăţia faptelor de milostenie făcute în numele şi pentru iertarea păcatelor celor adormiţi sunt bine plăcute lui Dumnezeu şi necesare tuturor (Matei 25, 34‑36). Ele sunt comoară de virtuţi nepieritoare care ne fac „asemenea“ lui Dumnezeu, ne îndumnezeiesc şi ne unesc cu El. De aceea să fim înţelepţi în Hristos şi, lepădând trufia lumească în faţa morţii, să ne îndreptăm toată atenţia şi grija spre rugăciune şi milostenie, pentru că ele sunt de real folos sufletului celor adormiţi.

Câte lucruri bune şi de valoare s‑ar putea face cu banii aruncaţi din orgoliu pentru simple deşertăciuni lumeşti!? Aceşti bani ar putea fi daţi ca milostenie pentru ridicarea şi repararea bisericilor, pentru pictarea lor frumoasă şi înzestrarea cu mobilier ales, pentru îngrijirea cimitirelor şi pentru acte de filantropie, asistenţă socială, azile de bătrâni etc. etc.

Desigur, statul se îngrijeşte de această operă caritativă, dar şi ajutorul nostru este binevenit, mai ales când îl dăm cu inima largă, în numele lui Dumnezeu, pentru cei adormiţi. O grijă permanentă azi este ridicarea nivelului de trai al poporului. Aceasta nu însemnează însă ca banii noştri economisiţi să fie aruncţi pe lucruri deşarte. Este o problemă de mare actualitate, la care suntem chemaţi să reflectăm serios, pentru o cât mai înţeleaptă şi creştinească îngrijire a mormintelor şi cimitirelor.

Prot. dr. Simion Radu

 

* Mitropolia Banatului, anul XXXVI, nr. 6, noiembrie-decembrie 1986,  pp. 74‑77.