Ierarh de prestigiu al Bisericii Ortodoxe Române în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, păstorind Episcopia Dunării de Jos (între anii 1865‑1879) și Episcopia Romanului, din 1879 până la adormirea sa în Domnul (anul 1892) a fost, între altele, un mare și statornic filantrop. Actele sale de milostenie și ajutorare a celor necăjiți s‑au evidențiat în lucrările publicate de‑a lungul anilor, oferind o rară pildă de dăruire de sine în folosul aproapelui. Ceea ce impresionează la slujitori de statura vlădicii Melchisedec, dar și la alții ca el (putem aminti aici exemplul Sf. Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, cu care Episcopul Melchisedec a fost contemporan) este depășirea barierelor confesionale, după exemplul Mântuitorului care făcea bine și celor de alt neam decât conaționalii Săi din Țara Sfântă, ba chiar și celor de alte credințe.
Reproducem, aici (din periodicul Cronica Romanului, nr. 5‑6, mai‑iunie 1942, p. 191‑195) astfel de gesturi remarcabile ale episcopului academician, făcute publice în urmă cu aproape 80 de ani, din vremea când era episcop titular la Roman (actualmente Arhiepiscopia Romanului și Bacăului); sunt pagini emoționante de filantropie „fără frontiere“.
„Pe timpul Episcopului Melchisedec, orașul Roman nu avea instalația de apă, și cum fântânile erau rare, aprovizionarea cu apă se făcea cu sacalele, îndeletnicire (pe) care o aveau numai câțiva evrei. Între aceștia era și unul Iancu, un evreu sărac și cu o casă de copii; el locuia într‑o casă dărăpănată din cartierul evreilor săraci de pe lângă malul Moldovei; era de meserie cărător de apă cu sacaua și cunoscut de creștini sub numele de Iancu Sacagiul.
În toate zilele săptămânii, afară de sâmbăta și duminica, cu sacaua plină de apă, trasă de un cal numai piele și oase, cutreiera străzile din partea de sus a orașului și distribuia abonaților cantitatea de apă de care aveau nevoie, la prețul de 2‑3 cofe la 5 bani.
În afară de Iancu mai erau și alți evrei sacagii, dar numai el deținea cele mai multe și mai bune abonamente între care se număra și Sfânta Episcopie de Roman. De acest fapt era foarte mândru și nu pierdea nicio ocazie ca să nu‑și facă reclamă că e furnizorul Sfintei Episcopii. În meseria sa era foarte punctual. În toate zilele, între orele 9‑10, aducea la Sfânta Episcopie una sau două sacale de apă, după cum era nevoie.
Într‑o zi, pe când descărca apa din saca, P(rea) Sf(ințitul) Episcop Melchisedec, ieșind din palat, își îndreaptă pașii în direcția aceia. Un călugăr, care asista la această operație, văzându‑l pe episcop, îl face atent pe Iancu zicându‑i: «Uite Iancule, vine Vlădica». În adevăr, sosind episcopul, călugărul face metanie și‑i sărută mâna. Iancu nu stă el mult pe gânduri, își scoate căciula de pe cap, îngenunche, îi sărută mâna și zice: «Sărut mâna Domnule Vlădică». Călugărul, văzându‑i greșeala, îl corectează, iar Iancu rușinat își cere iertare, îi sărută din nou mâna, pronunțând foarte bine cuvintele: «Sărut mâna Prea Sfințite». De altfel, pe Iancu, după vorbă și după chip, nu‑l prea cunoșteai că e evreu.
Episcopul Melchisedec, după cum obișnuia cu toți, stă de vorbă și cu Iancu și ca un bun părinte al Bisericii îi vorbește cu blândețe și înțelepciune și cu cuvinte mângâitoare îi cercetează rănile sufletești, îl povățuește, îl încurajează și‑i picură în suflet harul bunătății creștine.
«Încă ceva Iancule – îi spune episcopul – : sacaua și cofele tale sunt cam murdare. Să spui soției tale, să le frece cu nisip și să le spele cu leșie, iar tu să ai grijă să cauți mai bine de cal, căci să știi de la mine că animalele sunt lăsate de Dumnezeu pentru folosința omenirii și omul e dator să le îngrijească și cine nu face acest lucru săvârșește un mare păcat și Dumnezeu nu‑i ajută. Și fiindcă ești sărac și muncitor îți dau un mic ajutor: cu acești 40 de lei vei cumpăra pâine și carne pentru copiii tăi, iar cu acești 40 de lei vei cumpăra nutreț și ovăz pentru calul tău». Iancu i‑a sărutat mîna episcopului, i‑a mulțumit dar în loc să se ducă din nou la fântână ca să‑și umple sacaua cu apă, după cum făcea în toate zilele, s‑a dus direct acasă.
Cum ajunse, cheamă vecinii și în fața lor, a soției și a copiilor istorisește întâmplarea cu dania și cu bunătatea episcopului, apoi a dat soției sale cei 40 de lei destinați pentru ajutorul familiei iar pe ceilalți 40 i‑a încuiat în lădița sa și a spus cu glas tare ca să audă toți: «De acești bani nu se poate atinge nimeni, căci au altă rânduială și nu pot fi întrebuințați decât numai pentru hrana calului».
În ziua aceea, Iancu n‑a mai ieșit cu sacaua în oraș. Toți ai casei au muncit de zor. Soția și copiii mai mari au spălat și curățat butoiul și cofele, iar el a reparat cotiuga, a spălat‑o de noroi și a îngrijit de cal. A făcut totul după sfatul și rânduiala binefăcătorului său.
A doua zi, când P(rea) S(ințitul) Episcop a văzut sacaua lui Iancu, i‑a adus laude și i‑a zis: «Bine, foarte bine ai făcut Iancule, după cum te‑am povățuit».
În adevăr, ce e drept e drept: sacaua lui era acum curată și calul bine îngrijit și hrănit.
Au trecut săptămâni, în care timp Iancu și‑a exercitat meseria sa ducând apă la abonați și la Sf(ânta) Episcopie de unde primea multe ajutoare. Într‑o zi însă se face nevăzut și nu mai apare nici pe piața orașului și nici la S(fânta) Episcopie.
După o așteptare de trei zile, P(rea) S(fințitul) Episcop Melchisedec trimite pe Iancu Mihăilescu, omul său de serviciu, ca să‑l caute pe sacagiu și să‑l aducă la palatul episcopal.
L‑a găsit și l‑a adus. Prezentându‑se episcopului, i‑a sărutat mâna și plângând îi istorisește nenorocirea ce i s‑a întâmplat. Îi murise calul cu care se hrănea, iar osebit de aceasta, soția lui îi mai născuse și doi copii gemeni, așa că de acum avea de hrănit 10 guri care cereau pâine.
Episcopul Melchisedec, acest mare om al bunătății creștine, care înțelegea suferințele celor mulți și necăjiți, care prin vorba lui blândă spulbera și cea mai crâncenă amărăciune, n‑a putut sta neînduplecat față de suferințele lui Iancu, deși era de alt neam. Așa după cum numai el știe, ca cel mai iscusit medic sufletesc, i‑a administrat mai întâi doctoria miraculoasă a învățăturii creștine, care vindecă și aduce fericire prin pacea sufletului, apoi i‑a promis ajutorul său material ca să‑și cumpere alt cal.
Înfăptuirea acestei promisiuni s‑a împlinit chiar a doua zi, căci fiind zi de târg, Prea Sfințitul a trimis cu bani în obor pe omul său de serviciu, Iancu Mihăilescu, care a cumpărat un cal sănătos și bun pentru muncă și, conform dispozițiunilor ce le avea, l‑a predat lui Iancu acasă.
Vestea acestei mari binefaceri în scurt timp s‑a răspândit în tot orașul. Evreii de prin toate colțurile mahalalelor, adunați în școli și cafenele, discutau cu aprindere acest mare fapt, apreciau bunătatea de suflet a episcopului și‑l socoteau ca cel mai bun sfătuitor și binefăcător al celor săraci. Această binefacere venită în urma încercărilor la care a fost supus Iancu, l‑a trezit din letargie și descurajare și a aprins în sufletul lui nădejdea, dorul de viață, credința în Dumnezeu și sentimentul de recunoștință către binefăcătorul său.
Chiar în aceiași după amiază, după ce și‑a pregătit sacaua cu apă și‑a luat soția și copiii și s‑a prezentat la Sf(ânta) Episcopie, unde în fața Prea Sfințitului, în genunchi, cu multă pietate i‑a adus mulțumiri.
De la această dată, Iancu își începe o nouă viață de muncă, ferită de griji și plină de încredere în viitor.Treburile în meseria lui îi merg mult mai bine, căci prin propaganda sa reușise să‑și câștige ca abonați pe toți negustorii creștini, cari pe vremea aceia dețineau tot comerțul în mâinile lor.
Pe toate străzile și în special pe strada mare erau numai prăvălii românești, una mai mare și mai frumoasă decât alta, conduse de negustori creștini, harnici, pricepuți și cinstiți. Crescuți în spiritul legii creștine, în toate duminicile și sărbătorile țineau prăvăliile închise și se duceau la biserică cu tot personalul de serviciu fără să fie obligați de vreo lege a repausului duminical de care nu se pomenea pe atunci.
După un răstimp de 5‑6 luni, Iancu, curat îmbrăcat în haine de sărbătoare, se prezintă la palatul episcopal și așteaptă afară. Episcopul văzându‑l, îl cheamă înăuntru, și‑l întreabă: «Ce vânt te‑a adus, Iancule?».
Prea Sfințite – spune Iancu – nu prea îndrăznesc, vă cer iertare, am făcut o mare greșeală. Ieri a fost nunta fiicei mele și nu v‑am poftit la nuntă. Eu sunt un om sărac și casa mea este mică. Am venit să vă mulțumesc pentru că m‑ați ajutat și vă rog să primiți din partea tinerilor un mic cadou. Apoi întinde episcopului un pachețel cu niște dulciuri ce se obișnuiesc la nunțile evreiești. Prea Sfințitul îi mulțumește și după ce‑l cercetează de zestrea ce a dat fiicei sale și de ocupația ginerelui său, îi dăruiește 100 de lei pentru a o încredința tinerilor căsătoriți de casă nouă.
Iancu nu uită de binefacerile episcopului și ori de câte ori are ocazie, atât printre creștini, cât și printre evrei, își manifestă recunoștința sa. El era mulțumit cu aceia ce câștiga, trăia liniștit și fericit, își vedea de nevoile vieții.
Cazul de ajutorare a lui a Iancu, nu era singurul. Episcopul Melchisedec împărțea cu dărnicie și prisosință darurile sale la toată lumea, fără deosebire de neam și religie și urmărea cu perseverență ca scopul urmărit de el să fie atins.
Lui Vasile Cojocaru din Str. Ocolul vitelor, om sărac cu 10 copii, i‑a dăruit o vacă cu lapte, alimente, haine și cărți pentru copii.
Cu ocazia Sărbătorilor, în mod regulat, după lista întocmită de preotul Gotcu (ucenic al ierarhului de la Roman, n. ns.) și arhidiaconul Isidor Bușilă (grădinarul Episcopului Melchisedec și om de încredere, n. ns.), cu căruțele Episcopiei, distribuia la văduve, orfani și săraci lemne și alimente.
Dar cel mai mare dar al său era învățătura sa, pe care o dădea cu multă generozitate și care avea puterea miraculoasă de vindecare a sufletelor. De multe ori, la Sf. Episcopie era un adevărat pelerinaj de oameni din toate straturile societății care veneau ca să asculte învățăturile lui și să‑i capete binecuvântarea.
Episcopul Melchisedec a fost pentru toți: învățător, mângâietor și binefăcător în adevăratul spirit al Bisericii creștine. Personalitatea lui, pentru cei ce l‑au cunoscut, rămâne ca icoană vie în sufletul nostru“.
Prezentare text, Pr. Eugen Drăgoi