Se întâmplă ca în fiecare comunitate, mai ales de la ţară, să fie o familie mai modestă din punct de vedere financiar, în comparaţie cu celelalte. O familie umilă, deseori cu mulţi copii care trăiesc din mila vecinilor. O familie care trăieşte de pe o zi pe alta, care de multe ori este poreclită cu tot felul de nume, o familie despre care se crede că niciodată nu va putea mai mult, dar în viaţa căreia nici nu încearcă nimeni să se implice pe termen lung. O astfel de familie există şi în Parohia Pechea IV, din Protoieria Covurlui, judeţul Galaţi.
Această parohie, în doar cei trei ani de existenţă a realizat multe proiecte educaţionale, culturale sau social-misionare, care au implicat toate categoriile de vârstă, de la tineri, până la vârstnici. Cu toate acestea, în inimile tuturor dăinuia o nemulţumire şi o teamă pricinuită de existenţa în parohie a unei familii cu 6 copii, care locuia într-o singură cameră strâmtă, care avea întrebuinţarea şi de bucătărie şi de dormitor, fără lemne, cu un singur ajutor social neînsemnat, într-o încăpere neizolată şi în condiţii total nefireşti, cu boli şi lipsuri mari.
Pentru această familie, Crăciunul anului 2010 va fi unul pe care nu îl vor uita niciodată, deoarece, prin grija parohiei, această familie a primit o casă.
Cum s-au întâmplat lucrurile
Ideea a apărut în ultimele săptămâni ale anului când, la punerea crucii pe turla primei capele a parohiei, preotul paroh a anunţat oamenii că la această lucrare a Bisericii oricine este binevenit să se alăture. Şi aşa au început minunile să se întâmple!
Mai întâi au început donaţiile de materiale. Un sac de ciment de la cineva, o foaie de tablă, o fereastră, o uşă. Fiecare le ţinea cu un scop acasă. Dar acum fiecare renunţa la planul lui, pentru planul lui Dumnezeu. Sarcina era grea. Patru pereţi de lut lăsaţi în paragină de ani de zile trebuiau transformaţi într-o casă. Era nevoie de mână calificată. Şi aceasta nu a întârziat să apară. Doi zidari, un dulgher, un zugrav şi alţii pe lângă ei au început a face proiectarea şi au trecut la lucru.
Munca s-a dorit de calitate, nu de mântuială, ca pentru Dumnezeu, nu numai pentru oameni. S-a turnat placă de beton, s-a reconstruit tavanul, s-a tencuit şi s-au văruit pereţii. Femeile între timp, pe frig, dar cu multă răbdare încercau să construiască o sobă. Afară câţiva credincioşi ridicau o magazie. Credincioasele aduceau de mâncare muncitorilor.
Oameni de departe trimiteau câte un ajutor material, care se adăuga colectelor care s-au derulat câteva duminici la rând, în biserică. Enoriaşi, aparent nepracticanţi ai Bisericii se solidarizau şi ajutau cu muncă sau cu un sprijin material. Chiar şi branşarea la lumină, în valoare de aproximativ 20 de milioane, de care nu avuseseră parte până acum, avea să fie suportată de un sponsor inimos din comună.
În Ajun, o altă persoană de departe, cu numele de Eugen le aduce la copii daruri şi rechizite, în cinstea Naşterii Domnului. Astfel, această familie ajunge ca doar după două luni să fie părtaşă la slujba de sfinţire a casei celei noi, împreună cu credincioşii parohiei care au ajutat şi cu pc pr. Ionuţ Glăvan, protoiereu de Covurlui şi cu pc pr. Cătălin Vătafu, parohul lor. Cu o icoană pe peretele de răsărit, cu calendar pe noul an, în miros de curăţenie şi de vopsea proaspătă, familia Grosu Aurel primea aproape o nouă viaţă sau un altfel de a trăi, mai uman.
O casă nouă şi o nouă familie
Dincolo de solidaritatea dintre oamenii simpli, care a adus un rezultat semnificativ şi care părea imposibil de realizat la început, întrebarea care ne duce la esenţa acestei împliniri este „De ce?”. Ca preot, mă provoca aceasta. Nu era vorba doar de dorinţa noastră, nu era vorba doar de nevoile lor, căci şi acestea erau vechi.
Ci a fost, mai întâi, întoarcerea omului către Dumnezeu şi, mai apoi, reamintirea de către om că Dumnezeu, de fapt, nu-Şi întorsese niciodată faţa de la el! Căci într-un moment „întâmplător”, capul familiei mi-a cerut, cu o îndrăzneală sfântă: „Părinte, ştiţi, eu trăiesc necununat de atâţia ani şi vreau să intru şi eu în legea creştinească!”.
Acestea au fost cuvintele simple care au declanşat schimbarea. Venirea în fire a fiului risipitor. A urmat găsirea naşilor, care nu a fost uşoară. Fiecare ştia că a-i cununa avea să însemne a-i ajuta, a-i salva. Până la urmă, în biserică, creştinul Angheluţă Petcu împreună cu familia sa a cerut să ia el „crucea” aceasta. Aşa că într-o duminică, imediat după Sfânta Liturghie, s-a săvârşit pentru cei doi Taina Nunţii. De atunci naşul şi-a luat rolul în serios. El a supravegheat lucrările pentru casă şi tot el s-a luptat pentru depăşirea greutăţilor ivite, uitând aproape de propria gospodărie. De atunci, uşor-uşor ca un bulgăre de zăpadă pornit la vale, toate au început a se rezolva şi împlini.
Cu alte cuvinte, această întâmplare a fost o lecţie vie dată tinerilor, care preferă fuga de responsabilitate pentru a-şi face mai întâi o casă şi casa nu se mai face şi ei trăiesc şi se obişnuiesc în păcat. O lecţie dată tuturor celor ce stau departe de Biserică. Iată, această familie a primit binecuvântarea Nunţii, au împlinit ceea ce nu mai reuşea să săvârşească. Cum s-a apropiat de Dumnezeu, cum s-a apropiat şi Dumnezeu de ei! Întâmplarea a dovedit întregii comunităţi de câte lucruri suntem în stare, dacă ne solidarizăm, dacă ne folosim raţional resursele şi dacă valorificăm tot ce ne prisoseşte în folosul altuia.
În ajunul Anului hotărât de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca ,,Anul omagial al Tainei Botezului şi al Tainei Cununiei”, ridicarea unei case şi a unei familii la demnitatea ei umană şi creştinească a reprezentat o lecţie despre cât de mult înseamnă pentru Biserică, comuniunea şi motivarea credincioşilor. A fost în cele din urmă o împlinire vie, un exemplu despre cum, se împlinesc încă o dată cuvintele nepieritoare ale Mântuitorului: „Căutaţi, mai întâi, Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă!”.
Pr. Cătălin Vătafu