Starea sufletului şi a trupului după moarte

Posted on By admin
Scara Raiului – Frescă exterioară la Mănăstirea Sucevița

Potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, întreaga creaţie poartă în sine, pecetea lucrării Creatorului. Dumnezeu a creat toate din iubire, prin Cuvânt. El a zis şi toate s‑au făcut. În ziua a şasea la sfârşitul creaţiei, Dumnezeu l‑a zidit pe om şi i‑a dat viaţă. După referatul biblic, omul este chemat de Dumnezeu să fie împreună lucrător cu El la viaţa lumii. În acest sens, Eva a fost numită viaţă: „Şi a pus Adam femeii sale, numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie mama tuturor celor vii“ (Facerea III, 20).

Căderea în păcat a condus la pervertirea imaginii omului despre viaţă. Păcatul primordial a avut drept consecinţe imediate suferinţa şi moartea: „A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi i‑a zis: «Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!»“ (Facerea II, 16‑17).

Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, ne descoperă că El nu este autorul morţii, căci l‑a zidit pe om spre nestricăciune. Observăm astfel că moartea prin originea ei este contrară firii omului. Cauza pentru care Dumnezeu a îngăduit moartea este dorinţa Acestuia de a împiedica răspândirea răului pe pământ. Dacă Adam, după cădere, ar fi rămas nemuritor trupeşte, răul ar fi fost nemuritor şi omul ar fi fost lipsit de toată nădejdea mântuirii.1

Drama primilor oameni de după căderea din Rai, este cel mai semnificativ reliefată în imnele liturgice din Duminica Izgonirii lui Adam din Rai: „Şezut‑a Adam în preajma Raiului şi de goliciunea sa, plângând se tânguia: Vai mie! Celui ce m‑am supus înşelăciunii celei viclene şi am fost furat de ea şi de slavă m‑am depărtat. Vai mie! Celui dezbrăcat de nevinovăţie şi lăsat în sărăcie. Ci, o, Raiule, de acum nu mă voi mai bucura, întru dulceaţa ta. Nu voi mai vedea pe Domnul şi Dumnezeul şi Ziditorul meu; căci în pământ voi merge, din care am şi fost luat.“2

Moartea a fost şi este izvorul nesecat al fricii. Dacă în timpul vieţii lucrurile săvârşite au de cele mai multe ori o determinare, o cauză sau o finalitate cunoscută, fapt pentru care nu constituie teamă, evenimentul morţii aduce în sufletul celui ce trece la Domnul, frică şi angoasă generate de necunoscutul stării de dincolo. După cum nu putem pricepe cum se face unirea trupului şi a sufletului în pântecele mamei, tot astfel nu putem pătrunde taina despărţirii acestora în moarte. Fiind o pedeapsă a păcatului, moartea înspăimântă atât pe drept cât şi pe păcătos. Fenomenul morţii este acelaşi şi pentru cei buni, ca şi pentru cei răi.3

Legea morţii este rânduită pentru toată lumea. Nenumărate versete din Sfânta Scriptură atestă faptul că nimeni nu se poate naşte fără ca mai apoi să nu urmeze moartea trupească: „Cine este omul ca să trăiască şi să nu vadă moartea“ (Ps. LXXXVIII, 47); „…este rânduit oamenilor odată să moară“ (Evrei IX, 27); „…că precum în Adam toţi mor“ (1 Corinteni XV, 22); „Precum printr‑un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el“ (Romani V, 12).

Sfânta Scriptură ne spune totuşi că există oameni care fac excepţie de la legea morţii trupești. În trecut au făcut excepţie de la legea morţii Enoh (cf. Evrei XI, 5; Facerea V, 24; Sir XLIV, 16) şi Ilie (2 Regi II, 11), iar în viitor vor face excepţie toţi cei care vor fi în viaţă la a doua venire a Domnului. Motivul pentru care au fost cruţaţi Enoh şi Ilie de moarte, a fost viaţa lor neprihănită. Conform Sfintei Tradiţii ei trăiesc acum în Cer, împreună cu Mântuitorul, având aceleaşi trupuri cu care au fost înălţaţi de pe pământ. Ei nu vor rămâne pentru totdeauna în Cer, ci pentru sfârşitul lumii vor veni pe pământ şi vor propovădui pocăinţa, spre a sprijini astfel pe oameni în calea mântuirii. În această activitate ei vor întâmpina rezistenţă din partea lui Antihrist şi vor muri în luptă cu el, urmând să învie împreună cu toţi oamenii la  a doua venire a Domnului. Deci, nici cei doi drepţi nu vor face excepţie de la legea universalităţii morţii.4

Înțelepții Vechiului Testament au vorbit, încă de dinainte de venirea Mântuitorului Iisus Hristos în lume, despre starea sufletelor și a trupurilor după moarte, astfel că trupul a fost rânduit „ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l‑a dat“ (Ecclesiastul XII, 7).

Potrivit tradiţiei, în primele trei zile de după moarte sufletul rămâne pe pământ. A treia zi el este ridicat la cer de îngeri.

Că sufletul este luat de îngeri, aflăm chiar din cuvintele Mântuitorului, Care, vorbind despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, spune: „Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam“ (Luca XVI, 22).

Îngerii care întâmpină sufletul şi‑i stau alături de‑a lungul celor trei zile petrecute pe pământ, îl însoţesc acum şi‑l sprijină pe calea către cer. Fără îndoială, îi stă alături şi‑l însoţeşte îngerul păzitor, pe care de acum sufletul şi‑l cunoaşte,5 lucru amintit în imnele liturgice din Canonul de Rugăciune către Îngerul păzitor: „Îndreptătorule şi păzitorul meu, folositorul şi izbăvitorul meu, păzitorul ticălosului meu suflet, când mă voi scula din pământ la judecată înfrioşătorul glas al trâmbiţei, atunci aproape de mine să stai, blând şi vesel, cu nădejdea mântuirii, depărtând de la mine frica“6.

Observăm astfel că, sufletul este luat fie de îngeri, fie de diavoli, adică de cei cu care s‑a înrudit prin viaţa sa. Există nenumărate texte patristice care ne înfăţişează în chip amănunţit călătoria sufletului spre cer printre mulţimile de duhuri, cearta şi lupta care se dă pentru el între demoni şi îngeri.7

Judecata de Apoi – Frescă exterioară la Mănăstirea Voroneț

Călătoria sufletului către Judecata particulară a fost din cele mai vechi timpuri şi la cele mai multe popoare, un subiect deşi greu de înţeles, foarte des abordat.

În tradiţia ortodoxă, sub influenţa unor pustnici egipteni (cel mai de seamă fiind Sf. Macarie Alexandrinul) a apărut o învăţătură, care nu are însă caracter de dogmă, numită „Vămile văzduhului“.

Credinţa în vămi, după unii dogmatişti, ar fi apărut prima dată în scrierile unor părinţi şi dascăli ai Bisericii din veacurile III‑IV şi ar fi de origine apostolică. Se găseşte şi în diferite biografii ale sfinţilor, precum şi în numeroase texte de rugăciuni şi cântări sfinte, întrebuinţate în Biserica noastră.

În vedenia Sf. Macarie Alexandrinul, îngerii îi lămuresc acestuia situaţia sufletelor celor răposaţi îndată după moarte şi în timpul celor patruzeci de zile următoare. Astfel, imediat după moarte sufletul mai petrece pe pământ încă două zile, stând în jurul sicriului, al casei unde a murit şi cercetând locurile pe care le‑a iubit. În ziua a treia are loc trecerea prin vămi şi prima închinare în faţa lui Dumnezeu. La fiecare vamă se judecă un grup oarecare de păcate. Demonii joacă rolul de acuzatori, iar îngerii de apărători.

În descrierea şi conţinutul vămilor, pe lângă ideile creştine de nuanţă dogmatică, morală şi pedagogică, găsim şi idei păgâne, cu bază falsă şi superstiţioasă şi lipsite de orice fond creştin. O idee păgână este aceea despre „galbeni“ sau „bani“, de care sufletul ar avea nevoie la trecerea prin vămi pentru a compensa deficitul faptelor bune. Obiceiul de a arunca bani în groapă sau de a‑i pune pe pieptul mortului este o reminiscenţă din vremea când se credea că trebuie plătit luntraşul Charon, ca să treacă sufletul în împărăţia morţilor. Este legat de asemenea şi de credinţa că la fiecare vamă este câte o poartă puternică, în permanenţă închisă, la care sufletul este oprit a trece, până ce nu va plăti anumiţi bani ca să se deschidă. La fiecare vamă demonii cer sufletului plata pentru păcate, agravându‑i în acelaşi timp situaţia lui morală prin acuze nejustificate. De aceea li se dăruiesc bani cu scopul de a fi îmblânziţi în acuzaţiile lor, ca astfel sufletul să ajungă cu succes în rai. Obiceiul banilor la morţi, deşi este curat păgân, se păstrează încă în credinţa poporului nostru.8

Fără îndoială, credinţa în vămile văzduhului nu este un lucru în sine rău, sau străin de învăţătura de credinţă ortodoxă, ea contribuind la întărirea adevărului despre judecata particulară şi la ridicarea moralului religios.9

Ele nu trebuie însă înţelese material, aşa cum sunt ele percepute în credinţa populară, ci spiritual, ca tribunale ale conştiinţei.

Pr. Alexandru Bulgaru

 

  1. Părintele Mitrofan, Viaţa repausaţilor noştrii şi viaţa noastră după moarte, ediţie îngrijită de Anca Sârbulescu, Editura Ileana, Bucureşti, 2009, p. 12.

  2. Slava de la „Doamne strigat-am…“  la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai.

  3. Părintele Mitrofan, Viaţa repausaţilor noştrii…, p. 10.

  4. Prof. N. Chițescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. I. Petreuță, Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. 2, ediţia a II-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 274.

  5. Jean Claude Larchet, Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte, traducere din limba franceză de Marinela Bojin, Editura Sofia, Bucureşti, 2006, p. 90.

  6. Imn din Canonul de Rugăciune către Îngerul păzitor, Ceaslov, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, p. 275.

  7. Jean Claude Larchet, Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte…, pp. 98‑99.

  8. Prot. Ieremia B. Ghiță, „Ce trebuie să ştie credinciosul despre vămile văzduhului“, în: Altarul Banatului, 7‑9 / 1992, p. 85.

  9. Econ. I. C. Beldie, „Credinţa despre vămi“, în: Biserica Ortodoxă Română, 11 / 1931, p. 704.