În cinstea amintirii Episcopului Atanasije (Jevtić) și a începutului Postului Învierii Domnului, prezentăm o traducere a unei cuvântări pe care a ținut‑o în anul 1988 despre pocăință, mărturisire și post, către care Biserica ne cheamă să ne concentrăm energia spirituală în timpul Marelui Post.
Pocăința este începutul unei noi vieți creștine sau a unei noi existențe creștine ‑ existența în Hristos. Astfel, Evanghelia începe cu cuvintele Sfântului Ioan Înaintemergătorul: „Pocăiți‑vă, că s‑a apropiat Împărăția Cerurilor“ (Matei 3, 2). De asemenea, propovăduirea Mântuitorului Hristos după Botezul Său a fost: „Pocăiți‑vă, și credeți în Evanghelie“ (Marcu 1, 15).
Dar în vremurile noastre, oamenii întreabă de ce este necesar să ne căim. Din punct de vedere social, nu este potrivit să vorbim despre pocăință. Există, desigur, o aparență de pocăință (…).
În textul grecesc al Sfintei Scripturi, există două expresii diferite pentru pocăință. O expresie este metanoia, iar cealaltă este metamelia. Uneori, această a doua expresie este tradusă nu ca „pocăință“, ci ca „regret“. De exemplu, m‑am gândit să merg la Frankfurt, dar „am regretat“, adică m‑am răzgândit: nu voi merge. În Sfânta Scriptură aceasta se numește metamelia. Este doar o schimbare de intenție. Nu are sens spiritual. Există, de asemenea, ceva de genul „regret“ în sens social sau psihologic, adică alterări. În domeniul psihologiei, există „restructurarea“ personajului, nevroza cuiva. În psihologia profundă a lui Adler, Freud sau chiar a lui Jung, nu există un concept de pocăință.
Pocăința este un concept religios. Pentru noi, creștinii, trebuie să te pocăiești înaintea cuiva. Nu înseamnă doar să‑ți schimbi stilul de viață, sentimentele interioare sau experiența, așa cum înseamnă, să spunem, în religiile și culturile orientale. Aceste religii vorbesc despre cum un om trebuie să‑și câștige propria experiență, trebuie să se cunoască pe sine, trebuie să se auto‑adapteze, astfel încât lumina conștiinței sale să se trezească. Dar Dumnezeu nu este necesar pentru o astfel de schimbare. Pocăința creștină, însă, trebuie să se realizeze, cu siguranță, înaintea cuiva. Iată un exemplu: unul dintre sârbii noștri ‑ acum are deja șaizeci de ani! ‑ era comunist în tinerețe și, ca toți, a făcut mult rău față de oameni. Dar apoi a ajuns la credință, la Dumnezeu, la Biserică și, când i‑au oferit Împărtășania, a spus: „Nu, am făcut mult rău!“. „Atunci să mergi să te mărturisești!“. „Nu, nu“, spune el, „voi merge să‑mi mărturisesc păcatele la un preot, dar am păcătuit în fața oamenilor și trebuie să mărturisesc deschis și în fața oamenilor“. Aceasta este expresia conștiinței depline a ceea ce este pocăința. Aici vedeți creștinul autentic și percepția cu adevărat biblică că omul nu este niciodată singur în lume. Mai presus de toate, el stă în fața lui Dumnezeu, dar și în fața oamenilor! Prin urmare, în Biblie, păcatul unui om în fața lui Dumnezeu este întotdeauna legat de aproapele său și aceasta înseamnă că are dimensiuni și consecințe sociale, comunitare. Noi avem sentimentul că un hoț sau un tiran sau cineva care îi face rău aproapelui este la fel ca un ateu. Poate că el crede în Dumnezeu, dar totul este în zadar ‑ întrucât viața lui este în contradicție cu credința, el blasfemiază pe Dumnezeu prin faptele sale.
De aici și înțelegerea holistică a pocăinței ca poziție adecvată în fața lui Dumnezeu și în fața omului. Pocăința nu poate fi măsurată prin scale sociale sau psihologice, ci este fără îndoială un concept divin, revelat, biblic, creștin.
Hristos începe Evanghelia Sa, vestea Sa bună, învățătura Sa pentru omenire cu pocăința. Sfântul Marcu Ascetul, discipol al Sfântului Ioan Gură de Aur, care a trăit ca pustnic în secolele IV‑V în Asia Mică ‑ ne învață că Domnul nostru Iisus Hristos, „puterea lui Dumnezeu și Înțelepciunea lui Dumnezeu“, în contemplarea mântuirii pentru toți, a tuturor diferitele sale dogme și porunci a lăsat o singură lege ‑ legea libertății, dar și faptul că ajungem la această lege a libertății numai prin pocăință. Hristos le‑a poruncit apostolilor: „Predicați pocăința tuturor neamurilor, pentru că Împărăția cerurilor este aproape“. Și, prin aceasta, Domnul a vrut să spună că puterea pocăinței conține puterea Împărăției cerești, la fel cum drojdia conține pâinea sau sămânța conține întreaga plantă. Astfel, pocăința este începutul Împărăției cerești. Să ne reamintim Epistola Sfântului Apostol Pavel către evrei: Cei care s‑au pocăit au simțit puterea Împărăției Cerurilor, puterea epocii viitoare. Dar imediat ce s‑au transformat în păcat, au pierdut această putere și a fost necesar să reînnoim pocăința.
Astfel, pocăința nu este doar o abilitate socială sau psihologică de a te înțelege cu ceilalți fără conflicte. Pocăința este ontologică, adică o categorie existențială a creștinismului. Când Hristos a început Evanghelia cu pocăința, El se referea la realitatea ontologică a omului. Se spune în cuvintele Sfântului Grigorie Palama: Porunca pocăinței și celelalte porunci date de Domnul corespund pe deplin naturii umane înseși, căci la început El a creat această natură umană. El știa că va veni El însuși și va da poruncile și, prin urmare, El a creat natura în conformitate cu poruncile care vor fi date. Și, în consecință, Domnul a dat poruncile care corespund naturii pe care El a creat‑o la început. Astfel, cuvântul lui Hristos despre pocăință nu este o calomnie asupra naturii umane, nu este o „impunere“ a ceva străin asupra naturii umane, ci este cel mai natural și firesc lucru, care corespunde naturii noastre umane. Singura problemă este că natura umană a căzut și, prin urmare, se află acum într‑o stare nefirească. Dar tocmai pocăința este pârghia prin care un om își poate corecta natura și o poate readuce la o stare normală. Prin urmare, Mântuitorul a spus: „Metanoie!“ ‑ adică „Răzgândiți‑vă!“ sau, mai exact, „Pocăiți‑vă!“.
Problema este că mintea noastră L‑a părăsit pe Dumnezeu, pe noi înșine și pe ceilalți. Și aceasta este starea bolnavă, patologică a omului, care se numește „patimă“ ‑ în greacă: patos (patologie). Este pur și simplu o boală, o pervertire a firii noastre, dar nu încă o distrugere, deoarece boala nu este distrugerea unui organism, ci pur și simplu o corupere a acestuia. Starea păcătoasă a omului este o corupere a naturii sale, dar omul poate recupera și accepta corectarea și, prin urmare, pocăința vine ca un mijloc de însănătoșire pentru un om bolnav, pentru natura umană bolnavă. Și așa cum Mântuitorul a spus că trebuie să ne pocăim, chiar dacă nu simțim nevoia să ne pocăim, trebuie să‑L credem ‑ cu adevărat trebuie să ne pocăim. Și, de fapt, cu cât s‑au apropiat mai mult sfinții mari de Dumnezeu, cu atât au simțit mai puternic nevoia de pocăință, în măsura în care au simțit adâncimea căderii omului.
Un alt exemplu din vremurile moderne: un anume scriitor peruvian, Carlos Castaneda, a scris deja opt cărți despre un înțelept și magician indian, un Don Juan din Mexic, care l‑a învățat să ia droguri pentru a atinge starea unei a doua realități speciale: pătrundeți în adâncurile lumii create și simțiți spiritualitatea ei și întâlniți ființe spirituale. Castaneda este antropolog și a trezit un mare interes în rândul tinerilor. Și, din păcate, aceste opt volume au fost deja traduse în sârbă. În urmă cu câteva zile, la Belgrad a avut loc o discuție despre Castaneda și despre acceptarea sau respingerea acestuia. Un psihiatru a spus că consumul de droguri pentru a halucina este o cale periculoasă de pe care omul este puțin probabil să se întoarcă. Un scriitor l‑a lăudat pe Castaneda. Am fost cel mai dur critic.
Nu există nimic nou în diagnosticul lui Castaneda despre Don Juan. Omenirea se află într‑o stare tragică, anormală. Dar ce propune el pentru a ieși din această stare? Să simți o altă realitate, să te eliberezi de limitele noastre comune. Și ce se întâmplă atunci? Nimic! Omul rămâne o ființă tragică, nici răscumpărată, nici măcar răscumpărată. Nu poate, ca și baronul Munchausen, să se ridice din mlaștină de păr. Apostolul Pavel subliniază: Nici un alt cer, nici o altă creație, nici lumea spirituală, nici al șaptelea cer nu pot salva pe om, căci omul nu este o ființă impersonală, care are nevoie de o pace și liniște fără conținut. El este o persoană vie și caută o comuniune vie cu Dumnezeu.
Un țăran comunist sârb a spus destul de grosolan: „Ei bine, unde este Dumnezeu, ca să‑l prind de gât?“ Este el ateu? Nu, el nu este ateu, dar îl simte în mod viu pe Dumnezeu și se ceartă cu El, ca patriarhul Iacov. Desigur, este o pricină de indignare pentru noi ca acest sârb să vorbească astfel, dar el dorește o viață vibrantă. Și să crezi că mântuirea se află într‑o fericire calmă, în nirvana, în liniștea interioară a concentrării și meditației, aceasta nu duce omul nicăieri. Închide chiar posibilitatea mântuirii sale, deoarece omul este o ființă creată din inexistență în existență și este invitat de Dumnezeu la comuniune.
În Cântarea lui Solomon sau în Psalmi vedem un dialog existențial între Dumnezeu și om. Amândoi suferă. Lui Dumnezeu îi pare rău pentru om, iar omului îi pare rău pentru că a greșit. Dostoievski a arătat în mod clar că, atunci când omul se retrage din fața lui Dumnezeu, el pierde ceva mare și prețios. O astfel de gafă, eșecul de a‑l întâlni pe Dumnezeu, este întotdeauna o tragedie. Tragedia este conștiința pierderii a ceea ce am fi putut atinge. Când omul pierde iubirea, când se îndepărtează de Dumnezeu, o simte tragic, pentru că a fost creat pentru dragoste. Pocăința ne întoarce la această stare normală sau, cel puțin, la începutul căii normale. Pocăința, despre care Părintele Justin (Popovici) a spus că este ca un cutremur care distruge tot ce părea stabil în viața noastră, dar care se dovedește a fi fost fals, și apoi este necesar să schimbăm tot ce a fost. Abia apoi, prin pocăință, începe crearea autentică și constantă a unei personalități, a unui om nou.
Pocăința este imposibilă fără întâlnirea cu Dumnezeu!. Prin urmare, Dumnezeu iese în întâmpinarea omului. Dacă pocăința ar fi, pur și simplu, o examinare interioară sau un regret sau ar folosi energia noastră în mod diferit, ar fi o re‑aliniere, iar nu o schimbare în profunzime, în esență a omului. Un om bolnav, spune Sfântul Chiril al Alexandriei, nu se poate vindeca pe sine, ci are nevoie de Dumnezeu pentru a‑l vindeca. Și care este boala lui? Corupția iubirii. Nu ar trebui să existe dragoste unilaterală. Iubirea ar trebui să fie, cel puțin, bilaterală. Dar pentru plinătatea iubirii, de fapt, ai nevoie de trei: Dumnezeu, celălalt și eu. Eu, Domnul și celălalt! Celălalt, Dumnezeu și eu! Este perichoreza, inter‑pătrunderea iubirii, ciclul iubirii. Aceasta este viața veșnică!
În pocăință, omul simte că este bolnav și îl caută pe Dumnezeu. Prin urmare, pocăința are întotdeauna o putere regenerativă în sine. Pocăința nu înseamnă doar să ne compătimim pe noi înșine, nu este depresie, sau un complex de inferioritate, ci întotdeauna conștientizarea și sentimentul comuniunii pierdute și, în consecință, căutarea și chiar începutul restaurării acestei comuniuni. Fiul risipitor a venit în sinea lui și a spus: „În ce stare mă aflu…! Dar am un tată și voi merge la el!“ Dacă ar fi realizat pur și simplu că s‑a pierdut, nu ar fi fost pocăință creștină. Dar s‑a dus la tatăl său! Potrivit Sfintei Scripturi, se poate presupune că tatăl a ieșit deja în întâmpinarea lui, că tatăl a făcut primul pas și acest lucru se reflectă în impulsul fiului de a se întoarce. Desigur, nu este necesar să analizăm care este primul sau care este al doilea: întâlnirea în iubire este dublă. În pocăință, atât Dumnezeu, cât și omul intră în acțiunea iubirii. Iubirea caută comuniunea! Pocăința este regret pentru dragostea pierdută.
Doar când începe pocăința însăși, omul simte nevoia ei. Ai crede că un om ar trebui mai întâi să simtă că are nevoie de pocăință, că este mântuirea pentru el. Dar, de fapt, paradoxal, se dovedește că atunci când omul experimentează deja pocăința, atunci el simte nevoia. Aceasta înseamnă că inima inconștientă este mai profundă decât conștiința pe care Dumnezeu o dă celor care o doresc. Hristos Însuși ne‑a spus, parafrazând: Cine poate să primească pocăința, să o primească! Sfântul Grigorie Teologul întreabă: cine o poate primi? Și tot el răspunde: Oricine vrea să o primească!
Desigur, voința nu este doar o decizie conștientă, ci este ceva mult mai profund. Dostoievski a simțit‑o și el, iar asceza ortodoxă știe că voința este mult mai profundă decât mintea omului; este înrădăcinată în miezul omului, care se numește inimă sau spirit. Ca în Psalmul 50: „Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele.“ Este un paralelism: o inimă curată ‑ un duh drept; a zidi – a înnoi; întru mine – întru… ale mele; aceasta confirmă doar ceea ce am spus deja în prima parte, utilizând alte cuvinte. Inima sau duhul ‑ este esența omului, adâncimea persoanei omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Putem spune, așadar, că dragostea și libertatea sunt cuprinse chiar în centrul, în miezul ființei omului. Iubirea lui Dumnezeu l‑a chemat pe om din neființă. Chemarea lui Dumnezeu a fost realizată și a primit răspunsul ei. Dar acest răspuns este personal! Iată cum omul (în starea de pocăință, s.n.) este răspunsul la chemarea divină.
Episcopul Atanasije Jevtić
* Această meditație a fost susținută în 1988, fiind publicată în variantă engleză în revista electronică Pravoslavie.ru. Traducere de pr. Gelu Aron.