Serafina sau noaptea Sfântului Andrei

Posted on By admin

Apreciat și valoros istoric tecucean, om politic și membru al Academiei Române, Alexandru Papadopol Calimah (1833‑1898) s‑a remarcat și prin talentul său literar, dovedindu‑se  un scriitor inspirat. Prieten cu mulți din scriitorii și oamenii de cultură ai vremii, s‑a apropiat cel mai mult de poetul Vasile Alecsandri (1818‑1890), care i‑a găzduit debutul publicistic (anul 1855), în revista sa România literară1. De altfel, „bardul de la Mircești“, într‑una din scrisorile sale către Ion Ghica spunea despre Al. Papadopol Calimah că este „singurul dintre academicieni care lucrează peste măsură… Iată un om modest și muncitor, care a meritat mult mai mult decât alții dintre colegii săi un premiu academic, dar pe care au uitat mereu să‑l răsplătească și, cu toate acestea, bagajul său literar este considerabil și de reală valoare“2.

În cele ce urmează ne vom referi la o creație de influență populară a lui Alexandru Papadopol Calimah, pe care a finalizat‑o la 10 iunie 1888, în localitatea Bolotești3, la acea dată pendinte de ținutul Tecuci, astăzi comună componentă a județului Vrancea (unde s‑a născut marele mitropolit cărturar Varlaam al Moldovei, sec. XVI‑XVII). Este vorba de Serafina, legendă populară din Moldova, cum o intitulează autorul tecucean, referitoare la o „întâmplare de demult“ petrecută în noaptea spre Sfântul Andrei (29/30 noiembrie).

În septembrie 1888, istoricul născut în Tecuci i‑a trimis Reginei Elisabeta a României –  patroană a artelor, care‑și semna propriile producții literare (poezie, proză, dramaturgie, traduceri) cu pseudonimul Carmen Sylva –  această legendă populară din Moldova, intitulată Serafina, care avea drept spațiu temporal al desfășurării noaptea de Sfântul Apostol Andrei. Regina i‑a răspuns istoricului și scriitorului Al. Papadopol Calimah, prin intermediul lui Vasile Alecsandri, la 28 septembrie același an: „Maiestatea Sa, Regina, a primit cu multă bucurie Legenda Serafinei ce i‑ai dedicat, au găsit‑o foarte interesantă și poetică și îți mulțumește de prețiosul dar“ (Sinaia, Castelul Peleș)4.

O cópie olografă a manu­scrisului înaintat suveranei consoartă a Regelui Carol I, intitulată Serafina, legendă populară din Moldova de Alexandru Papadopol Calimah, 1888, se păstrează la Biblioteca Academiei Române (Mss. românesc nr. 929,  f. 595‑622).

Serafina, protagonista legendei era „în vremile de demult o tânără fată frumoasă, cum nu mai era alta…“, care s‑a înecat într‑o apă curgătoare care izvorăște „din coastele Ceahlăului într‑o noapte de Sfânt᾽ Andrei, demult, demult, pe când nu știu ce călindar era în țară și de aceea nu vă pot spune văleatul“ (mss., f. 606‑608). Serafina a alunecat în pârâul cristalin, speriată de strigoii care au făcut o horă înfricoșătoare în jurul ei, și s‑a înecat. De fapt, legenda în sine se referă la obârșia unui hidronim din zona Neamțului, mai precis pârâul Serafim pe teritoriul comunei Hangu, județul Neamț5. Istoricul tecucean mai notează că „legenda Serafinei se păstrează în pomenirea locuitorilor de la poalele Ceahlăului și a călugărilor din Schitul Durău“ (mss., f. 616) și că există mai multe variante ale acesteia, din care s‑a inspirat în propria alcătuire6.

Legenda în sine este și un pretext pentru autor de a glosa pe marginea datinilor românești din noaptea Sfântului Andrei, pe care le‑a rezumat – zice acesta – din Descrierea Moldovei scrisă de domnitorul Dimitrie Cantemir la 1708 (mss. cit., f. 618)7, precum și din alte surse contemporane.

Reproducem, în continuare, din legenda scrisă de Al. Papadopol Calimah la 1888, relatarea sa despre credințele și practicile populare care însoțesc, în Moldova, noaptea de Sfântul Andrei8.

„Poporul crede, la țară, că noaptea, în ajunul Sfântului Andrei (29 spre 30 noiembrie) morții cei răi ies din morminte și din nisipuri. În acea noapte, oamenii se strâng acasă de cu vreme, până la cântătorii despre zi, căci strigoii când întâlnesc un viu, încep a se strâmba la el, apoi încing împrejuru‑i o horă turbată și vijelioasă, încât omul, cuprins de spaimă, cade la pământ fără cunoștință, iar morții învârtesc hora mereu. Noroc de se întâmplă pacostea spre cântarea cocoșului, căci strigoii, cum aud cocoșul, sar în sus și se trântesc la pământ, loviți ca de trăznet, se bat în capete și intră în măruntaiele pământului… Atunci bietul viu se deșteaptă, dar de multe ori rămâne smintit și pocit de câte a văzut.

Noaptea Sfântului Andrei strigoii se bat cu strigoaicele la răspânturi (sic) și la crucile drumurilor și se prefac în fel de fel de dobitoace, mai ales în mâți (sic) negre și în lupi. Strigoii umblă pe la zăvoaie, pe la iazuri, intră prin mori, dau drumul morilor și împrăștie făina pe afară. E grozav (în) noptea Sfântului Andrei! În acea noapte strigoii se întrec după răutăți. Ielele, vântoasele, stahiile (sic) și fel de fel de duhuri rele se iau la petrecere cu strigoii, colindesc (sic) prin câmpii și prin sate și dau să intre în casele oamenilor. Bufnele (sic) țipă spăriete, lupii urlă, rusaliile urmează după strigoi și, de‑ntâlnesc pe cineva la locuri rele, îl ridică în văzduh. Faceți‑vă cruce și ziceți: Doamne, ferește!

În ajunul Sfântului Andrei, oamenii la țară ung crăpăturile ferestrelor, pragurile și încuietorile caselor cu usturoi, și‑și fac cruce cu usturoi pe piept. Strigoii vroind să intre sau să se uite pe fereastră, dau de miros de usturoi și fug de nu mai văd înaintea ochilor.

Oamenii la țară, în noaptea Sfântului Andrei, întorc toate lucrurile din casă cu susul în jos, ca să nu intre duhuri necurate; drumețul care pleacă în ajun de Sfânt᾽ Andrei, pune în desagă snop de usturoi; fetele se adună în casă la șezătoare, spun povești și păzesc usturoiu(l), adecă pun pe masă un snop de usturoi și priveghează toată noaptea, spun povești și fac covașe de păsat. De aice vine vorba ce se zice celor cari dormitează ziua: «Ce dracu?! Parc‑ai păzit usturoi astă noapte!»

Nu pot spune de ce usturoiul are putere să gonească strigoii, dar usturoiul e ceva cumplit pentru duhurile cele necurate. Usturoiul e bun și de ceas rău: descântătoarea ia un fir de usturoi de toamnă, un cuțit și un ac și descântă de ceas rău, apoi unge pe bolnav cu o parte de usturoi, pe trup, iar cealaltă parte i‑o dă s‑o mănânce. Cu trei fire de usturoi se descântă și de pocitură, adecă de durere de picioare și de mâini sau de altă parte a trupului pe care‑o capătă cineva și se pocește când calcă, șede sau doarme în vreun loc rău, adecă în răspântii și în alte locuri pe unde umblă Ielele, Fetele câmpului, Fetele codrului, Strigoii, Strigoaicele, Dochii(le), Divaicele, Moroii și alte duhuri necurate. O horă veche moldovenească (zice):

«Ungurean cu suman scurt,

Nu ședea‑n Moldova mult.

Și te du în țara ta,

De‑ți mănâncă slănina,

Și‑ți fă casă pe gunoi

Și‑o freacă cu usturoi,

Ca s‑o aperi de strigoi»…

(f. 621‑622). Despre minu­nățiile ce se petrec în noaptea Sfântului Andrei, găsim tradiții vechi și în Germania. În acea noapte, vrăjitoarele făceau ca fetele să‑și vadă chipul ursitului în oglindă. Găsim în Faust că o fată burgheză povestește prietenei sale, Agathe,  că o vrăjitoare o făcea să vadă, în noaptea Sfântului Andrei, în oglindă… pe ursitul ei“.

Pr. Eugen Drăgoi

 

  1. Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900 (autorul prezentării, Dan Mănucă), Editura Academiei Române, București, 2002, p. 677.

  2. V. Alecsandri, Scrisori, însemnări, Editura pentru Literatură, București, 1984, p. 99‑100. Reprodus și de Ionel Necula, Uricar la poarta Moldovei de Jos, vol. I, Editura Grapho Press, Tecuci, 2009, p. 80.

  3. Biblioteca Academiei Române, Mss. românesc nr. 929, f. 615.

  4. Biblioteca Academiei Române, Mss. românesc nr. 929, f. 595. Manuscrisul respectiv în care se găsește și legenda Serafinei, are 635 file și cuprinde mai multe scrieri literare și istorice alcătuite de Al. Papadopol Calimah. O menționare a acestuia la Gabriel Ștrempel, Catalogul manuscriselor românești, B.A.R., 1‑1600, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p. 195.

  5. Potrivit unei lucrări de la sfârșitul secolului al XIX‑lea (Constantin D. Gheorghiu, Dicționar Geografic al Judeţului Neamțu, Tipografia și Fonderia de Litere Thoma Basilescu, Bucureşti, 1895, p. 347), pârâul Serafim se află pe teritoriul comunei Hangu, județul Neamț. Citim în publicația respectivă: „Numirea acestui pârâiaș nu este veche. În cursul Răzmeriței de la 1821, o tânără necunoscută îmbrăcată în negru a pribegit în aceste locuri sălbatice, iarna stând prin vizuini, iar vara prin scorburile copacilor. Adeseori schimba locul locuinței sale și se ferea de întâlnirea sihaștrilor și a păstorilor; întâmplându‑se odată să se îmbolnăvească greu, a pronunțat niște cuvinte care arătau că ea a sosit de departe, străbătând Munții Carpați; muntenii de‑atunci o numira Serafina. În acest chip a viețuit ea acolo 5 ani și locul unde se părea că ea petrece mai cu plăcere era pârâul. Într‑o zi, ieșind la răsăritul Soarelui pentru a strânge bureți, din întâmplare căzu într‑o cursă ce întinsese(ră) vânătorii pentru prinderea unei vulpi; fierul i‑a sfărâmat tot piciorul. La gemetele ei, un păstor alergă găsind‑o aproape moartă într‑un lac de sânge și, luând‑o în brațe, o duse la pârâiaș. Spune legenda că îndată ce a băut din această apă, a adormit și nu s‑a mai sculat. O cruce de lemn înfiptă în stâncă amintește locul unde repauzează trupul Serafinei, iar de‑atunci și pârâul acela se numește Serafim“. Informație furnizată de dl Sorin Geacu de la Institutul de Geografie de pe lângă Academia Română, căruia îi mulțumesc și pe această cale.

  6. „Din toate acestea și din gura oamenilor am păstrat subiectul și am scris legenda Serafina, așa cum am scris‑o“. Mss. cit., f. 617‑618.

  7. În celebra sa carte Descriptio Moldaviae (cap. III), Dimitrie Cantemir nu pomenește de tradițiile din noaptea Sfântului Andrei, cunoscute în Moldova medievală, ci de alte credințe populare, n. ns.

  8. Mss. cit., f. 598‑605. Am păstrat particularitățile graiului din manuscrisul respectiv.