17 noiembrie 1980: Pe la orele 11,00 suntem anunţaţi la telefon de Episcopul Antonie Plămădeală, abia instalat la Buzău, că în seara acelei zile vrea să prezinte elevilor un scriitor: „Este la mine Geo Bogza şi m‑am gândit că ar fi bine să‑l cunoaşteţi şi voi“.
Prezentat de episcop ca un „nonconformist“, ca un gazetar‑poet care a scris mult, a călătorit mult, un aventurier care a plecat în Spania în 1936 de unde a trimis „Însemnări de război“. A suferit mult până în 1945, însă a avut bucuria de a ajunge membru al Academiei Române „pentru ideile sale de stânga din perioada interbelică“.
Surpriza a fost foarte mare: profesorii şi elevii n‑au auzit nimic despre „realizările epocii“ pe care o trăiam, ci ne‑a istorisit ceva din trecutul de glorie al celor ce doresc să înveţe ca să ajungă ceva în viaţă: „Sunt Geo Bogza, un mic scriitor din România care nu a vizitat până acum un seminar teologic, o şcoală de viitori preoţi.
Aţi pus o sarcină grea pe umerii mei, bătrâni de‑acum, Preasfinţia Voastră, pentru că în această şcoală sunt numai feţe bisericeşti şi viitoare feţe bisericeşti, obişnuiţi cu un anumit stil de a vorbi, iar eu sunt un laic, dar un laic pe care l‑a interesat foarte mult, mai ales în ultimii zeci de ani, problema religiei şi a credinţei.
Vreau să vă spun că m‑ar fi interesat… să mă întâlnesc cu fiecare dintre dumneavoastră, adică cu unul singur, mergând cu trenul la Bucureşti, să aflu că este elev la Seminarul Teologic din Buzău şi să‑l întreb: Ce te‑a determinat să ajungi preot? Pe unul singur; dar acum sunteţi atât de mulţi, încât nu vă pot întreba. Tot ce pot să vă spun este că, în clipa de faţă, a te hotărî să devii preot este o decizie atât de neobişnuită, aproape senzaţională faţă de mersul obişnuit al societăţii, aşa cum în urmă cu 40‑50 de ani era să devii aviator. Era o profesiune eroică şi plină de primejdii, şi erau foarte puţini oameni care îndrăzneau să‑şi ia o profesiune care să se ridice de pe pământ şi să plutească prin aer. Orice aviator care apărea într‑un oraş sau într‑o societate, trezea senzaţie.
În momentul de faţă numărul aviatorilor s‑a înmulţit foarte mult, încât nu mai trezesc acelaşi interes.
În schimb, numărul preoţilor, de neobişnuită faţă de restul societăţii, încât „aviatorii“ zilelor noastre sunt viitorii preoţi, adică oamenii care îmbrăţişează o misiune neobişnuită. Acum 100‑150 de ani, într‑un sat românesc, dacă un băiat avea mintea mai luminată decât ceilalţi şi dacă mama lui avea credinţă şi nutrea o ambiţie deosebită pentru copil, nu visa altceva decât să‑l vadă ajuns preot. Nu existau alte profesiuni care să‑l smulgă pe copil de la coarnele plugului şi să‑l îndrepte spre lumina cărţii, decât preoţia. Ceva mai târziu a venit şi Şcoala Normală şi alte şcoli. În clipa, de faţă, orice copil de ţăran care este mai dotat poate să devină inginer, medic, aviator, chimist; există un nomenclator mare de profesii. Deci, dacă din atâtea zeci de profesiuni, dumneavoastră aţi ales‑o pe aceea care era singura în vremea lui Ion Creangă, înseamnă că aţi avut un simţ deosebit, o putere care vă vine de la acest pământ românesc de două mii de ani ortodox, precum şi o chemare care vă vine de sus, şi cu aceste calităţi nu este de glumit. Adică intenţionaţi, doriţi să fiţi, într‑adevăr, eroii care să vă ridicaţi pe voi şi pe ceilalţi oameni de pe pământ cât mai sus spre cer…
arhid. prof. Tudor Mihalache; În prim plan, alături de diriginte şi colegi,
ÎPS Părinte Arhiepiscop Casian, pe atunci elev seminarist
Scriitor fiind am să mă întorc la istorioara descrisă de Anatole France, marele scriitor francez, a cărei acţiune se petrece într‑o mănăstire unde a sosit şi a cerut găzduire un om bătrân, un om care toată viaţa lui fusese saltimbanc, scamator în bâlci. Acum nu mai putea merge prin târguri şi iarmaroace să‑şi câştige existenţa şi a cerut adăpost la mănăstire, spunând că este credincios şi doreşte să‑şi sfârşească zilele în credinţa lui Dumnezeu. A fost primit şi i s‑a repartizat o chilie în care să stea. După câteva săptămâni, unui călugăr din acea mănăstire i s‑a părut ceva ciudat în purtarea acestui oaspete, acestui om tolerat în mănăstire. Şi a început să‑l urmărească. Nu mică i‑a fost surpriza când a descoperit un lucru cu totul de necrezut şi care i s‑a părut o fărădelege. În fiecare miez de noapte acest scamator părăsea chilia sa, intra în incinta mănăstirii cu un covoraş la subsuoară, pe care‑l aşeza în faţa icoanei Sfintei Fecioare Maria şi, acolo, începea să facă toate scamatoriile pe care le mai ţinea minte din viaţa lui de saltimbanc. Călugărului i s‑a părut o insultă faţă de Biserică şi faţă de Maica Domnului, şi atunci l‑a anunţat pe stareţ şi pe ceilalţi călugări; toţi clocotind de indignare şi de mânie, în noaptea următoare l‑au urmărit şi au văzut, într‑adevăr, că el întinde covoraşul în faţa icoanei Maicii Domnului şi că începea să se dea peste cap şi să facă tot ce ştia el. În clipa în care ei voiau să se repeadă la el şi să‑l apuce de umeri şi de gât pentru această fărădelege, au observat că din ochii Maicii Domnului din icoană curgeau lacrimi. S‑au minunat şi s‑au oprit… stareţul le‑a spus că omul acela îi oferise Maicii Domnului, cu sufletul curat, tot ce ştia el, tot ce putea el…
Eu vă doresc ca atunci când veţi intra în bisericile în care veţi sluji, să aveţi sufletele curate încât, fără să vă daţi peste cap, din ochii Maicii Domnului să curgă lacrimi reale, nu părelnice“.
Încheierea episcopului: „Iubiţi elevi, aţi avut prilejul să ascultaţi una din numeroasele tablete ale celui mai mare scriitor român rămas în viaţă, pe care l‑am cunoscut acum 30‑40 de ani… Eu eram civil atunci şi lucram la fabrica de mase plastice…“.
17 noiembrie 1980, prăznuirea Sfântului Grigorie Taumaturgul, care a trăit în cel mai sângeros veac pentru creştinismul persecutat de păgâni (veacul al III‑lea), de împăraţii păgâni care vedeau cum se năruie credinţa lor în zei, sfânt care a studiat mulţi ani cuvântul lui Dumnezeu, care s‑a lăsat convins foarte greu să primească demnitatea de episcop de Neocezareea, unde erau doar 17 creştini „restul necredincioşi. Pe patul de moarte a întrebat: Câţi păgâni mai sunt în Neocezareea şi s‑a spus că 17.
Slavă Domnului, că numai 17 creştini am aflat când am venit aici episcop, iar acum când merg la Domnul, atâţi necredincioşi rămân câţi credincioşi am aflat întâi…“
Să se fi uitat Geo Bogza în calendar înainte de a veni la Seminar? N‑aş crede, deşi nu‑i exclus. Mai repede cred că Sf. Grigorie l‑a luat sub aripa lui ocrotitoare, măcar ca pe ultimul din cei câteva mii de păgâni încreştinaţi în Neocezareea veacului al III‑lea şi că i‑a luminat mintea să prezinte elevilor o istorioară din lumea lor, a Bisericii din vremea atât de zbuciumată a ateismului din a II‑a jumătate a veacului al XX‑lea, şi să facă o încheiere aşa de frumoasă: „Vă urez ca atunci când veţi intra în bisericile în care veţi sluji, să aveţi sufletele aşa de curate, încât din ochii Maicii Domnului să curgă lacrimi adevărate“.
Şi întâlnirea cu Geo Bogza a luat sfârşit.
Episcopul şi‑a luat oaspetele şi au plecat: au stat la masă, au stat la vorbă până noaptea târziu. Dimineaţa…? Surpriză: scriitorul era de negăsit; a trimis secretarul după el să‑l caute prin palat; pe tânărul profesor de la Seminar, Crăciun Costică, să‑l caute pe aleile din Crângul Buzăului pe unde îl plimbase în ajun, dar… nu l‑a găsit. O ultimă căutare prin camera unde dormise, cu acelaşi rezultat negativ. Episcopul, bănuind o farsă, se uită atent şi, pe o coală de hârtie, mică şi boţită rău, era scris un titlul de reportaj: „Nu mă căutaţi, sunt în România!“
Au râs toţi, s‑au liniştit şi ascultând de cuvântul scriitorului, nu l‑au mai căutat.
Am scris aceste rânduri ca un omagiu adus zilei de naştere a ierarhului care ne‑a păstorit foarte puţin şi care, dacă ar fi mai trăit, avea astăzi, 17 noiembrie 2020, vârsta de 94 de ani. Dar viaţa omului este în mâna Domnului, care i‑a dat fostului ierarh de la Curbura Carpaţilor darul de urmaş al Arhiereului celui Mare, uşurinţa de a vorbi, precum şi puterea şi curajul de a scrie şi de a îndemna şi pe alţii să facă la fel: „Scrieţi, părinţilor, să rămână ceva de pe urma noastră!“. Era îndemnul pe care‑l primise şi el, şi‑l urmase într‑o perioadă când totul se cenzura şi se plătea: „Dacă vă este frică, daţi‑mi să văd eu, apoi, fără nicio teamă, daţi la tipar“. Şi… la mulţi le‑a fost frică…
Arhid. prof. Tudor Mihalache