Negarea iubirii lui Dumnezeu pentru icoana Sa, omul readus în spaţiul comunitar, după aberanta negare şi ignorare a cauzei existenţei sale fireşti, restaurat de către Domnul nostru Iisus Hristos, „Dumnezeu adevărat şi om adevărat“… a însemnat şi înseamnă multă neînţelegere, care, în istorie, a zidit şi a dărâmat multe suflete nevinovate.
Oricum negarea omului de către om prin cele mai înjositoare metode şi mijloace, iată, acum, prin cea virtuală, este tot un soi de ateism. În fond absenţa lui Dumnezeu din om este absenţa semenului, a fratelui, a adversarului, care trebuiesc urgent recuperat şi nu demolat, cu aceleaşi instrumente diabolice ale dictatorilor şi trufaşilor orgolioşi, venali şi inumani.
La aceasta s‑a ajuns din nefericire în Pandemie. Nu‑i suficientă moartea trupească, trebuie neapărat ucis fratele, sufleteşte, dacă se poate global, la pauşal.
Oamenii paşnici, pacienţii iertării, bucuriei şi sănătăţii spirituale, temei al celei trupeşti, sunt nici mai mult, nici mai puţin „vite“ (sic!). Da, dar în limba română „vita“ care ne hrăneşte, vine de la latineasca viaţă! Aşa că jicnirile, nu merită amintite, iar persoana nici atât, ci doar să ne rugăm să‑şi revină şi ea şi să respecte viaţa şi pe orice om şi atunci va înţelege ce‑i cu Biserica! Publicăm o foarte importantă luare de poziţie a părintelui Eugen Drăgoi, care n‑are nevoie de nici o prezentare, ci doar de atenţie!
† Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos
Atacurile furibunde din ultima vreme la adresa Bisericii Ortodoxe Române, uzând de un limbaj subliminar, sunt de natură să ne mobilizeze pe noi toți, slujitori și credincioși ai Bisericii majoritare din România, dar și pe creștinii ortodocși din diaspora, aducând în atenție faptul că în perioada comunistă, în care s‑au înregistrat multe restricții ale exprimării credinței și persecuții ale militanților creștini, totuși s‑a păstrat conștiința valorii acestei Biserici și n‑a fost martelat criminal și iresponsabil aportul ei la formarea și progresul poporului român, la contribuția ei în spațiul culturii naționale și la menținerea unității statale.
Aducerea în atenție a unor voci autorizate (neaparținătoare stricto‑sensu spațiului bisericesc) din perioada de dinaite de 1989, care au afirmat răspicat rolul pozitiv al Bisericii Ortodoxe Române în curgerea istoriei naționale, cred că este de natură să mai domolească și, poate, să rușineze (?!), ieșirile belicoase și jignitoare ale unor epigoni ai comunismului autohton, care sunt nu doar anticreștini, recte antiortodocși ca „părinții“ lor, dar și antinaționaliști, nevrând să cunoască sau chiar necunoscând și nerespectând istoria propriului popor.
Am ales două exemple, la întâmplare, pe care le redau mai jos. După părerea mea, astfel de exprimări cu greutate, ar trebui să fie scoase la rampă, ca răspuns la insinuările și reacțiile unor jurnaliști și „liber cugetători“, care maculează cu bună știință și, probabil, la comandă, valorile autentice și simbolurile sacre ale neamului nostru.
În plină epocă comunistă, perioadă de ateism militant, un istoric redutabil de talia lui Andrei Pippidi afirma, în ciuda cenzurii vremii:
Ortodoxia a constituit una din formele de apărare a ființei naționale românești față de dominațiile străine, iar Biserica, sub controlul veghetor al domniei, a fost un suport puternic al statelor feudale moldovene și muntene, întreținând totodată și dincolo de munți conștiința originii etnice comune. [Andrei Pippidi, Tradiția politică bizantină în țările române în secolele XVI‑XVIII, Editura Academiei R.S.R., București, 1983, p. 101].
La fel, reputatul arheolog Radu Vulpe recunoștea excepționala importanță a valorilor creștine fundamentale pentru dezvoltarea unui popor: Creștinismul a fost cea mai înaltă ideologie religioasă, cu cea mai generoasă morală și cu cele mai nobile principii de solidaritate umană. Această religie universală, implicând forme de cult simple și accesibile oricui, preconizând iubirea și pacea între toți oamenii, fără deosebire, proclamând iertarea, abnegația, modestia, caritatea, desconsiderarea bogăției, solicitudinea pentru cei săraci și în suferință ca supreme virtuți răsplătite cu o veșnică fericire, a cucerit curând sufletele, devenind expresia specifică a stării de spirit a maselor… Factorul creștin apare în procesul de romanizare de la originea poporului român cu un rol atât de determinant, încât se ridică la o însemnătate egală cu cea a romanității noastre însăși. [Radu Vulpe, Romanitate și creștinism, coordonate ale etnogenezei române, în vol. „De la Dunăre la Mare“, ed. a II‑a, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos, Galați, 1979, p. 18, 21.]
Pr. Eugen Drăgoi