Prin ce cuvinte, simţirea lăuntrică a unei prezenţe binefăcătoare, se poate exprima astfel încât nici taina celor trăite să nu se risipească şi nici puterea lor să nu se stingă? Prin ce făgaş al sufletului se poate revărsa lumina ei? Tăcerea discretă hrăneşte lăuntrul cu semnificaţii adânci, care se vor păstrate şi interiorizate cât mai mult. Dar mintea, din preaplinul primit, doreşte să transmită cunoaşterea care‑o îmbogăţeşte.
Prohodul Maicii Domnului, cântat lin pe colina Mănăstirii ,,Adormirea Maicii Domnului“, de la Adam, se înălță în amurg, ca o smerită ofrandă, și în anul pandemiei, care mai bine de jumătate din rânduita‑i mișcare, îndurase odată cu oamenii arşiţă, suferinţă şi lacrimi. Cu chipuri brăzdate de griji şi speranţă, cu inimi încrezătoare în mila Maicii lui Dumnezeu, care ani de‑a rândul i‑a căutat în oraşe, în sate şi cătune, creştinii s‑au adunat în jurul icoanei din care, cle‑a primit rugăciunile, le‑a ascultat păsurile şi le‑a dat curaj. Îngenuncheat în faţa sfintei icoane, Părintele Arhiepiscop Casian dădu glas gândurilor şi simţămintelor celor veniţi la priveghere, ca un părinte care cunoaşte apăsările fiilor săi. Cu camilafca pe umăr, în care se vedeau parcă poverile păstoriţilor, îi pregăti duhovniceşte pentru împărtășirea din cuvintele Prohodului. Prin trei stări întru trezvia minţii, ca trei trepte de lumină, sufletele lor aveau să urce spiritual odată cu evocarea mutării la cer a Maicii Domnului, întru Împărăţia Fiului său. Cele trei stări cântate în ritmuri diferite, aveau să le descopere celor prezenţi mistagogia iubirii lui Dumnezeu faţă de ei. Concentrată poetic în metafore de mare rafinament şi construcţii stilistice care exprimă paradoxul conlucrării divino‑umane, teologia cuprinsă în Prohodul Maicii Domnului prezintă succesiv ochilor minţii prefigurările vechitestamentare ale Maicii Domnului, până la Naşterea Fiului lui Dumnezeu, din preacurata ei persoană, şi efectele ei spirituale în timp.
O simfonie deplină străbătu văzduhul în timpul cântării duioase a primei stări. Parcurgerea ei angaja tainic sufletul în nevoinţa purificării. Într‑o deplină rânduială, ierarhul coborî în mulţime şi tămâie cu rugăciuni fierbinţi lumea venită la închinare, revenind apoi, unit cu toți la solemnitatea posturii sale. Aceleaşi gesturi descrise și interpretate în erminiile liturgice bizantine îşi revelau intacte semnificaţiile spirituale. Lumea nevăzută irumpe în prezent prin chipuri şi simboluri menite să deştepte conştiinţa pentru simţirea veşniciei. Rânduiala Bisericii este oglinda Împărăţiei cereşti, iar oamenii ei, înveşmântaţi în chipul smereniei şi în lumina Învierii, sunt pedagogii mântuirii. Prima parte a Prohodului îi trecea pe credincioşi în altă stare, mai tainică, pregătindu‑i pentru înţelesuri mai adânci.
A doua stare începu când lumina soarelui dădu semne că e pe cale să părăsească meridianul străbătut. Acelaşi traseu cu tămâie bine‑mirositoare fu parcurs, în rugăciune, întru sfinţirea celor ce cântau Maicii Domnului, imn de întristare şi de bucurie. Cântau Maicii Domnului ca unei rude apropiate care părăsise lumea de curând, dar care, în acelaşi timp, rămânea cu ea. Legătura tainică şi dumnezeiască dintre Fiul lui Dumnezeu şi Maica Sa preasfântă, desluşită în rugăciunea premergătoare Prohodului, va fi rezonat în acele clipe în sufletele rugătorilor: Mântuitorul nostru a luat asupra Lui firea omenească din persoana a cărei inimă L‑a iubit pe Dumnezeu mai presus de oricine! Inima omenească care L‑a iubit total pe Dumnezeu a rămas deschisă tuturor celor ce‑L caută şi‑I cer ajutorul. Calea luminării lăuntrice, prin înţelegerea cuvintelor cântate, anticipa o nouă treaptă de semnificaţii şi trăiri duhovniceşti.
A treia stare a Prohodului semnală o sincronizare deplină între conţinutul cântat şi momentul zilei. Când soarele își luă rămas‑bun, lumânările au fost pregătite pentru a arăta întunericului persistenţa luminii. Traseul în timpul căruia tămâia sfintelor rugăciuni se ridica la Dumnezeu, lăsă să se străvadă sensul treimic al proniei în care toţi se simţeau cuprinşi. Pe cerul minţii celor prezenţi străluci atunci ,,Soarele cel veșnic“. Lumina lăuntrică a fiecărui participant, unită cu lumina lumânării, sporea forţa luminii spirituale care o depăşea pe aceea a unei zile obişnuite. Ultima stare a Prohodului se desfăşură sub semnul unirii duhovniceşti. Mulţumirea şi seninătatea oamenilor revelau simţământul unirii trăite, sufletește, cu Maica din care, Fiul lui Dumnezeu S‑a înomenit, cu bunăvoirea Tatălui, prin lucrarea Sfântului Duh. Participau la acea stare de har care împlinește dorințele sufletului și îl ridică la înţelegerea că trupul care‑l însoţeşte are ca sublimă chemare purtarea lui Dumnezeu. Un brâu de lumină înconjură mănăstirea, în liniştea grăitoare de taine.
Cu împăcare revărsată pe chipuri, credincioşii s‑au apropiat sfielnic de icoana Maicii Domnului, cunoscută ca ,,Sfânta“ de la Mănăstirea Adam. Știau că ea, Maica lui Dumnezeu, este acolo și dincolo de rama împodobită. Maica Domnului privea cu o bucurie tăcută. Întregul văzduh parcă se preschimbase într‑un dumnezeiesc acoperământ care a unit în același duh păstorul, credincioşii şi obştea monahală.
La straja ultimelor ore ale zilei vegheate de bunătatea lui Dumnezeu şi de milostivirea Maicii Preacurate, când vântul unduia fâneaţa câmpurilor hrănite cu roua nocturnă, un imperativ se auzi în tăcerea adâncă: ,,Rosteşte trei cuvinte!“. Acele cuvinte nu puteau fi decât sinteza zilei trăite în rugăciune, în direct cu veşnicia: binecuvântare, iertare, taină!
Lect. Dr. Gina Luminiţa Scarlat