Redăm în rândurile care urmează, textul scris de prof. univ. dr. George Enache, ca „Laudatio“ cu prilejul ceremoniei de conferire a titlului de Doctor Honoris Causa al Universității „Dunărea de Jos“ din Galați, prințului Mihai Dimitrie Sturdza, la 18 aprilie 2013.
În anul 1837, prin străduinţa domnului Moldovei, Mihail Sturdza, Galaţii obţineau statutul de porto franco, fapt care a avut un impact decisiv asupra dezvoltării oraşului de la Dunăre, devenit în foarte scurt timp un port şi un centru urban de primă importanţă în spaţiul românesc şi est european. Prin urmare, dacă avem în vedere legătura simbolică dintre familia Sturdza şi istoria Galaţilor, acordarea unui titlu de onoare pentru urmaşul direct al domnitorului Mihail Sturdza de către Universitatea „Dunărea de Jos“ devine un fapt cât se poate de firesc şi conferă o tuşă de memorie aparte unui gest care se raportează, în mod esenţial, la meritele deosebite pe tărâm ştiinţific ale domnului Mihai Dimitrie Sturdza1.
Din momentul în care Facultatea de Istorie, Filosofie şi Teologie a iniţiat demersurile pentru acordarea titlului de doctor honoris causa al Universităţii „Dunărea de Jos“ domnului Mihai Dimitrie Sturdza, cei care s‑au ocupat în mod direct de gestionarea evenimentului au putut recepta un neobişnuit (în mediile academice) val de căldură şi simpatie, venit din partea celor care trebuiau să se exprime referitor la persoana domnului Sturdza, însoţit de bucuria că cea mai importantă instituţie de învățământ superior din sud‑estul României s‑a gândit la un asemenea gest.
Printre multele mesaje primite cu acest prilej, există unul scurt, dar care ni se pare definitoriu pentru atitudinea generală: „O veste foarte bună, despre un om care binemerita“. „Binemerita“, o rostire din care, în mod sigur, Constantin Noica ar fi relevat noi înţelesuri ale viziunii româneşti despre lume. Instinctiv, putem asocia acest cuvânt cu „binevoire“, „binecuvântare“ sau „binecredincios“, toate laolaltă definind o raportare corectă a individului la o rânduială care transcende pojghiţa subţire a cotidianului şi se înrădăcinează în principii şi valori universale. Bătrânul Sofocle este cel care, în piesa Antigona, a pus în evidenţă, în termeni ultimi, tensiunea dintre ordinul lumesc al regelui Creon, tributar logicii sublunare, şi atitudinea Antigonei, care, cu preţul morţii, împlineşte legea străbună, dată de zei, singura dreaptă.
Există în mediul academic din România numeroase persoane al căror unic scop este construirea unui CV impresionant, încercând să folosească la maximum toate oportunităţile şi ocolind cu grijă toate provocările, scriind despre ce se caută pe piaţă şi uitând într‑un locaş al minţii proiectele personale, dar care nu se dovedesc convenabile contextului sublunar. Într‑o anumită logică, aceste persoane sunt, fără îndoială, merituoase, însă este greu să se spună despre ele că „au binemeritat“. Referirea la domnul Mihai Dimitrie Sturdza în aceşti termeni nu este, prin urmare, întâmplătoare. Fără ostentaţie, chiar dacă încercările vieţii nu l‑au ocolit, domnul Sturdza şi‑a urmărit consecvent calea pe tărâmul istoriografiei, scriind despre ce trebuie, dar nu acel „ce trebuie“ dat de diverse ideologii trecătoare, ci acel „trebuie“ conferit de un set de principii mult mai profunde.
Membrii comisiei de acordare a titlului de doctor honoris causa, care au trebuit să se refere asupra valorii operei istoriografice a domnului Mihai Dimitrie Sturdza, au pus în evidenţă capacitatea uluitoare de documentarist şi raportarea consecventă la arhive, lucru care se îmbină, fapt mai rar întâlnit, cu vocaţia „poetică“ la care făcea referire Nicolae Iorga. La limită, istoria este „poezie şi adevăr“ deopotrivă, iar istoricul, spunea Iorga, ar trebui să aibă capacitatea de a recrea lumea din cuvinte, nu pentru a genera universuri paralele, imaginare, ci pentru a releva mai bine celuilalt lumea, aşa cum a fost şi este. S‑a spus, pe bună dreptate, că anumite studii ale domnului Sturdza sunt adevărate microromane cu personaje şi fapte reale, acestea demonstrând că, atunci când există talent, istoria adevărată poate fi mai captivantă decât orice ficţiune. Dar, deşi anumite părţi ale operei sale sunt mai spectaculoase decât majoritatea aşa‑ziselor istorii senzaţionale care umplu rafturile librăriilor, Mihai Dimitrie Sturdza nu a scris niciodată pentru a vinde, ci dintr‑un îndemn interior.
Ceea ce l‑a preocupat în special pe Mihai Dimitrie Sturdza a fost adevărul istoric. Unul din citatele favorite ale domniei sale aparţine marelui istoric francez Marc Bloch: „Neînţelegerea prezentului este consecinţa inevitabilă a ignoranţei trecutului“. Este imposibil să ignori trecutul, spune Mihai Dimitrie Sturdza, după cum, la fel de periculos, este să încerci să‑l mistifici, aceste gesturi căpătând conotaţii maladive. Ca şi în viaţa de zi cu zi, cea mai corectă atitudine este de a afirma adevărul şi de a‑ţi asuma propriul trecut, cu bunele şi relele sale.
Importanţa acordată de domnul Sturdza prezervării memoriei este bine evidenţiată în studiul dedicat risipirii extraordinarei arhive a postului de radio „Europa liberă“, text care ne aminteşte, în altă manieră, de mesajul cunoscutului roman Fahrenheit 451. De asemenea, domnul Sturdza a consacrat numeroase pagini modului în care regimul comunist a rescris istoria românilor, criticând falsificarea şi mitificarea acesteia, iar după 1989 el a fost printre puţinii care au atras atenţia că românii sunt atraşi într‑un alt joc de rescriere a istoriei, desfășurat cu mijloace mult mai subtile, însă la fel de departe de adevăr.
Domnul Sturdza nu a fost preocupat de dezbaterile dintre cei care ridicau în slăvi sau, dimpotrivă, minimalizau calităţile poporului român. Domnia sa a fost preocupat să prezinte adevărul, aşa cum este, deoarece acest lucru, reprezintă poate cea mai importantă declaraţie de iubire faţă de propriul popor. De aceea, nu întâmplător, referenţii au făcut vorbire despre rigoarea ştiinţifică a operei istoriografice a domnului Sturdza, care se îmbină în chip fericit cu o reală şi caldă dragoste de neam. Din acest punct de vedere, domnul Sturdza poate fi apropiat de un alt istoric de neam boieresc, Miron Costin, care a scris „De neamul moldovenilor“ dintr‑un imbold al inimii, rănite de neadevărurile scandaloase spuse pe seama valahilor de la nord de Dunăre.
Mesajul domnului Sturdza este unul simplu şi direct: individul este produsul unui neam, al unei istorii, al unui mediu cultural. Acest lucru nu te face mai bun sau mai rău decât alţii, te face pur şi simplu ceea ce eşti, iar istoricul este dator, el în primul rând, să investigheze trecutul ce l‑a modelat pe el însuşi. Urmaş al uneia din cele mai vestite familii nobiliare româneşti, Mihai Dimitrie Sturdza nu a făcut niciodată un caz din aceasta, refuzând cu consecvenţă să fie numit „prinţ“, apelativ pe care alţii îl flutură cu prilejul a diverse evenimente, ca fiind singura lor calitate. Din acest punct de vedere, domnia sa se află la polul opus lui Mateiu Caragiale, cel care a ignorat uriaşul său talent literar şi condiţia prestigioasă de fiu al lui Ion Luca Caragiale, în numele unei ascendenţe aristocratice fantaste.
Miezul cercetărilor istorice ale lui Mihai Dimitrie Sturdza îl formează, încă din tinereţe, istoria aristocraţiei româneşti, dar acest lucru nu reprezintă o formă de vanitate, ci pur şi simplu dorinţa de a restaura un adevăr istoric despre o categorie socială căreia i‑au aparţinut strămoşii săi şi a cărui rol istoric este ignorat sau distorsionat de mai bine de un veac în istoriografia română. Motto‑ul sub care domnul Sturdza a pus giganticul său proiect al Enciclopediei despre familiile boiereşti din spaţiul românesc, anume „Istoria este un cimitir de aristocraţii“, preluat din opera cunoscutului sociolog Vilfredo Pareto, nu este nici măcar o formă de autoironie, ci aplicarea sistematică a viziunii despre elite şi dinamica lor, aparţinând savantului italian, în special a aspectelor legate de „acele agregate, adeseori rău definite, pe care le numim aristocraţii“. Nu este locul să discutăm acum şi aici despre valenţele teoriei elitelor a lui Pareto; putem spune doar că, pornind de la perspectiva acestuia, Mihai Dimitrie Sturdza nu face numai genealogie, ci transformă istoria aristocraţiei româneşti într‑un pretext pentru o adevărată istorie totală.
Pentru Mihai Dimitrie Sturdza, aristocraţia a jucat un imens rol istoric în trecutul românesc, însă ciclul acesteia s‑a încheiat demult. Pentru moştenitorul Sturdzeştilor, ceea ce contează cu adevărat este cine eşti şi ce faci tu însuţi. Astfel, domnia sa a făcut multe lucruri care trebuiau, în ordinea unei logici transcendente, fără a fi prea mult preocupat de titlurile (etichetele) convenţionale pe care societatea le distribuie. Astfel, domnul Sturdza nu este nici măcar doctor în istorie, poate pentru că vremurile nu i‑au permis, mai târziu poate pentru că nu a avut vreme sau nu a considerat acest lucru un scop în sine. Cu toate acestea, rar s‑a văzut ca o persoană fără titluri academice să fie atât de preţuită de oameni care au parcurs întregul cursus honorum şi reprezintă astăzi repere ale cercetării istorice din România.
Din toate cele spuse nu poate rezulta decât o singură idee: titlul de doctor honoris causa acordat de Universitatea „Dunărea de Jos“ din Galaţi domnului Mihai Dimitrie Sturdza nu este altceva decât o recunoaştere firească a unei valori intrinseci, aparţinând acelei elite informale, dar autentice, care mişcă cu adevărat roata istoriei. Până la urmă, învăţătura domnului Sturdza conturează un drum la îndemâna tuturor: aristocrat din naştere sau nu, fiecare îşi poartă nobleţea în raniţă. Dacă vom şti să o folosim, atunci cu toţii vom binemerita.
VIVAT, CRESCEAT, FLOREAT!
Prof. univ. dr. George Enache
1. Datele biografice esențiale pot fi consultate pe https://humanitas.ro/autori/mihai‑dimitrie‑sturdza, Internet.